ICCJ. Decizia nr. 6040/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6040/2010
Dosar nr. 33234/3/2006
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2010
A supra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă la data de 03 octombrie 2006, sub nr. 33234/3/2006, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta A.J.S. a chemat în judecată pe pârâţii C.R.R. şi C.F., M.C.C., Primăria Municipiului Bucureşti, SC C.I. SA şi Administraţia fondului Imobiliar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Calea Victoriei, sector 1, iar în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâţilor persoane fizice să se dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 48 şi 49 de la etajul 11 din acest imobil, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996 şi 21 noiembrie 1997, împreună cu cota aferentă din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi terenul de sub construcţie.
La data de 15 august 2007, numitele C.G.A., C.I.M. şi B.L.E. (născută C.) au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care au solicitat instanţei să constate că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra apartamentului nr. 48 (fost nr. 2) din imobilul situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 3 şi să dispună obligarea pârâţilor C.F. C. şi C.R.R. să le lase în deplină proprietate şi posesie acest apartament.
Prin încheierea de la termenul din 14 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins cererea de încuviinţare în principiu a cererii de intervenţie, având în vedere că aceasta se îndreaptă atât împotriva reclamantei, cât şi împotriva pârâţilor, intervenientele urmărind realizarea către ele a obiectului procesului, iar motivarea cererii de intervenţie este ca aceste persoane să fie alături şi nu împotriva părţilor.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 21 septembrie 2007, sub nr. 11912/301/2007, reclamantele C.G.A., C.I.M. şi B.L.E. (născută C.) au chemat în judecată pe pârâţii C.F. C., C.R.R., Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Calea Victoriei, ap. 48 (fost nr. 2), iar în urma comparării titlului lor de proprietate cu cel al pârâţilor persoane fizice să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 48 de la etajul 11 al imobilului, cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 31 octombrie 1996, împreună cu cota aferentă din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi terenul de sub construcţie.
Prin încheierea de la termenul din 04 decembrie 2007, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus înaintarea dosarului nr. 11912/301/2007 la Tribunalul Bucureşti –Secţia a V-a civilă, în vederea discutării conexării la dosarul nr. 33234/3/2006. Această din urmă instanţă a dispus conexarea la termenul din 16 mai 2008, urmând ca cele două pricini să fie judecate împreună sub nr. de dosar 33234/3/2006.
La acelaşi termen de judecată, urmare a modului de identificare a apartamentelor în litigiu prin expertiza întocmită de ing. D.C., reclamantele din ambele acţiuni au depus o cerere precizatoare (aflată la fila 271 din dosarul tribunalului nr. 33234/3/2006), prin care reclamanta A.J.S. a arătat că înţelege să revendice de la pârâţii C.R.R. şi C.F. C. apartamentul nr. 48, iar reclamantele C.G.A., C.I.M. şi B.L.E. apartamentul nr. 49 de la pârâta M.C.C. Conform încheierii de şedinţă pronunţată la data de 16 mai 2008 (fila 272 dosar tribunal), cererea precizatoare a fost primită de tribunal, apreciindu-se că prin ea nu se modifică obiectul acţiunii conexe, cât timp acesta l-a constituit fostul apartament nr. 2 ce a aparţinut autorului reclamantelor, identificat de expert ca fiind actualul apartament nr. 49.
Prin sentinţa civilă nr. 1867 din 12 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondată, excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.I. SA, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a respins, ca nefondate, acţiunile conexe.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Excepţia autorităţii de lucru judecat este nefondată, deoarece prin sentinţa civilă nr. 1327 din 19 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti nu s-a soluţionat fondul pricinii, instanţa pronunţându-se doar asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.I. SA este fondată, întrucât pârâta nu a avut niciodată în patrimoniu imobilul în litigiu, acţionând doar în calitate de administrator în baza mandatului dat de Primăria Municipiului Bucureşti.
Pe fond, acţiunile conexe sunt neîntemeiate.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 februarie 1938, tatăl reclamantei A. a cumpărat 2% din terenul situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 1, cotă ce revenea apartamentului nr. 1 de la etajul 1 al imobilului ce urma a fi construit pe acest teren. Din imobilul construit ulterior, apartamentul nr. 1 de la etajul 11 a fost edificat în baza contractului de construire autentificat la 11 februarie 1938.
Apartamentul a fost înscris în CF sub nr. 1063/1940 pe numele reclamantei şi este descris ca fiind alcătuit dintr-o cameră mare, baie, bucătărie, 2 WC, cămară, cameră servitori, terasă şi cota de 2% din teren şi spaţiile comune.
Prin deciziunea nr. 474 din 03 aprilie 1952, emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, imobilul a fost trecut din folosinţa Întreprinderii Industriale de Stat „Scrinul Liber” în folosinţa Sfatului Popular al Capitalei.
Apartamentul nr. 2 de la etajul 11 al imobilului din Calea Victoriei a devenit proprietatea lui E.C. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5638 din 10 februarie 1938, respectiv s-a dobândit cota parte de 0,400 mp teren pe care s-a construit imobilul compus din 2 camere, hol, vestiar, baie, bucătărie, cămară. Acesta a trecut ulterior în proprietatea statului, prin aplicarea Decretului nr. 224/1951.
Existenţa şi identificarea imobilului în raport de actele de proprietate ale autorilor reclamanţilor s-a stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul D.C.
Din acest raport rezultă că apartamentul nr. 48 a aparţinut reclamantei A.J.S. şi în prezent este proprietatea pârâţilor C.F. C. şi C.R.R., dobândită în baza Legii nr. 112/1995 prin contract de vânzare-cumpărare nr. 123 din 31 octombrie 1996, respectiv că apartamentul nr. 49 a aparţinut autorilor reclamantelor C.G.A., C.L.M. şi B.E.L. şi este în prezent proprietatea pârâtei M.C.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 565 din 22 ianuarie 1997 încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995.
Titlul statului a fost constituit în baza Decretului nr. 224/1951, fapt ce reiese şi din adresa emisă de CGMB - AFI sub nr. 2140 din 30 mai 2007. Decretul nr. 224/1951 reprezintă un titlu valabil pentru stat, fiind constituit ca urmare a culpei autorilor reclamanţilor decurgând din neplata impozitelor către stat.
În ce priveşte cererea în revendicare, aceasta a fost argumentată de reclamante pe preferabilitatea titlului lor, plecând de la ipoteza că niciodată nu au pierdut dreptul de proprietate, întrucât transferul acestui drept către stat nu a intervenit în mod valabil.
După cum s-a arătat, titlul statului s-a constituit în mod valabil, neputând fi reţinute împrejurări care să facă inaplicabile dispoziţiile Decretului nr. 224/1951 şi nici aplicarea abuzivă a acestui act normativ.
În consecinţă, reclamantele nu mai pot opune un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, aşa încât cererile lor în revendicare sunt neîntemeiate.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantele din ambele acţiuni – principală şi conexă.
Prin decizia civilă nr. 644 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a luat act de renunţarea reclamantei A.J.S. la judecarea apelului său şi a admis apelul reclamantelor B.L.E., C.G.A. şi C.I.M., dispunând schimbarea în parte a sentinţei apelate, după cum urmează: a admis cererea de intervenţie principală din dosarul nr. 33234/3/2007 al Tribunalului Bucureşti şi acţiunea conexă din dosarul nr. 11912/301/2007 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti; a constatat preluarea fără titlu a imobilului; a obligat pe pârâţii C.F. C. şi C.R.R. să lase reclamantelor din acţiunea conexă în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 48, situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 3, etaj 11, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert D.C.; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În ce priveşte apelul reclamantei A.J.S., curtea a făcut aplicarea art. 246 C. proc. civ., luând act de voinţa exprimată de această parte în declaraţia autentificată sub nr. 740 din 12 mai 2009.
Relativ la apelul reclamantelor B.L.E., C.G.A. şi C.I.M., curtea a reţinut că este întemeiat, pentru următoarele considerente:
La 15 august 2007, numitele B. (născută C.) L.E., C.G.A. şi C.I.M. au intervenit în procesul ce se purta între reclamanta A.J.S. şi pârâţii C.R.R., C.F. C., M.C.C., Primăria Municipiului Bucureşti, SC C.I. SA şi Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând obligarea pârâţilor C.F. C. şi C.R.R. la restituirea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a apartamentului nr. 48 de la etajul 11 din imobilul situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 3.
Urmare a respingerii, în principiu, a cererii lor de intervenţie, prin încheierea din 14 septembrie 2007, intervenientele au formulat o acţiune separată, înregistrată sub nr. 11912/301/2007 la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, acţiune ce a fost înaintată Tribunalului Bucureşti în vederea conexării la dosarul nr. 33234/3/2006.
Dosarul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost conexat celui aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, conform încheierii din 14 martie 2008.
Din actele cauzei rezultă că reclamantele B.L.E., C.G.A. şi C.I.M. sunt moştenitoarele defuncţilor C.E. şi C.C., conform certificatelor de moştenitor nr. 429/1968 şi nr. 2139/1995.
Autorul reclamantelor, C.E., a dobândit apartamentul în discuţie în baza contractului de vindere-cumpărare încheiat cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, autentificat sub nr. 5638 din 11 februarie 1938 la Tribunalul Ilfov-Secţia notariat.
Imobilul autorului lor a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 224/1951, preluare ce se caracterizează ca fiind nelegală.
Astfel, prin preluarea operată s-au încălcat chiar dispoziţiile actului normativ de preluare, deoarece imobilele ce constituiau domiciliul debitorilor nu puteau fi sechestrate sau vândute.
În plus, preluarea s-a realizat printr-o sentinţă din 1959, în condiţiile în care proprietarul imobilului era decedat din anul 1956, iar din conţinutul deciziei nr. 1157/1960 emisă de Sfatul Popular al Raionului Lenin rezultă că actele de preluare s-au făcut pe numele unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă.
Pe de altă parte, nelegalitatea preluării imobilului reiese şi din împrejurarea că neplata impozitelor nu s-a datorat lipsei de diligentă a proprietarului, ci faptului că acesta se afla în executarea unei pedepse privative de libertate, fiind condamnat politic.
În contextul constatării că statul nu a avut niciodată un titlu valabil constituit asupra imobilului în litigiu, în cadrul comparării de titluri ce guvernează soluţionarea acţiunii în revendicare, urmează a se da preferinţă titlului reclamantelor, plecând de la ipoteza că acestea nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, în timp ce titlul pârâţilor provine de la un neproprietar.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâţii C.F. C., C.R.R. şi Municipiul Bucureşti.
I. Recurenţii-pârâţi C.F. C. şi C.R.R. au invocat, în drept, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au formulat următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii.
Astfel, s-a constatat dreptul de proprietate în favoarea reclamantelor din acţiunea conexă, deşi atât din raportul de expertiză, cât şi din actele dosarului rezultă că numai reclamanta din acţiunea principală, A.J.S., putea pretinde preluarea abuzivă, fără titlu, a apartamentului nr. 48. Autorul reclamantelor din acţiunea conexă, ing. C., a avut în proprietate doar terenul cumpărat de la URSS în anul 1937, în baza contractului autentificat sub nr. 5338/1938 şi transcris sub nr. 2193/1938, iar în cauză nu s-a făcut dovada proprietăţii acestuia şi asupra apartamentului revendicat.
Dimpotrivă, cu contractul de construire nr. 5640/1938 înscris în CF nr. 1063/1040, reclamanta A. a dovedit că apartamentul nr. 48 a fost proprietatea sa.
În aceste condiţii, se impune fie casarea cu trimitere pentru efectuarea unei noi expertize privind identificarea imobilelor - ap. 48 şi ap. 49, fie admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul menţinerii sentinţei de fond.
2. În subsidiar, hotărârea instanţei de apel apare ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte cererea în revendicare.
În soluţionarea acestei cereri erau incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi Legii nr. 1/2009, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu care, în cazul vânzării imobilului către cumpărători de bună credinţă, devine primordial principiului asigurării siguranţei şi stabilităţii circuitului civil.
Ignorând criteriile de soluţionare a acţiunii în revendicare prevăzute de legea specială, instanţa de apel a ajuns la concluzia eronată că titlul reclamantelor este preferabil.
Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, prevede că, în cazul vânzării către chiriaşi de bună credinţă şi cu respectarea normelor legale, retrocedarea în natură nu este posibilă, titlul chiriaşilor fiind preferabil în aceste condiţii.
Art. 45 din Legea nr. 10 consacră, cu caracter de normă de drept substanţial, că actele de înstrăinare privind imobilele naţionalizate sunt valabile, cu excepţiile arătate la alin. (2), (3) şi (4) din acelaşi articol.
În speţă, contractul de vânzare cumpărare al pârâţilor este valabil, deoarece a fost încheiat cu bună credinţă şi cu respectarea normelor legale. Mai mult, contractul este valabil şi în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, nefiind atacat în termenul legal de prescripţie.
Pentru a se respecta principiul stabilităţii circuitului civil este evident că, în condiţiile date, acţiunea in revendicare trebuia respinsă ca neîntemeiată.
În acest sens, aveau relevanţă şi dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru imobilul înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/2001, fostului proprietar i se cuvin numai măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin urmare, întrucât imobilul litigios a fost dobândit de pârâţi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună credinţă, iar reclamantele nu au contestat buna credinţă prin formularea unei acţiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare, normele de drept aplicabile din legea specială, ca şi practica internă şi internaţională (decizii CEDO), impuneau soluţia de respingere a acţiunii în revendicare.
La termenul din 15 octombrie 2010, când au avut loc dezbaterile asupra recursului, recurenţii-pârâţi Constantin au invocat, ca motiv de ordine publică, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 6283 din 22 septembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, pe care au depus-o la dosar.
II. Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a formulat următoarele critici:
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare unitară a acestei legi, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Rezultă că, restituirea imobilelor în natură sau prin echivalent nu mai poate face obiectul unei cereri de chemare în judecată soluţionată pe calea dreptului comun.
Spre această concluzie conduc şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Incidenţa legii speciale în soluţionarea acţiunilor în revendicare privind imobile preluate abuziv de stat a fost confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
Conform deciziei în interesul legii, trebuie să se dea prioritate legii speciale în materie şi securităţii raporturilor juridice, astfel că cererea în revendicare dedusă judecăţii trebuia respinsă ca neîntemeiată.
Înalta Curte va admite ambele recursuri, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
În speţă, însă, situaţia de fapt relativă la identificarea celor două apartamente revendicate, apartamentul nr. 48 şi apartamentul nr. 49 din imobilul situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 3, nu a fost pe deplin lămurită.
Astfel, prima instanţă a reţinut că apartamentul nr. 1 de la etajul 11 al imobilului situat în Bucureşti, Calea Victoriei a aparţinut reclamantei A.J.S., fiind înscris pe numele ei în cartea funciară nr. 1063/1940. Acest apartament a fost edificat în baza contractului de construire autentificat sub nr. 5640 din 11 februarie 1938, pe terenul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5639 din 10 februarie 1938.
Apartamentul nr. 2 de la etajul 11 din acelaşi imobil a fost proprietatea lui E.C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5638 din 10 februarie 1938.
În ce priveşte situaţia actuală a celor două apartamente, prima instanţă a reţinut că aceasta rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul D.C. Conform raportului de expertiză menţionat, apartamentul nr. 48, deţinut în prezent de pârâţii C.F. C. şi C.R.R. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 123 din 31 octombrie 1996, încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995, este cel ce a aparţinut reclamantei A.J.S., iar apartamentul nr. 49, deţinut în prezent de pârâta M.C.C. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 565 din 22 ianuarie 1997, încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995, este cel ce a aparţinut autorului reclamantelor C.G.A., C.L.M. şi B.E.L.
Raportat la identificarea făcută de expertul D.C., reclamantele din cele două acţiuni conexate şi-au precizat pretenţiile din cererile iniţiale, reclamanta A.J.S. arătând că înţelege să revendice apartamentul nr. 48 de la pârâţii C.R.R. şi C.F. C., iar reclamantele C.G.A., C.I.M. şi B.L.E. apartamentul nr. 49 de la pârâta M.C.C. Cererea precizatoare se află la fila 271 din dosarul tribunalului şi ea a fost primită de instanţă, conform celor consemnate în încheierea de şedinţă pronunţată la data de 16 mai 2008 (fila 272 acelaşi dosar).
Instanţa de apel a schimbat situaţia de fapt stabilită la fond, reţinând că apartamentul nr. 48, deţinut în prezent de pârâţii Constantin, este cel care a fost dobândit în proprietate, în baza contractului de vindere-cumpărare autentificat sub nr. 5638 din 11 februarie 1938, de C.E., autorul reclamantelor din acţiunea conexă, C.G.A., C.I.M. şi B.L.E. Pentru identificarea apartamentului nr. 48, instanţa de apel a făcut trimitere la raportul de expertiză întocmit de expertul D.C., aflat la filele 235 şi următoarele dosar fond Tribunal Bucureşti.
Din acest raport de expertiză rezultă, însă, că apartamentul nr. 48, cumpărat de C.V. şi C.G.C. în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 123 din 31 octombrie 1996, se suprapune cu fosta proprietate a reclamantei A.J.S., dobândită în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5639 din 11 februarie 1938 şi a contractului de construire nr. 5640 din 11 februarie 1938.
În ceea ce priveşte apartamentul nr. 49, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 de M.C.C., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 565 din 21 ianuarie 1997, acelaşi expert a stabilit, prin raportul de expertiză aflat la filele 302-305 dosar fond Tribunal Bucureşti, că acesta este cel care se suprapune cu fosta proprietate a ing. E.C., autorul reclamantelor din acţiunea conexă, C.G.A., C.I.M. şi B.L.E.
În contextul arătat, nu se poate susţine că instanţa de apel a lămurit pe deplin situaţia de fapt relativă identificarea celor două apartamente în litigiu, existând contradicţie între starea de fapt reţinută de instanţă şi cea care rezultă din proba pe baza căreia aceasta a fost reţinută.
Este, astfel, necesară reluarea analizei probelor administrate în cauză - actele de proprietate ale reclamantei din acţiunea principală şi cele ale autorului reclamantelor din acţiunea conexă, actele de proprietate ale pârâţilor persoane fizice şi expertizele de identificare a celor două apartamente în litigiu efectuate la fond - şi, eventual, administrarea de probe suplimentare, în măsura în care acest lucru ar fi apreciat ca necesar, pentru a se stabili cu certitudine care dintre apartamentele în litigiu, nr. 48 sau nr. 49, a aparţinut autorului reclamantelor din acţiunea conexă.
Lămurirea acestei chestiuni de fapt este prioritară în cauză, deoarece verificarea legalităţii soluţiei pronunţate pe acţiunea conexă în revendicare, din perspectiva modului de comparare a titlurilor opuse de părţi, nu se poate face mai înainte de a se stabili dacă există identitate între apartamentul din titlul de proprietate al autorului reclamantelor şi cel revendicat de acestea prin acţiunea conexă, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 16 mai 2008, prin cererea de la fila 271 din dosarul tribunalului nr. 33234/3/2006.
Instanţa de apel nu a lămurit acest aspect, motiv pentru care se impune admiterea ambelor recursuri exercitate în cauză, pe temeiul art. 312 alin. (5) şi art. 314 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei la aceeaşi curte de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de apelantele C.G.A., C.I.M. şi B.L.E. Dispoziţia instanţei de apel referitoare la soluţia dată apelului declarat de apelanta A.J.S., aceea de consfinţire a renunţării la judecată, va fi menţinută, nefiind atacată pe calea recursului.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va identifica apartamentul care a aparţinut autorului reclamantelor din acţiunea conexă, revendicat de acestea, şi, în raport de cele reţinute, va analiza, apoi, legalitatea soluţiei dată în primă instanţă acestei acţiuni, inclusiv din perspectiva criticilor formulate în acest sens în recurs şi a motivului de ordine publică invocat de recurenţii-pârâţi Constantin care, fiind subsecvente stabilirii situaţiei de fapt, nu au putut fi analizate de către instanţa de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii C.F. C. şi C.R.R. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 644 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Casează în parte decizia recurată, în sensul că trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelantele C.G.A., C.I.M. şi B.L.E. la aceeaşi curte de apel.
Menţine dispoziţia instanţei de apel referitoare la soluţia dată apelului declarat de apelanta A.J.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6041/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5864/2010. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
