ICCJ. Decizia nr. 5799/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5799/2010
Dosar nr. 36996/3/2007
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 542 din 13 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică, în contradictoriu cu pârâţii C.V., C.E., D.A.M. şi chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi cererea de chemare în garanţie formulată de C.V., C.E. şi D.A.M.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de către pârâţi, că este neîntemeiată, întrucât Legea nr. 10/2001, care constituie fundamentul legal al excepţiei nu este incidenţă în cauză, deoarece prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată s-a statuat că imobilele din categoria celor din care face parte şi bunul în speţă fac obiectul unei alte legi speciale, respectiv Legea nr. 94/2000, iar art. 83 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia prevede că în cazul formulării unor noi notificări având ca obiect un astfel de imobil, aceasta se va respinge ca inadmisibilă.
Tribunalul a apreciat că, faţă de situaţia concreta din litigiul de faţă, calea aleasă de reclamantă este singura posibilitate aflată la îndemâna acesteia, iar în ceea ce priveşte argumentul referitor la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, a avut în vedere că prin aceasta nu s-a statuat asupra inadmisibilităţii unei astfel de acţiuni, ci doar cu privire la concursul dintre legea specială şi cea generală, raportat şi la jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în materie şi reglementările de drept internaţional, urmând a se distinge în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prezenta acţiune are ca obiect o revendicare imobiliară prin comparare de titluri, titlul exhibat de reclamantă fiind un contract de vânzare - cumpărare din anul 1936, transcris la Tribunalul Ilfov sub nr. 16707 din 20 august 1936, în vreme ce titlurile pârâţilor constau în contractele de vânzare - cumpărare încheiate în favoarea acestora în temeiul Legii nr. 112/1995, datând din anul 1996.
În ceea ce privite aceste contracte, s-a reţinut că ele nu au făcut obiectul vreunei acţiuni prin care să se pună în discuţie valabilitatea lor, iar din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că aceştia au fost de bună - credinţă la data contractării apartamentelor în litigiu, încheierea acestora făcându-se cu respectarea dispoziţiilor legii speciale în vigoare la acea dată.
În speţă, reclamanta a susţinut că titlul său de proprietate este preferabil celui al statului, care a preluat imobilul în baza unui act normativ având caracter discriminator şi nedrept şi, implicit, este preferabil faţă de titlurilor pârâţilor, care au contractat cu statul.
Tribunalul a reţinut că aceste susţineri nu sunt relevante în cauză şi nu a reţinut că, spre deosebire de pârâţi, reclamanta justifică existenţa unui „bun” în sensul jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de care să se considere că este privată în prezent.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, prin raportare la dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, în speţă reclamanta nefăcând dovada că are un astfel de bun, care să-i fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori un alt act al puterii administrative ori executive; simpla speranţă de a i se recunoaşte continuarea unui vechi drept de proprietate pe care îi este de multă vreme imposibil să îl exercite efectiv nu poate fi considerat drept un „bun" în sensul art. 1 din Protocol (Hotărârea Bok şi Palade contra României, din 15 februarie 2007).
Pe de altă parte, a apreciat că pârâţii deţin un astfel de „bun”, pentru are justifică titlurile de proprietate ce pot fi caracterizate ca fiind „mai vechi” şi deci preferabile, atâta vreme cât până în prezent printr-o hotărâm judecătorească sau act administrativ reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul pretins, sens în care s-a pronunţat şi instanţa europeană (cauza Ouzounis şi alţii contra Greciei). Având în vedere acestea, precum şi raţiuni ce ţin de respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, tribunalul a reţinut că în speţa de faţă se impune a se acorda preferinţă titlurilor pârâţilor, acţiunea reclamantei fiind aşadar neîntemeiată a fost respinsă.
Ca o consecinţă a respingerii acţiunii principale, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi.
Prin decizia civilă nr. 61 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea inadmisibilităţii ca nefondată.
S-a dispus respingerea apelului formulat de apelanta – reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma Greco – Catolică, împotriva sentinţei civile nr. 442 din 13 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca nefondat.
Apelanta – reclamantă a fost obligată să plătească intimatului – pârât C.V., suma de 1.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Asupra excepţiei de inadmisibilitate, Curtea a reţinut că mijlocul de apărare formulat de către pârâţi, prin care au arătat că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este aplicabil situaţiei de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare, se încadrează în realitate în categoria apărărilor de fond. Cu alte cuvinte, neaplicarea regulii de drept material invocate de reclamantă ca urmare a constatării de către instanţă a incidenţei unei prevederi legale cu caracter derogatoriu care impune o altă soluţie juridică nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci, din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Pe cale de consecinţă, instanţa a respins excepţia ca neîntemeiată, urmând să analizeze mijlocul de apărare invocat de către intimaţii pârâţi odată cu examinarea pe fond a recursului.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii aplicând implicit regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală.
Conform dispoziţiilor de drept substanţial, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în jurisprudenţă se considera că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli, printre care şi aceea ca în situaţia în care titlurile emană de la autori diferiţi să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în satură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât priveşte imposibilitatea juridică de restituire, aceasta poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, situaţia în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, ori ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă.
În cazul imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de către stat există însă dispoziţii legale exprese, instituite prin O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, act normativ prin care legiuitorul a înţeles să dea o rezolvare legală situaţiei create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al preluării bunurilor de către stat. Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat care au aparţinut cultelor religioase şi înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5).
Caracterul special nu trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuşi dreptul de proprietate, norma generală permiţând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, ocrotirea acestuia, subsecvent recunoaşterii, numai prin acordarea de despăgubiri. Prin concept caracterul special este dat de existenţa a două reglementări diferite care vizează acelaşi raport juridic. Nu există nicio raţiune pentru a considera că posibilitatea restituirii în natură constituie un element al raţionamentului de necombătut, iar regula că norma specială derogă de la norma generală ar trebui să vizeze alte aspecte, care să privească doar modalitatea de obţinere a acestei restituiri în natură.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, cele privind dreptul de proprietate al reclamantei şi modalitatea lui de ocrotire, se aplică cu prioritate norma specială. De altfel, dacă ambele categorii de norme juridice ar prevedea posibilitatea restituirii în natură, nu s-ar mai pune problema ca una să o excludă pe cealaltă şi ca atare nu ar fi necesară aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma specială. împrejurarea că O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opţiune rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce şi raţiunea adoptării sale, care este aceea de a reglementa toate situaţiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare.
Aceasta înseamnă că, şi în materia specială a retrocedării unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase, avându-se în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor şi s-a institui indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit bunurile în acele condiţii, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului constituie un criteriu legal de preferinţă în beneficiul pârâţilor, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.
M ai mult decât atât, nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea bunului în natură. De altfel, în speţa Păduraru împotriva României, Curtea a reafirmat faptul că Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele utilităţii publice”, cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă.
Într-adevăr, conform art. 20 din Constituţie, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, interpretarea instanţei de contencios european impunându-se astfel şi instanţelor române.
În speţă, reclamanta poate pretinde că are cel puţin o,,speranţă legitimă” să obţină recunoaşterea dreptului de proprietate prin emiterea unei dispoziţii de despăgubire, în timp ce pârâţii deţin „bunuri actuale” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică, s-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, noţiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în cauza Viaşu împotriva României, par. 58).
De asemenea, Curtea a mai afirmat în aceeaşi hotărâre că speranţa de a obţine recunoaşterea subzistenţei unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De acelaşi regim beneficiază şi o creanţă condiţională care se stinge prin nerealizarea condiţiei (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, § 83, CEDO 2001-VIII).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, o legislaţie similară poate fi considerată ca şi cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica şi în privinţa dispoziţiilor de restituire sau de despăgubire stabilite în baza unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea Convenţiei, dacă această legislaţie rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 şi 48 - 52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/90 § 125, CEDO 2004-V).
Curtea a mai avut în vedere că, în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în cauza Păduraru contra României, instanţa europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, Curtea Europeană a atras atenţia şi „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
Situaţia este diferită în privinţa bunurilor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, art. 5 alin. (1) din acest act normativ prevăzând că: „Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândeşte pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unităţii deţinătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, după caz”. Prin urmare, în acest caz, legea nu recunoaşte retroactiv vechiul drept de proprietate şi reglementează, prin art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în privinţa imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, exclusiv un drept de creanţă în despăgubiri.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006, pârâţilor D.A.M., C.V. şi C.E., care au cumpărat cele două apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunosc existenţa de „bunuri” ce trebuie protejate de orice ingerinţă. În această cauză, Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate (a se vedea mutatis mutandis, Pincova şi Pine). Curtea a mai arătat că legislaţia ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile de bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În aceste condiţii, în spiritul protejării drepturilor „reale şi efective” exprimat în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Austriei, pârâţii ar trebui să păstreze apartamentele în natură, urmând ca reclamanta să obţină de la stat despăgubiri la valoarea de circulaţie, independent de prevederile Legii nr. 247/2005, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene, dintre care amintim hotărârea pronunţată în cauza Tovaru contra României din 21 septembrie 2006.
Mai mult decât atât, prin dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 legiuitorul român şi-a manifestat dreptul de opţiune la care s-a referit Curtea Europeană în speţa Păduraru împotriva României.
Nu în ultimul rând, Curtea a avut în vedere faptul că, în legătură cu problema raportului dintre o altă lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă decizia în interesul legii nu este direct incidenţă în cauză, deoarece retrocedarea imobilelor în litigiu este reglementată de un alt act normativ, se aplică argumentul de analogie: ubi eadem este ratio, eadem lex esse debet. Este evident că în ambele cazuri se pune aceeaşi problemă de drept, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere şi în situaţia de fapt din speţă, care implică interpretarea unor raporturi similare între diferite prevederi legale, rezolvarea primită de problema de drept în discuţie prin hotărârea instanţei supreme a cărei forţă juridică nu poate fi ignorată nici cel puţin sub aspectul argumentării.
Faţă de aceste considerente, instanţa a reţinut că hotărârea atacată este temeinică şi legală, şi, cu majoritate, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Instanţa a reţinut greşit că reclamanta are o „speranţă legitimă şi nu un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu au fost analizate titlul reclamantei din 1934 transcris în cartea funciară şi caracterul abuziv al preluării prin desfiinţarea cultului greco – catolic prin încălcarea şi a dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948.
Pe de altă parte caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948 a fost constatat prin Decretul – Lege nr. 9/1989 care l-a abrogat, situaţie în care la data înstrăinării statul nu avea un titlu valabil, fiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
De altfel, Legea nr. 112/1995 avea ca obiect de reglementare doar imobilele care au fost proprietatea persoanelor fizice preluate cu titlu valabil, iar H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, califică drept just titlu numai actele ulterioare anului 1950.
Reţinerea preferabilităţii normei speciale, încalcă dreptul de proprietate, principiul egalităţii şi principiul proporţionalităţii.
Nu se poate afirma că între situaţia reclamantei, şi situaţia pârâţilor există o respectare a acestor principii, la care se adaogă cel al securităţii raporturilor juridice, fiind posibilă analogia doar în cazul pârâţilor.
Interpretarea cu privire la concursul de legi este contradictorie. Pe de o parte se susţine că între art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 precum şi O.U.G. nr. 94/2000 trebuie să se aplice norma specială, iar pe de altă parte instanţa recunoaşte ineficienţa dispoziţiilor legii speciale, calea pretinderii unor despăgubiri directe care ar avea ca temei legal acele texte care constituie dreptul comun în materie.
Instanţa nu se referă la criticile privind buna credinţă a cumpărătorilor.
Bunul cumpărat fusese trecut în folosinţa statului şi nu în proprietatea lui, iar buna – credinţă presupune o minimă diligenţă din partea subdobânditorilor, care au produs ca bun ce a stat la baza înstrăinării nu un titlu de proprietate ci un act de transmitere a folosinţei, fapt ce atestă împrejurarea că nu aveau conştiinţa dobândirii bunului de la adevăratul proprietar.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că buna – credinţă nu are relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare promovată în condiţii identice cu cele din prezenta cauză.
Intimaţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Examinând recursul declarat de reclamantă instanţa reţine următoarele:
În contextul legislaţiei române care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate a celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează ca o privare de bunuri, dacă este combinată cu absenţa totală a unor despăgubiri, şi este contrară protocolului nr. 1 a Convenţiei pentru drepturile omului.
Prin incidenţa art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile însuşite de stat fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, recunoscându-li-se explicit şi retroactiv vechiul drept fără a se face vreo distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi imobilele rămase în patrimoniul statului.
Instanţa Europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă, astfel că, oricare dintre aceştia nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege precum şi de principiile dreptului internaţional.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că prin implementarea coerentă şi rezonabilă a soluţiei de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite pe cât posibil - insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri.
Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acţiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, asigurându-i-se accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul convenţiei sau o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii, pentru ca atenuarea încălcării dreptului de proprietate cauzată persoanei îndreptăţite de regimul comunist să nu creeze noi neajunsuri disproporţionate, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună credinţă bunuri să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care în mod corect aparţine statului care cândva a preluat abuziv aceste bunuri.
De asemenea nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece principiul securităţii raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acţiunea în revendicare îşi păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă lucrul a fost însă transmis de uzurpator, în speţă, statul, unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării se converteşte într-o prestaţie în despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În cauză, reclamanta a revendicat imobilul situat în Bucureşti, str. Christian Tell de la pârâţii cumpărători, a căror bună credinţă se prezumă de vreme ce titlurile acestora de proprietate nu au fost anulate.
Or, recurenta opune în cererea de revendicare contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, în anul 1996, contractul său de vânzare – cumpărare încheiat din anul 1936, susţinând că titlul său este preferabil, pe considerentul că prin Decretul – Lege nr. 9/1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a fost abrogat Decretul – Lege nr. 358/1948 prin care bunurile recurentei fuseseră preluate de stat, şi în consecinţă, în mod automat, „de drept” bunurile acesteia au redevenit proprietatea ei, prin efectul legii, fără a fi necesară recunoaşterea dreptului său printr-o hotărâre judecătorească ori alt act al puterii administrative ori executive.
Acest raţionament însă nu poate fi validat de instanţă cu atât mai mult recurentei nu i-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească ori vreun alt act de putere „bunul”, simpla speranţă de a i se recunoaşte continuitatea unui vechi drept de proprietate pe care de multă vreme îi este imposibil să-l exercite efectiv, nu poate fi considerat un „bun” în înţelesul dat articolului 1 din Protocolul nr. 1 de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în privinţa bunurilor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2001, Legea nu recunoaşte retroactiv vechiul drept de proprietate (art. 5 alin. (1)) reglementând în privinţa imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, în mod exclusiv un drept de creanţă.
În cadrul acţiunii în revendicare, reclamanţii nu pot pune în discuţie, pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat în contrapondere cu prezumţia legală a bunei credinţe a pârâţilor şi aceea a valabilităţii oricărui act juridic până la desfiinţarea acestuia prin anulare.
Faţă de cele reţinute, instanţa reţine că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, recursul formulat de reclamantă calificat de instanţă ca aparţinând pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., urmând a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică împotriva deciziei nr. 61A din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă pe recurentă să plătească intimatului C.V. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5864/2010. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 4363/2010. Civil. Perimare. Recurs → |
|---|
