ICCJ. Decizia nr. 5010/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 5010/2010
Dosar nr. 27785/3/2007
Şedinţa publică de la 6 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2005, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul S.M. a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 8984 din 11 mai 2005, emisă de P.M. Bucureşti, prin care a solicitat anularea dispoziţiei menţionate, precum şi a Dispoziţiei nr. 3366 din 28 septembrie 2004, emisă de P.G.M. Bucureşti, restituirea în natură a imobilului, teren în suprafaţă de 220 m.p. situat în str. Cazan Petre, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri în echivalent prin compensare cu teren din aceeaşi categorie şi având aceeaşi suprafaţă, iar în măsura în care compensarea nu este posibilă, acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1278 din 30 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 16880/3/2005, a fost respinsă contestaţia formulată în contradictoriu cu P. M. Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin decizia civilă nr. 298 din 2 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamant, a fost desfiinţată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare, pentru a se judeca cererea precizatoare formulată în contradictoriu cu P.M. Bucureşti şi P.G. M. Bucureşti.
In rejudecare, după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa ciula nr. 1655 din 03 noiembrie 2008, în dosarul nr. 27785/3/2007, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantul S.M. în contradictoriu cu intimaţii P. M. Bucureşti, P.M. Bucureşti şi P. G.M.B.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Contestatorul S.M. a atacat, prin cererea de chemare în judecată, Dispoziţia nr. 8984 din 30 mai 2005 emisă de P.M. Bucureşti, însă prin acest act, doar s-a comunicat reclamantului soluţia dată notificării formulate, prin Dispoziţia nr. 3366 din 28 septembrie 2004 emisă de către P.M. Bucureşti.
Tribunalul a constatat că această adresă a prefecturii nu este supusă căii de atac speciale a contestaţiei, astfel cum este reglementată de Legea nr. 10/2001.
Referitor la Dispoziţia nr. 3366 din 28 septembrie 2004 emisă de P. G.M. Bucureşti, tribunalul a reţinut că prin aceasta a fost respinsă, ca nedovedită, notificarea adresată de către reclamant şi înregistrată sub nr. 1062/2001.
S-a mai reţinut că în anexa decretului de expropriere nr. 1111 din 30 noiembrie 1967 este menţionată la adresa din str. Cazan Petre o suprafaţă de doar 50 m.p. cu posesor S.M. (poziţia 2) şi o suprafaţă de 160 m.p. cu posesoare P.E. (poziţia 8). Nu se regăseşte deci ca expropriată pe numele S.M. suprafaţa de 220 m.p. pretinsă de reclamant.
Tot o suprafaţă de numai 50 m.p. ce face obiectul exproprierii este evidenţiată şi în planul anexă la decret aflat la dosar, astfel că, invocarea de către reclamant a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 ar putea fi avută în vedere doar în ce priveşte această suprafaţă de 50 m.p.
Tribunalul a reţinut, în continuare, că reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii nici măcar pentru această suprafaţă de 50 m.p., apreciind că acesta nu a fost în măsură să arate şi să dovedească cum ar fi dobândit autorii săi proprietatea terenului, anexa la decretul de expropriere indicând şi un alt proprietar decât autorul reclamantului la adresa în litigiu.
Prezumţia de proprietate joacă doar până la intervenirea unei probe contrare, iar în situaţia în care astfel de probe contrare se regăsesc în dosar, contestatorului îi revenea sarcina să probeze efectiv dreptul de proprietate al autorului său.
În final, tribunalul reţine că, deşi a dovedit calitatea sa de moştenitor, ca fiu adoptiv a numiţilor S.M. şi M.A., cu acte de stare civilă şi certificatul de moştenitor nr. 1089 din 18 noiembrie 1987, reclamantul nu a făcut şi dovada că aceşti autori ar fi dobândit, anterior exproprierii, în mod valabil proprietatea asupra terenului de 220 m.p. pentru care se pretind măsuri reparatorii, prin vreuna din modalităţile prevăzute de art. 644 şi 645 C. civ., istoricul de rol fiscal şi cartea de imobil fiind simple evidenţe întocmite pe bază de declaraţii, care nu constituie titluri de proprietate sau dovezi certe ale acestui drept.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamantul S.M.
Prin decizia ciula nr. 4/ A din 5 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-contestator S.M. în contradictoriu cu intimaţii P.M. Bucureşti, P.G.M. Bucureşti şi P.M. Bucureşti şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul:
S-a admis acţiunea şi s-a modificat în parte Dispoziţia nr. 3366 din 28 septembrie 2004 emisă de P.G.M.B.
S-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 50 m.p. teren situat în Bucureşti, str. Cazan Petre, în sumă de 121.591 lei, ce vor fi plătiţi în condiţiile Titlului VEI din Legea nr. 247/2005.
S-a menţinut dispoziţia cu privire la respingerea notificării pentru suprafaţa de 450 m.p. teren situat la aceeaşi adresă.
În raport de criticile invocate şi de probele dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
Prin notificarea nr. 1062/2001 reclamantul S. M. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 500 m.p. situat în str. Cazan Petre, sau măsuri reparatorii în echivalent, precum şi acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia casă de locuit ce a fost demolată, imobil ce a aparţinut autorilor săi S.M. şi M.A., încă din anul 1951, şi care a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 1111/1967.
Prin Dispoziţia nr. 3366 din 28 septembrie 2004 a P.G.M.B. a fost respinsă notificarea formulată, motivat de faptul că notificatorul nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.
Această dispoziţie a fost comunicată reclamantului cu adresa nr. 8984/2005 emisă de P.M. Bucureşti, adresă pe care reclamantul a atacat-o în prezenta cauză, alături de Dispoziţia nr. 3366 din 28 septembrie 2004.
Astfel, cum şi instanţa de fond a reţinut, Curtea a constatat că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, în calitate de moştenitor al autorilor S.M. şi M.A., ca fiu adoptiv, conform certificatului de moştenitor nr. 1089/1987 şi actelor de stare civilă depuse la dosar.
Curtea a constatat greşita apreciere a instanţei de fond asupra faptului că apelantul contestator S.M. nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate a autorului său asupra terenului în suprafaţă de 220 m.p. situat la adresa menţionată. În acest sens, a constatat că, prin înscrisurile administrate în cauză, coroborat cu concluziile raportului de expertiză efectuat, apelantul contestator a făcut această dovadă, având în vedere şi dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform adresei nr. 225357 din 12 iulie 2005 emisă de Primăria Sectorului 6 - Serviciul Public pentru F.P.L., numitul S.M., autorul contestatorului din prezenta cauză, a figurat ca proprietar al imobilului din Bucureşti, Str. Cazan Petre, fiind impozitat pentru teren de 220 m.p. şi o construcţie, impunerea făcându-se la data de 12 februarie 1952, în baza declaraţiei de impunere nr. 5560. Ulterior, au mai fost depuse în acelaşi dosar fiscal declaraţia de impunere din anul 1958, pentru o construcţie în suprafaţă de 60 m.p., iar în baza procesului verbal de constatare din 31 august 1962, s-a rectificat suprafaţa construcţiei la 50,17 m.p. Se face referire şi la existenţa unei autorizaţii de desfiinţare emisă în anul 1964 şi prin care, se autorizează numitul S.M. să desfiinţeze construcţia din Str. Cazan Petre, iar ulterior anului 1966, s-a procedat la rectificarea rolului fiscal în sensul că S.M. a rămas impus doar pentru suprafaţa de 220 m.p. teren, nu şi pentru construcţia care figura ca fiind desfiinţată.
Aşadar, numitul S.M. a figurat ca proprietar al imobilului - teren de 220 m.p. (şi construcţie) din Str. Cazan Petre, sector 6 încă din anul 1952.
În decretul de expropriere nr. 1111 din 30 noiembrie 1967 figurează intr- adevăr, la poziţia 2, numitul S.M., doar cu suprafaţa de 50 m.p. teren situat în Str. Cazan Petre, sector 6.
În ce priveşte constatarea, în sensul că, pentru acelaşi imobil ar mai fi figurat expropriată şi numita P.E., la poziţia 8, respectiv pentru suprafaţa de teren de 160 m.p., Curtea a constatat că, într- adevăr, în toate adresele privind situaţia juridică înaintate la dosar se comunică faptul că pentru acelaşi imobil din Strada Cazan Petre figurează şi numita P.E. ca fiind expropriată pentru suprafaţa sus menţionată.
Din examinarea anexei la decretul de expropriere nr. 1111/1967 rezultă însă, cu claritate, că aceasta este o comunicare eronată, eroare preluată şi de instanţa de fond, întrucât numita P.E. figurează la poziţia 8 în anexa la decret pentru imobilul din str. Intrarea Cazan Petre, iar nu Strada Cazan Petre, aşadar, pentru un alt imobil aflat pe o altă arteră de circulaţie. Faptul că este vorba de două imobile diferite, aflate pe artere de circulaţie diferite, Intrarea, respectiv Strada Cazan Petre, rezultă şi din schiţa anexă la decretul de expropriere, în care cele două imobile sunt delimitate distinct şi marcate fiecare cu numerele 2, respectiv 8 din anexa la decretul de expropriere.
Aşadar, întreaga motivare a instanţei de fond legată de faptul că actul de expropriere indică şi un alt proprietar asupra imobilului, situaţie care ar atrage incertitudine asupra dreptului pretins de contestatorul din prezenta cauză, este înlăturată, fiind rezultatul unei aprecieri eronate a probelor dosarului.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul M. A. s-a făcut o reconstituire a vechiului imobil de pe Strada Cazan Petre, în raport de planurile cadastrale anexă la decretul de expropriere, rezultând de asemenea că acest teren avea la momentul exproprierii suprafaţa totală de 220 m.p.
Curtea a considerat că autorul contestatorului a figurat impus cu suprafaţa de teren de 220 m.p. în Str. Cazan Petre pe toată perioada, din 1952 până la expropriere, iar din raportul de expertiză, coroborat cu schiţele anexă la decretul de expropriere, a rezultat că suprafaţa de teren aferentă imobilului din Str. Cazan Petre nu era doar de 50 m.p. cum figurează în decretul de expropriere, ci de 220 m.p. Prin urmare, s-a făcut în cauză proba faptului că autorul contestatorului a fost proprietar asupra suprafeţei de 220 m.p. teren la adresa menţionată.
În acest context, trebuiesc avute în vedere dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile cărora, proba dreptului de proprietate poate fi făcută nu numai prin acte translative de proprietate, ci prin orice alte mijloace de probă, în cauză, aceste alte probe fiind istoricul de rol fiscal, coroborat cu raportul de expertiză şi schiţa anexă la decretul de expropriere.
În ce priveşte faptul că în decretul de expropriere S.M. figurează doar cu suprafaţa de 50 m.p. teren expropriată, Curtea a constatat următoarele:
Conform raportului de expertiză, terenul în discuţie este actualmente parte din parcarea auto a Bucureşti M.P.R., parcare mult mai întinsă ca suprafaţă decât acest imobil.
Prin această parcare au fost ocupate nu numai suprafaţa de 50 m.p. teren din Str. Cazan Petre, dar şi multe alte proprietăţi limitrofe. Dincolo de suprafeţele înscrise expres în actul de expropriere, exproprierea a operat în fapt pentru întreaga suprafaţă a terenului din Str. Cazan Petre, sector 6, ca şi pentru proprietăţile limitrofe. Faptul ca în actul de expropriere figurează doar suprafaţa de 50 m.p. ca fiind expropriată nu înseamnă că imobilul de la adresa menţionată ar fi avut la momentul exproprierii doar suprafaţa de 50 m.p. teren, ci că de fapt, pentru diferenţa de teren până la suprafaţa reală a terenului, exproprierea a operat în fapt, fără temei legal.
De altfel, faptul că terenul de pe Str. Cazan Petre era nu doar de 50 m.p. teren, ci mult mai mare (220 m.p. în concret, conform expertizei) se poate constata de către judecător prin simpla examinare a schiţei anexă la decretul de expropriere depusă la dosar fond.
Instanţa de fond a insistat în motivarea soluţiei date pe ideea că reclamantul nu a depus (sau indicat) actul de dobândire a proprietăţii de către autorii săi, însă sub acest aspect, Curtea a constatat că rigorile Legii nr. 10/2001 sunt mult atenuate, astfel cum s-a arătat, prin dispoziţiile art. 24, în sensul că nu se mai impune proba proprietăţii cu însuşi actul de dobândire a proprietăţii.
Legea nr. 10/2001 are în vedere restituirea imobilelor preluate abuziv către foştii deţinători, reglementând o repunere a părţilor în situaţia anterioară actului de preluare abuzivă. Această raţiune justifică şi inserarea dispoziţiilor derogatorii de la regimul probatoriu obişnuit conţinute în art. 24, dispoziţii în lumina cărora dacă s-a făcut proba preluării de la o anumită persoană măsurile reparatorii operează în mod corespunzător, prin repunerea aceleiaşi persoane în situaţia avută anterior actului de preluare abuzivă, cu „viciile” pe care aceasta situaţie anterioară ar putea-o avea.
Într-adevăr, art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie relativă până la proba contrară, însă, această probă contrară nu este făcută în cauză, istoricul de rol fiscal şi celelalte probe administrate nearătând un alt proprietar decât autorul reclamantului.
Curtea a constatat că apelantul contestator a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra suprafeţei de teren de 220 m.p. teren, iar în ce priveşte calitatea acestuia de persoană îndreptăţită la restituire conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut corect această calitate, contestatorul fiind moştenitor al numiţilor S.M. şi A.
Curtea a constatat, de asemenea, că exproprierea valorează preluare abuzivă în condiţiile art. 2 lit. h) şi i) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafaţa de 50 m.p. înscrisă în decretul de expropriere, căzând sub incidenţa art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, iar pentru diferenţa de teren pana la 220 m.p. preluarea fiind făcută în fapt, fără vreun temei legal, operând dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/ 2001.
În consecinţă, în condiţiile Legii nr. 10/2001, se cuvin contestatorului măsuri reparatorii pentru proprietatea preluată abuziv de stat, măsuri reparatorii care nu pot fi acordate decât prin echivalent, în condiţiile art. 10 şi 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât în prezent, terenul este afectat de lucrări de amenajări publice, astfel cum s-a arătat mai sus, parcare auto.
Aceste măsuri reparatorii vor fi evaluate de către instanţa de apel conform raportului de expertiză efectuat în cauză la preţul de 2.431,82 Ron /m.p. teren, raport de expertiză care nu a fost combătut în cauză, sub acest aspect, de către părţi.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că prin apelul formulat, contestatorul S.M. a precizat în mod expres că „îşi reduce cuantumul obiectului cauzei la suprafaţa de 50 m.p. situată în Str. Cazan Petre, sector 6”. Acesta este un act de dispoziţie al părţii care vizează obiectul apelului în mod corespunzător.
Faţă de aceasta, instanţa de apel este învestită limitat, numai cu privire la solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii doar pentru suprafaţa de teren de 50 m.p., conform art. 295 alin. (1) Cod proc. civ. Apelantul reclamant a solicitat cu ocazia dezbaterilor în fond, într-adevăr, acordarea măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de 220 m.p., însă Curtea a apreciat că la acel moment procedural nu mai putea fi „reinvestită” pentru suprafaţa de 220 m.p., faţă de faptul că prin însăşi cererea de apel apelantul a fixat limitele pretenţiilor sale în condiţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., doar la suprafaţa de 50 m.p.
În consecinţă, Curtea a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 50 mp teren situat în Bucureşti, str. Cazan Petre, sector 6, în sumă de 121.591 lei, ce vor fi plătiţi în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
În cauză, nu poate fi dispusă restituirea în natura, iar masurile reparatorii prin echivalent nu pot fi acordate prin compensare cu un alt teren, astfel cum a cerut reclamantul, întrucât nu a rezultat că ar exista un astfel de teren care să poată fi acordat în compensare.
Totodată, Curtea a arătat că se impune stabilirea cuantumului bănesc al măsurilor reparatorii, pentru următoarele argumente:
Înainte de toate este avută în vedere decizia nr. 52/2007 data în recurs în interesul legii, care a tranşat, în sensul ca prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În cauză, decizia contestată a fost pronunţată în anul 2004 şi atacată în instanţă în iunie 2005, anterior deci, intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin urmare, devin aplicabile aceste dezlegări date de instanţa supremă, conform art. 329 alin. final C. proc. civ.
Stabilirea de către instanţă a despăgubirilor se impune şi pentru a înlesni obţinerea propriu-zisă a acestora de către reclamant, în condiţiile în care durata procedurilor în fata Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers.
Curtea a stabilit că în prezenta cauză se impune calcularea cuantumului despăgubirilor direct de către instanţa de judecată, pentru a apropia pe apelantul reclamant cât mai mult cu putinţă, în raport şi de cadrul procesual al cauzei şi de normele dreptului intern care totuşi limitează instanţa, de dezideratul ultim al demersului său, care este obţinerea unei reparaţii concrete şi efective a dreptului său.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. Bucureşti prin P.G., dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantului, având în vedere dispoziţiile art. 21 – art. 23 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop a fost prorogat prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
În mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii pentru suprafaţa de 50 m.p. teren, acesta nedovedind cum au dobândit autorii săi proprietatea terenului, în anexa la decretul de expropriere indicându-se şi un alt proprietar decât autorul reclamantului pentru imobilul în litigiu.
Reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor, ca fiu adoptiv al numiţilor S.M. şi M.A., însă, nu s-a făcut dovada că aceştia ar fi dobândit, anterior exproprierii, în mod valabil proprietatea asupra terenului de 220 m.p. şi nici măcar pentru suprafaţa de 50 m.p. pentru care s-a admis acţiunea.
În ceea ce priveşte stabilirea sumei de 121.591 lei ca echivalent pentru suprafaţa de 50 m.p., se arată că instanţa în mod greşit a stabilit această valoare faţă de prevederile Legii nr. 247/2005.
În raport de dispoziţiile art. 16, capitolul 5 Titlul VII din această lege, dispoziţia contestată urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îi va transmite Comisiei, raport ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
În baza acestui raport, C.C.S. D. va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
C.C.S.D. va emite titlu de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 si art. 32 din Legea nr. 10/2001, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat
Astfel, pârâtul M.B. prin P.G. a declarat recurs susţinând, în primul rând, că reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii pentru suprafaţa de 50 m.p. teren (la care şi-a restrâns pretenţiile deduse judecăţii), acesta neputând dovedi cum au dobândit autorii săi, proprietatea asupra acestui imobil.
Critica astfel formulată nu este întemeiată, întrucât recurentul- pârât nu arată, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de către instanţa de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs.
Potrivit acestei norme, hotărârea atacată este greşită atunci când instanţa dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt reţinute.
Exercitând un riguros control de temeinicie asupra sentinţei pronunţate în fond, instanţa de apel a stabilit că în anexa la decretul de expropriere nr. 1111 din 30 noiembrie 1967, figurează la poziţia 2, autorul reclamantului, S.M., cu suprafaţa de 50 m.p. teren situat în str. Cazan Petre, sector 6 Bucureşti.
Întreaga motivare a instanţei de fond legată de faptul că actul de expropriere indică şi un alt proprietar asupra imobilului, situaţie care ar atrage o incertitudine asupra dreptului pretins de reclamantul în cauză, a fost înlăturată motivat de către instanţa de apel, ca fiind rezultatul unei aprecieri eronate a probelor dosarului.
Urmare aprecierii corecte a tuturor probelor administrate, instanţa de apel a statuat că, în cauză, s-a dovedit faptul că autorul reclamantului a fost proprietar asupra suprafeţei de 220 m.p., care include şi suprafaţa de 50 m.p. teren, la care contestatorul S.M. a precizat în mod expres că „îşi reduce cuantumul obiectului cauzei”.
Stabilindu-se astfel situaţia de fapt, Înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate, întrucât aceasta constituie o chestiune de fapt, un control de temeinicie, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cea de a doua critică invocată, referitoare la faptul că, greşit instanţa a stabilit suma^ reprezentând echivalentul bănesc pentru suprafaţa de 50 m.p. teren, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente în speţă.
Astfel, decizia contestată în procedura Legii nr. 10/2001 a fost pronunţată în anul 2004 (Dispoziţia nr. 3366 din 28 septembrie 2004 emisă de P.G.M. Bucureşti) şi atacată în instanţă la data de 28 iunie 2005.
Prin decizia nr. 52/2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că prevederile cuprinse în Titlul VII, Capitolul 5, art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, dispoziţiile/deciziile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi (iulie 2005), urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii actului contestat.
Decizia dată asupra recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, în conformitate cu art. 329 alin. final C. proc. civ.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii incidente la speţă, astfel încât, nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M. B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 4/ A din 5 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civila.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică-astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1997/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ | ICCJ. Decizia nr. 5046/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
