ICCJ. Decizia nr. 5007/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5007/2010

Dosar nr. 16707/3/2004

Şedinţa publică din 5 octombrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV a Civilă la data de 23 decembrie 2004, sub nr. 3088/2004 (număr unic 16707/312004), contestatorii P.P. şi D.S.E. au solicitat în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, anularea Deciziei nr. 112 din 28 septembrie 2004 emisă de către intimată, obligarea intimatei la emiterea unei dispoziţii de aprobare a restituirii în natură a imobilelor revendicate, compuse din teren şi construcţie pentru care s-a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, în subsidiar, obligarea intimatei la emiterea unei decizii motivate, prin care să se propună măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei, s-a arătat că a fost formulată notificarea nr. 2434/2004, în temeiul Legii nr. 10/2001 de către contestatorii P.P. şi D.S.E., prin care au solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bunul imobil - construcţii şi teren situat în judeţul Teleorman, R. de Vede.

S-a învederat că decizia contestată este nelegală, întrucât, din actele depuse a rezultat faptul că prin Legea nr. 119/1948 s-a naţionalizat o fabrică de ulei, situată în municipiul R. de Vede, iar fraţii P. sunt cei care au deţinut „Fabrica şi Rafinărie de Uleiuri Vegetale - întreprinderile P.", reclamanţii fiind succesorii acestora.

Contestatorii au învederat, totodată, că au formulat notificări prin care au solicitat restituirea în natură şi a altor imobile, aflate în patrimoniul SC R. SA, notificări care au fost respinse de către aceeaşi intimată - Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 20, 23 alin. (1) şi (4), 24 alin. (1) şi din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 09 decembrie 2004, prima instanţă a dispus disjungerea contestaţiei pentru fiecare dispoziţie contestată, având în vedere că deciziile contestate privesc respingerea cererii de restituire în natură a unor imobile situate la adrese poştale diferite, iar intimata a emis pentru fiecare imobil câte o decizie, obiectul prezentei cauze fiind contestarea deciziei nr. 112 din 28 septembrie 2004.

Intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă contestaţia, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar asupra imobilului ce face obiectul notificării.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV a Civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 6 din 19 martie 2009, prin care a admis în parte contestaţia formulată de către contestatorii P.P. şi D.S.E. în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; a anulat decizia contestată nr. 112 din 28 septembrie 2004 emisă de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; a obligat intimata să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în judeţul Teleorman, RoȘiorii de Vede, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv; a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului, ca neîntemeiată.

Înainte de a prezenta considerentele sentinţei pronunţate în primă instanţă, tribunalul a reţinut că pricina de faţă a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 2700/2004.

La termenul din data de 03 aprilie 2008, când s-a repus cauza pe rol din oficiu, pentru a se verifica dacă mai subzistă temeiul suspendării, instanţa a menţinut suspendarea.

În aceste condiţii, tribunalul constatat că potrivit menţiunilor din sentinţa civilă nr. 1200 din 07 octombrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2700/2004, respectiva pricină a fost soluţionată irevocabil la data de 26 februarie 2007, apreciind însă, că la termenul de judecată din 03 aprilie 2008, s-a dispus de fapt o suspendare a judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 3090/2004; drept urmare, s-a considerat că nu se poate reţine o lipsă de stăruinţă a părţii reclamante în judecarea cauzei; pricina a fost repusă pe rol anterior împlinirii termenului de perimare, pe care intimata nu a înţeles să o invoce, după cum nici nu a atacat cu recurs încheierea de suspendare din 03 aprilie 2008.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin decizia contestată nr. 112 din 28 septembrie 2004, emisă de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a respins notificarea nr. 2434/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care s-au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul, RoȘiorii de Vede, judeţ Teleorman, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut însă în decizia contestată, că imobilul revendicat este evidenţiat în patrimoniul SC R.V. SA, iar prin Legea nr. 119/1948 a fost naţionalizată întreprinderea P., situată în judeţul Teleorman, RoȘiorii de Vede ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, fraţii P.: V., I. şi M., potrivit înscrisurilor cauzei (forma juridică de organizare - firmă individuală, iar sediul exploatării - RoȘiorii de Vede).

Prima instanţă a apreciat că în măsura în care intimata ar fi considerat că documentaţia depusă de către reclamanţi nu este suficientă pentru soluţionarea notificării, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, avea obligaţia să cheme persoanele îndreptăţite în vederea solicitării înscrisurilor doveditoare şi susţinerii notificării.

Totodată, s-a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluţionării notificărilor, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede că actele doveditoare a dreptului de proprietate sau, după caz, a calităţii de asociat sau acţionar ale persoanei juridice, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, iar dispoziţiile art. 221 prevăd că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

În aplicarea acestor prevederi legale şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar, iar potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzător valorii de piaţă a imobilelor solicitate.

Tribunalul a apreciat că aceste dispoziţii legale, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 247/2005, sunt aplicabile şi litigiilor în curs de judecată, pentru că altfel s-ar crea o situaţie vădit discriminatorie între persoanele îndreptăţite, cărora nu le-au fost emise decizii, şi care beneficiază de aceste dispoziţii legale, şi persoanele cărora le-au fost deja emise decizii şi pe care le-au contestat la instanţele de judecată. De altfel, de imediată aplicare sunt şi dispoziţiile legale privind modalitatea de stabilire şi plată a măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri), după cum rezultă din economia dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar dispoziţiile/deciziile emise sub imperiul legii vechi, produc efecte sub imperiul legii noi, concluzionându-se că, de aici, rezultă principiul aplicării imediate a legii noi.

S-a apreciat că prin înscrisurile dosarului s-a dovedit calitatea de asociaţi a fraţilor P., la întreprinderea P. (fosta fabrică şi rafinărie de uleiuri vegetale P.), că aceasta a avut în patrimoniu imobilul ce face obiectul notificării şi pentru care s-a solicitat, în principal, restituirea în natură, şi, în subsidiar, măsuri reparatorii prin echivalent, la care prima instanţă a apreciat că sunt îndreptăţiţi.

În raport de modificările legislative intervenite în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, s-a constatat că instanţa civilă nu mai este competentă să stabilească valoarea imobilului pentru care contestatorii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, întrucât, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Având în vedere că s-a făcut dovada că întreprinderile de uleiuri ale fraţilor P. au fost naţionalizate în temeiul Legii nr. 119/1995, iar imobilul este evidenţiat în patrimoniul SC R.V. SA, tribunalul a admis contestaţia reţinând că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor, cu recunoaşterea dreptului acestora la măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care a criticat soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, formulând critici atât în ce priveşte necesitatea constatării perimării contestaţiei, sancţiune procedurală ce trebuia a fi aplicată de tribunal în condiţiile art. 248 şi urm. C. proc. civ., dar şi motive de apel pe fondul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 526/A din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a dispus suspendarea cauzei prin încheierea din data de 10 februarie 2005, în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 2700/2004, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă.

La termenul din data de 03 aprilie 2008, din oficiu, s-a repus cauza pe rol pentru a se verifica dacă mai subzistă temeiul suspendării, măsura fiind menţinută, cu motivarea că dosarul nr. 2700/2004 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă nu era soluţionat irevocabil; această încheiere nu a fost atacată cu recurs.

Cauza a fost repusă din nou pe rol la data de 30 ianuarie 2009, la cererea contestatorilor.

Instanţa de apel, în soluţionarea criticilor privind perimarea contestaţiei, a observat că nici la termenul din data de 03 aprilie 2008 şi nici la termenul din data de 19 martie 2009, apelanta pârâtă nu a fost prezentă şi nici nu a invocat excepţia perimării.

S-a constatat, totodată, că prima instanţă, în considerentele hotărârii face vorbire despre suspendare şi data repunerii pe rol a cauzei, dar precizează că „cererea s-a repus pe rol anterior împlinirii termenului de perimare, pe care intimata nu a înţeles să o invoce şi nici nu a atacat cu recurs încheierea de suspendare din 03 aprilie 2008".

Aşa fiind, şi având în vedere că potrivit art. 252 C. proc. civ., „perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în apel", instanţa de apel a respins ca nefondat primul motiv de apel privitor la perimare.

Şi motivul de apel privind fondul cauzei a fost înlăturat ca nefondat.

Astfel, s-a reţinut că prin notificarea nr. 2432/2001 depusă prin executor judecătoresc „V.P.", intimaţii - contestatori au solicitat, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pentru terenul, RoȘiorii de Vede, judeţul Teleorman, imobil evidenţiat în patrimoniul SC R. SA - RoȘiorii de Vede.

Prin decizia nr. 112 din 28 septembrie 2004, emisă de apelantă s-a respins notificarea motivat de faptul că nu s-a depus actul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Instanţa de apel a observat, la rândul său, că în dosarul de primă instanţă s-a depus certificatul nr. 93-577 din 27 martie 1998, emis de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, din care rezultă că fraţii P. au figurat ca plătitori de impozite pentru clădiri din RoȘiorii de Vede, în perioada 1942 - 1951, respectiv, pentru imobilul situat în str. Mănciulescu, iar în foaia matricolă nr. 2, la descrierea imobilului se menţionează în mod expres suprafaţa de circa 400 mp, indicată ca atare şi de către reclamanţi.

De asemenea, din acelaşi înscris (certificatul eliberat de arhivele statului), a rezultat că fabrica de ulei din Oraşul RoȘiorii de Vede, fostă proprietatea fraţilor P., a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119 din 11 iulie 1948.

Aşa fiind, şi având în vedere prevederile dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ de preluare sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar", rezultă că în mod corect a apreciat tribunalul că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Instanţa de apel a constatat totodată că prin sentinţa civilă nr. 1200 din 07 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV a Civilă în dosarul nr. 2700/2004, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1844 din 26 februarie 2007, pârâta AVAS a fost obligată să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri în condiţiile legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul ce a aparţinut fostei Fabrici de ulei P., privind clădiri şi teren, din RoȘiorii de Vede, judeţul Teleorman, str. Republicii (fostă Mănciulescu), astfel cum a fost identificat de expertul P.E. în expertiza topografică.

Curtea de apel a apreciat că prin această sentinţă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că petenţii au calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri în condiţiile Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, şi cu privire la imobilul situat în str. Republicii (fostă Mănciulescu), ce face obiectul prezentei cauze.

Dispoziţia nr. 112 din 28 septembrie 2004 prin care s-a respins notificarea cu privire la acest imobil, nu a făcut însă obiectul dosarului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1200/2005 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, astfel încât, instanţa de apel a apreciat că tribunalul în mod corect a dispus anularea acestei dispoziţii şi obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii prin care să se propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul din RoȘiorii de Vede, Str. Republicii (fostă Măciulescu), jud. Teleorman.

Prin urmare, apelul a fost respins ca nefondat, în baza art. 296 C. proc. civ.

În termen legal, pârâta a promovat recurs împotriva acestei decizii, criticând soluţia instanţei de apel în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă susţine, în dezvoltarea motivelor de recurs că instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate a reţinut, referitor la perimarea cererii, că prima instanţă nu a invocat şi nici nu a pus în discuţie perimarea contestaţiei, însă, în considerentele hotărârii instanţa de fond a apreciat că cererea nu este perimată, deşi acest aspect nu a fost pus în dezbaterea părţilor.

Pe de altă parte, s-a arătat că în mod nelegal şi netemeinic prima instanţă a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 2700/2004, întrucât dezlegarea pricinii de faţă nu atârna în tot sau în parte de existenţa sau neexistenta unui drept ce făcea obiectul acelei judecăţi; în cele două litigii, intimaţii - reclamanţi contestau decizii emise de AVAS, având ca obiect două notificări distincte prin care se revendică imobile diferite. Ca atare, nu exista nicio legătură între aceste litigii, cu excepţia părţilor din dosar.

Consecutiv, instanţa de apel a dat o nelegală dezlegare motivului de apel privind constatarea perimării contestaţiei soluţionate de tribunal.

În conformitate cu art. 248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii, timp de un an, perimarea fiind o sancţiune procedurală, care operează atât în etapa judecaţii în prima instanţa, cât şi în căile de atac.

Perimarea constă în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare, ca rezultat al nestăruinţei părţilor în judecată.

Drept urmare, având în vedere că în cauza de faţă a trecut mai mult de un an de la data la care sentinţa civila nr. 1200 din 27 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civila a rămas definitivă şi irevocabilă, respectiv, la 26 februarie 2007, Tribunalul, în virtutea rolului activ şi în temeiul art. 252 C. proc. civ., avea obligaţia să repună cauza pe rol şi să constate din oficiu perimată cererea de chemare în judecata.

În perioada 26 februarie 2007 - 19 martie 2008 (când reclamanţii au solicitat repunerea pe rol) nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare.

Recurenta mai susţine că motivarea instanţei de fond în analiza sancţiunii perimării este sumară şi contradictorie, având în vedere că s-a reţinut că, de fapt, la termenul de judecată din 03 aprilie 2008 s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. 3090/2004"; or, sentinţa menţionată era irevocabilă încă din 26 februarie 2007.

Considerentele sau motivele de drept reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătoreşti. Codul de procedura civilă nu instituie condiţii particulare în legătură cu forma sau conţinutul considerentelor. Art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept "care au format convingerea instanţei" precum şi a celor "pentru care s-au înlăturat cererile pârtilor".

Deşi a constatat o anumită situaţie de fapt, instanţa de fond nu a avut în vedere normele de drept aplicabile în speţă.

Îndatorirea de a motiva hotărârea, convingător şi pertinent, reprezintă o reală garanţie pentru părţi prin care se dă posibilitatea de exercitare a controlului judiciar, prin pronunţarea unei hotărâri care se întemeiază atât pe considerentele de fapt, cât şi pe cele de drept care au format convingerea instanţei.

Având în vedere aceste considerente, recurenta solicită instanţei de recurs să constate perimarea cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, recurenta mai învederează că deja a procedat la emiterea deciziilor cu propunere de despăgubiri în favoarea celor doi contestatori, fiecăruia pentru cota la care este îndreptăţit (1/3), pentru imobilul in RoȘiorii de Vede, str. Republicii (fostă Mănciulescu), jud. Teleorman, imobil compus din 12.365 m.p. teren şi 3.212 mp suprafaţă construită, evidenţiat în patrimoniul SC R. SA şi care a aparţinut fostei Fabrici şi Rafinării de Ulei „P.", naţionalizate prin Legea nr. 119/1948.

Potrivit considerentelor celor două decizii emise, recurenta AVAS a propus acordarea de măsuri reparatorii fiecărui petent pentru cota de 1/3 din imobilul aflat în RoȘiorii de Vede, astfel că, prin cele două decizii, AVAS a propus acordarea măsurilor reparatorii pentru întreg patrimoniul fostei Fabrici, inclusiv pentru imobilul care face obiectul prezentei acţiuni.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel în mod nelegal a stabilit că reclamanţii au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului solicitat în prezenta cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 coroborate cu art. 27 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data soluţionării notificării prin decizia contestată.

Or, faţă de probele administrate şi prevederile legale incidente, în mod netemeinic, instanţa de fond ca şi cea de apel au reţinut că prin înscrisurile ataşate notificării, intimaţii-reclamanţi au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, anume, cu certificatul nr. 93-3274 din 08 iulie 1998 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Teleorman.

Intimaţii-reclamanţi erau ţinuţi, conform dispoziţiilor legale, să dovedească faptul că imobilul revendicat a existat în patrimoniul autorului acestora.

În acest sens, art. 22 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (aplicabile speţei), prevăd că prin acte doveditoare se înţelege "orice acte juridice translative de proprietate care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătura privată)", ceea ce în cauză nu s-a administrat.

Recurenta apreciază că certificatul nr. 93-577 din 27 martie 1998 eliberat de Arhivele Statului Teleorman cu privire la imobil, nu poate fi considerat de natură a face dovada dreptului de proprietate, acesta neavând natura unui act juridic translativ de proprietate în sensul art. 22 pct. 1 lit. a) din H.G. 498/2003.

Mai mult, recurenta susţine că intimaţii reclamanţi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Prevederile art. 29 şi urm. din Legea nr. 10/2001 republicată, reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate.

În acest sens, notificarea se comunică instituţiei publice implicate în privatizare, numai conform art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate de către AVAS cu respectarea dispoziţiilor legale.

În raport de acest text de lege, intimaţii-reclamanţi erau obligaţi să comunice către AVAS notificarea şi actele doveditoare privind imobilul revendicat, pentru parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi finalizarea ei, prin emiterea unei decizii motivate în sensul art. 29 din lege.

Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate.

La termenul de judecată din 18 iunie 2010, Înalta Curte a dispus ataşarea dosarului nr. 2700/2004 al Tribunalului Bucureşti, cauza originară din care a fost disjunsă şi cea de faţă şi în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1200 din 7 octombrie 2005; acesta a fost ataşat pentru termenul de azi.

Recursul formulat este nefondat.

Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele presupuse de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru modificarea deciziei.

Recurenta pârâtă critică greşita soluţionare a motivelor de apel referitoare la perimarea contestaţiei, debutând prin a critica însăşi măsura suspendării dispuse de prima instanţă la termenul din 10 februarie 2005, ceea ce la acest moment şi pe această cale, este inadmisibil, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 2441 alin. (2) C. proc. civ., recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea se poate declara cât timp durează aceasta, iar, pe de altă parte, măsura suspendării fiind dispusă şi, ulterior, menţinută de prima instanţă, respectiv, de Tribunalul Bucureşti, competenţa soluţionării acestuia revenea instanţei imediat superioare celei care a dispus măsura, anume, Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 299 C. proc. civ.

Şi criticile privind perimarea contestaţiei au fost corect înlăturate de instanţa de apel care, a observat că la prima instanţă niciuna dintre părţi şi nici instanţa din oficiu, nu a invocat excepţia perimării contestaţiei, astfel că, sancţiunea neputând fi invocată pentru prima dată în apel, datorită dispoziţiilor prohibitive ale art. 252 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel în mod legal a reţinut incidenţa acestui fine de neprimire şi nu a analizat aspecte de legalitate şi temeinicie invocate de pârâta prin motivele de apel.

Împrejurarea că în considerentele primei instanţe se regăsesc referiri la această chestiune, este lipsită de relevanţă, întrucât excepţia perimării nu a făcut obiectul dezbaterii părţilor.

Perimarea este o sancţiune procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate între actele de procedură, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte (judecata în primă instanţă, căi de atac sau executare silită). Această inacţiune trebuie să fie imputabilă părţilor şi să dureze intervalul de timp stabilit de lege, termenul de perimare fiind unul legal, peremptoriu.

Potrivit regimului juridic al perimării, ea poate fi invocată de părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, fiind o excepţie de procedură, absolută şi peremptorie.

Indiferent de mijlocul procedural de invocare (cererea de perimare sau excepţie, astfel cum prevede art. 252 alin. (2) C. proc. civ.), dacă instanţa constată că perimarea nu a operat, va pronunţa o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul, conform art. 253 alin. (1) C. proc. civ., iar în cazul în care constată perimarea, se pronunţă o hotărâre care poate fi atacată cu recurs.

În oricare dintre situaţii, excepţia de perimare trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părţilor indiferent de titularul ei, date fiind obligaţiile instanţei stabilite prin art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a reţinut, reiese că excepţia de perimare a cererii de chemare în judecată nu a fost supusă dezbaterii, nefiind invocată în faţa primei instanţe de vreuna dintre părţile cauzei ori de instanţă din oficiu.

Cu toate acestea, prima instanţă, în considerentele sentinţei analizează excepţia de perimare şi conchide în sensul că termenul peremtoriu de 1 an nu era împlinit la data formulării cererii de repunere a cauzei pe rol de către reclamanţi.

Pârâta, prin motivele de apel formulate, a susţinut că sancţiunea perimării a fost greşit înlăturată, dezvoltând argumente în acest sens, iar instanţa de apel nu le-a analizat, considerând că ele nu vizează o chestiune ce putea fi atacată cu apel, de vreme ce nu a fost dezbătută în contradictoriu.

Potrivit celor arătate, instanţa se pronunţă asupra excepţiei perimării prin încheiere (când o respinge) sau prin hotărâre (când excepţia este admisă).

În speţa de faţă, instanţa de fond s-a pronunţat, asupra unei excepţii ce nu a fost dezbătută în proces, prin considerentele sentinţei.

Or, cu privire la posibilitatea părţilor de formula calea de atac împotriva considerentelor hotărârii, se impun câteva precizări.

În procesul civil, intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor, autoritatea de lucru judecat fiind ataşată nu numai dispozitivului, dar şi considerentelor ei, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate.

Din cel din urmă punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea şi reprezintă sprijinul indispensabil al soluţiei întrucât constituie explicaţia soluţiei pronunţate şi participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii şi doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente) şi, în sfârşit, considerentele indiferente sau supraabundente (care depăşesc sfera dezbaterilor din proces aduc hotărârii elemente care nu influenţează în nciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel să lipsească din considerente).

Dintre acestea, sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive şi cele decizorii şi numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării lor fiind determinat de împrejurarea că ele conţin soluţii, iar reformarea soluţiilor nu se poate obţine decât în cadrul căilor de atac.

În cazul considerentelor supraabundente nu există interesul atacării separate (de dispozitiv), deoarece ele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, aşa încât, statuările suplimentare făcute de instanţă, nu vor putea fi opuse părţii într-o judecată ulterioară şi nu vor fi de natură să o prejudicieze.

Faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă (admiterea în parte a contestaţiei, anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie), se constată că rezolvarea dată prin motivarea sentinţei excepţiei perimării, era susceptibil de a fi un considerent decizoriu dacă ar fi făcut obiectul dezbaterii în proces, însă, întrucât instanţa nu s-a pronunţat prin acest considerent asupra unei excepţii discutate în contradictoriu, acesta urmează a fi calificat drept unul nenecesar, supraabundent, motiv pentru care interesul pârâtei de a-l ataca nu poate fi validat.

Necesitatea dezbaterii în contradictoriu a oricărei chestiuni de fapt sau de drept care interesează procesul, pe lângă faptul că reprezintă obligaţia instanţei şi asigură respectarea drepturilor procesuale ale părţilor privitoare la dreptul la apărare şi a principiului contradictorialităţii, etc., constituie totodată, şi o garanţie împotriva arbitrariului instanţei, întrucât, conform art. 258 alin. (3) C. proc. civ., după pronunţare, niciun judecător nu poate reveni asupra părerii lui, iar pronunţarea asupra unei chestiuni nedezbătute este echivalentul încălcării acestei norme.

Prin urmare, este suficient că instanţa de apel a constatat că tribunalul a încălcat principiul contradictorialităţii, ignorând acest considerent al sentinţei, pe temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi corect nu s-a evaluat legalitatea şi temeinicia acestei dezlegări date de instanţa de fond în afara procesului; în plus, faţă de cele arătate anterior, era şi lipsit de interes ca pârâta să susţină astfel de critici în apel, îndreptate împotriva unui motiv nenecesar.

Pe de altă parte, motivul în discuţie se referă la o excepţie de procedură, absolută şi peremptorie care, în principiu, ar putea fi invocată direct în calea de atac, numai că, normele de procedură exclud această posibilitate cu referire la excepţia perimării cererii de chemare în judecată, întrucât art. 252 alin. (3) C. proc. civ. dispune: Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.

În consecinţă, pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura această critică formulată de pârâtă.

Nici criticile formulate pe fondul cauzei de către pârâtă, nu sunt fondate.

Împrejurarea că recurenta, în executarea sentinţei civile nr. 1200/2005 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a emis deciziile 345 şi 346 din 24 octombrie 2006, aşa cum a învederat instanţei de apel, este lipsită de relevanţă pentru cauza de faţă, de vreme ce, prin sentinţa menţionată au fost soluţionate contestaţiile formulate de către aceiaşi intimaţi împotriva deciziilor nr. 124 şi 125 din 1 octombrie 2004, emise de AVAS în soluţionarea notificărilor nr. 130 şi 131/2001 formulate de petenţi, iar pe de altă parte, prezenta cauză, ce a fost disjunsă din cea iniţială înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 2700/2004, a avut ca obiect contestaţia formulată de petenţi împotriva deciziei nr. 112 din 28 septembrie 2004, emisă de AVAS în soluţionarea notificării acestora nr. 2434/2001 prin care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul de 400 mp, situat în jud. Teleorman, RoȘiorii de Vede, str. Mănciulescu.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a stabilit că intimaţii au dovedit în cauză calitatea de persoane îndreptăţite, dovedind calitatea lor de moştenitori ai asociaţilor, dar şi dreptul de proprietate ce a aparţinut autorului lor – P.V., în condiţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, făcând o corectă aplicare a acestei prezumţii legale.

Potrivit acestui text: în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

În plus, conform art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007, prin acte doveditoare se înţelege – orice acte juridice ce atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau autorul său (ex: Extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei îndreptăţite).

Or, „matricola nr. 2 (impozit pe clădire)” de la fila 28 dosar fond este un atare înscris emanând de la autorităţile vremii ca şi certificatul nr. 93-577 din 27 martie 1998 emis de Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Teleorman, ce atestă deţinerea proprietăţii – teren de 400 mp, din RoȘiorii de Vede, str. Mănciulescu, de către P.V., dar şi calitatea fraţilor P. de asociaţi ai „Fabricii şi Rafinăriei de Uleiuri Vegetale - întreprinderile P." şi preluarea acesteia în baza Legii nr. 119/19948 din proprietatea autorilor intimaţilor; în consecinţă, recurenta se referă în mod nelegal doar la caracterul restrictiv al noţiunii de acte doveditoare.

Cum autorii intimaţilor au avut calitatea de asociaţi la această întreprindere, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, intimaţii au calitatea de persoane îndreptăţite; pe de altă parte, recurenta nu a contestat că şi terenul de 400 mp ce face obiectul solicitării de măsuri reparatorii prin echivalent, face parte din incinta SC R. SA, care a preluat patrimoniul fostei fabrici a autorilor intimaţilor (având un teren de 34.731 mp, utilaje, etc., potrivit celor susţinute prin notificarea de la fila 10 dosar fond ataşat nr. 2700/2004) şi care a fost privatizată de recurentă, astfel că, în baza art. 31 alin. (1) şi (3) lit. b) din Legea nr. 10/2001, recurenta este cea obligată la propunerea de despăgubiri în condiţiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru acest teren de 400 mp.

Depunerea actelor doveditoare pentru măsurile reparatorii pretinse se putea realiza, astfel cum şi instanţa de apel a reţinut, până la soluţionarea notificării, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2001, norme de drept material aplicabile şi soluţionării prezentei cauze.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva deciziei civile nr. 526/A din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4857/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 534/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5007/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs