ICCJ. Decizia nr. 5049/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5049/2010
Dosar nr. 5574/30/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 8 iulie 2008, ulterior declinată competenţa de soluţionare şi înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.001 lei, cu tidu de despăgubiri civile pentru privarea nelegală de libertate pe o perioadă de 3 ani şi 2 luni, respectiv între 09 martie 1951-08 mai 1954, cu dobânda legală corespunzătoare acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă, în caz de opunere a pârâtului la prima zi de înfăţişare.
La data de 29 august 2008, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat ca, în cazul invocării excepţiei prescripţiei, să fie repus în termenul de prescripţie, deoarece ultimul înscris eliberat de autorităţile statului, din care rezultă data arestării şi data eliberării prin achitare, i-a fost comunicat la data de 20 mai 2008.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, tardivităţii acţiunii, inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea acţiunii, ca fiind netemeinică şi nelegală.
Prin sentinţa civilă nr. 195 din 8 aprilie 2009, Tribunalul Arad a admis cererea de repunere în termen formulată de reclamant, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentant de D.G.F.P. Arad să plătească reclamantului B.G. suma de 500.001 lei cu tidu de daune.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă că, reclamantul B.G. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1150 din 05 aprilie 1951 pronunţată de Tribunalul Arad la o pedeapsă de 6 (şase) ani închisoare corecţională, pentru deţinere ilegală de arme şi în baza acestei sentinţe a fost în detenţie, în baza mandatului de executare nr. 1637/1951, în perioada 09 martie 1951 - 08 mai 1954, că a fost eliberat ca urmare a faptului că, prin sentinţa penală nr. 685 din 16 iunie 1954, pronunţată de Tribunalul Popular Raional Arad a fost admisă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 1150 din 05 aprilie 1951 pronunţată de Tribunalul Arad, s-a stabilit nevinovăţia lui B.G. şi acesta fost achitat de sub învinuirea comiterii delictului reţinut în sentinţa de condamnare.
Pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune s-a reţinut că, anterior anului 1990, în condiţiile politice şi sociale concrete, reclamantul era în imposibilitate morală să promoveze acţiunea, în baza art. 504 şi urm. C. proc. pen. Ca urmare a demersurilor întreprinse după anul 1990, reclamantului i s-a comunicat că nu figurează în cazierul judiciar, că nu i se pot pune la dispoziţie documentele solicitate, astfel că sentinţele de condamnare şi de achitare nu puteau fi identificate.
La data de 20 mai 2008 A.N.P. i-a comunicat reclamantului adresa nr. 1471703 din 22 aprilie 2008 eliberată de M.I.R.A. – D.C.J.S.E.O., din care rezultă date privind sentinţele de condamnare şi de achitare, data încarcerării, data punerii în libertate. Având identificate sentinţele penale în cauză, reclamantul a solicitat, la 03 iunie 2008, Tribunalului Arad, copii de pe sentinţele penale de condamnare şi de achitare, iar prin adresa nr. 3207 din 2504 din 27 iunie 2008, eliberată de Secţia penală a Tribunalului Arad şi adresa nr. 3207/2504 din 12 martie 2009, eliberată de Secţia penală a Tribunalului Arad, la cererea instanţei s-a comunicat că, din cauza unor calamităţi (inundaţii, incendii) arhiva tribunalului nu deţine dosare şi mape de hotărâri judecătoreşti din perioada solicitată de reclamant.
Instanţa a constatat că împrejurările expuse sunt dovedite, că sunt cauze temeinic justificate, pentru care termenul de prescripţie de 18 luni, prevăzută de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., a fost depăşit, astfel că în baza art. 19 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia achizitivă, a dispus repunerea în termen a reclamantului şi judecarea în fond a acţiunii.
Privarea de libertate pe nedrept a avut consecinţe negative asupra vieţii private şi profesionale a persoanei reclamantului, a cauzat suferinţe fizice şi afective, prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au manifestat şi după momentul eliberării, în condiţiile istorice concrete, anterior anului 1989, fiindu-i afectate imaginea, reputaţia, sursele de venit, viaţa de familie, astfel că s-a statuat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile reglementate de art. 504 C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţie şi pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 500.001 lei, cu tidu de daune.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta D.G.F.P. Arad în reprezentarea M.F.P., solicitând modificarea ei, în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca fiind tardiv introdusă, invocând în drept art. 282 şi urm. C. proc. civ., iar pe fond a arătat că prima instanţă nu a solicitat documente din care să rezulte că reclamantul nu beneficiază de despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 118/1990.
Prin decizia nr. 305 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul, reţinând că, din analiza întregului material probator de la dosar rezultă că prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt şi a făcut o justă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, în materie, prevăzută de art. 998 şi 999 C. civ., raportat la art. 504 şi art. 505 C. proc. pen.
De asemenea, în mod legal şi corect, prima instanţă a admis cererea reclamantului de repunere în termen, conform art. 103 C. proc. civ., acesta fiind împiedicat de împrejurări mai presus de voinţa lui să-şi exercite în termen prezenta acţiune în daune şi prin urmare, în raport de particularităţile specifice speţei, (soluţie de achitare pentru o infracţiunea considerată de natură politică, în revizuire), acţiunea reclamantului intimat B.G. nu poate fi apreciată ca tardiv introdusă.
Pe fondul pricinii, instanţa de apel a constatat ca acţiunea este întemeiată în modul în care a fost admisă de către prima instanţă, avându-se în vedere durata mare a condamnării şi lipsirii deci de libertate (3 ani şi 2 luni) suferinţele grave şi profunde, fizice şi morale, psihice, afectarea vieţii de familie a reputaţiei, sursele de venituri slabe şi nerealizările profesionale din cauza acestei condamnări.
Lipsirea de libertate a produs consecinţe în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Curtea de apel a reţinut că, fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
Satisfacţia echitabilă cuprinde două componente şi anume: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral. Dat fiind că, în speţă, în privinţa prejudiciului moral, se remarcă faptul că acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare, instanţa a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Reţinând că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale şi materiale este întemeiată, însă la stabilirea întinderii acestora avându-se în vedere consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victimă, instanţa de apel a apreciat cuantumul sumei acordate de prima instanţă ca fiind de natură să constituie o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Arad, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârilor pronunţate, în sensul admiterii excepţiilor invocate şi respingerii acţiunii, în principal, ca tardiv introdusă, iar în subsidiar ca fiind inadmisibilă.
Prin motivele de recurs, pârâtul a criticat şi faptul că ambele instanţe, în mod greşit, au repus în termen pe intimatul-reclamant, socotind că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., curge de la comunicarea hotărârii instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorului şi nu de la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti sau a ordonanţelor procurorului prin care au fost dispuse unele măsuri asigurătorii.
Analizând recursul, Înalta Curte constată criticile ca fiind nefondate pentru considerentele ce succed:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii.
Criticile formulate pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vor fi analizate ca atare.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele.
Or, faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţele fondului, în baza probatoriului administrat, s-a statuat faptul că au existat cauze mai presus de voinţa intimatului-reclamant, temeinic justificate, care l-au împiedicat să exercite prezenta acţiune în daune în termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. şi că aceste împrejurări au fost dovedite (diligentele depuse de-a lungul anilor pentru obţinerea înscrisurilor necesare promovării unei astfel de acţiuni, acte ce au fost în mare parte distruse şi care i-au fost comunicate începând cu data de 20 mai 2008).
Raportat la situaţia de fapt din speţă, Înalta Curte constată că, prin hotărârile pronunţate s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. şi ale art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aşa încât susţinerile recurentului-pârât ce vizează greşita repunere în termen a reclamantului nu pot fi primite.
Faţă de cele reţinute, acţiunea reclamantului nu poate fi considerată ca fiind prescrisă şi, ca urmare, în mod corect a fost analizată pe fond.
De altfel, pe parcursul procesului, la data de 2 iunie 2009 a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a fost publicată în M. Of. al României la data de 11 iunie 2009.
În art. 5 alin. (1) lit. a) al legii, s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, este de reţinut că actul normativ enunţat este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare, fiind expresia voinţei statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârşite în perioada regimului comunist, aşa încât şi din această perspectivă termenul de prescripţie nu poate fi considerat depăşit, soluţia instanţei de apel fiind la adăpost de orice critică.
Pârâtul a invocat prin motivele de recurs şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că intimatul-reclamant nu se poate prevala de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., deoarece documentele pe care se întemeiază acţiunea nu constituie un mijloc de probă în sensul celor cerute în mod imperativ de lege.
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Totodată, din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.
Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în paragraful 1 lit. c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, iar dreptul la despăgubiţi în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiaşi articol.
În prezenta cauză se constată că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1150/1951 a Tribunalului Arad la o pedeapsă de 6 ani închisoare corecţională pentru deţinere ilegală de arme, a fost deţinut în baza mandatului de executare nr. 1637/1951 în perioada 09 martie 1951 - 08 mai 1954, iar ulterior, prin sentinţa penală nr. 1685/1954 a Tribunalului Popular Raional Arad a fost admisă cererea de revizuire a sentinţei penale de condamnare, s-a stabilit nevinovăţia lui B.G. şi acesta a fost achitat de sub învinuirea comiterii delictului ce fusese reţinut în sarcina sa.
Prin urmare, cât timp reclamantul a fost achitat, reţinându-se nevinovăţia sa, s-a stabilit implicit că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act nelegal, ceea ce înlătură aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană, normele având drept premisă în edictarea excepţiei pe care o cuprind, caracterul legal al privării de libertate.
Pe de altă parte, nelegalitatea actului care a determinat încarcerarea reclamantului atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. Scopul urmărit de aceste reglementări legale naţionale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în cazul în care intervenise o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei.
Aşadar, trebuie admis că o persoană care a fost privată în mod nelegal de libertate are dreptul la repararea prejudiciului produs, în condiţiile art. 504 C. proc. pen.
Aceeaşi consecinţă a recunoaşterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse o are şi interpretarea acestui text legal prin raportare la art. 5 par.5 din Convenţia europeană.
Din perspectiva normei europene, deţinerea reclamantului care ulterior a fost achitat, atrage o încălcare a dreptului la libertate şi obligă autorităţile statale la repararea prejudiciului produs.
În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii şi apreciază că, în mod corect instanţele au constatat că reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate şi că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Faţă de considerentele expuse, urmează a se respinge recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Arad împotriva deciziei civile nr. 305 din data de 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5046/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5085/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
