ICCJ. Decizia nr. 4975/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4975/2010
Dosar nr. 850/118/2007
Şedinţa publică din 4 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 17 martie 2003, reclamanta S.M.N. a chemat în judecată pe pârâta P.M. Constanţa solicitând anularea dispoziţiei nr. 3440/2002 emisă de P.M. Constanţa şi restituirea în natură a terenului situat în judeţul Constanţa, plaja Mamaia, lotul nr. 1, careul 54.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că imobilul menţionat a fost dobândit prin cumpărare în anul 1937 prin tutorele său (mama sa), A.T. În cuprinsul actului de înstrăinare s-a inserat clauza potrivit căreia dobânditorul terenului este obligat să edifice o construcţie, nerespectarea acesteia urmând să atragă rezilierea de drept a contractului, fără somaţie, judecată sau altă punere în întârziere.
În anul 1958, Sfatul Popular Constanţa a emis decizia nr. 22043 şi 24 octombrie 1958 prin care s-a desfiinţat acest contract, pentru neîndeplinirea obligaţiei menţionate mai sus.
Reclamanta a arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 a efectuat demersuri în vederea restituirii terenului indicat, întrucât actul administrativ prin care s-a dispus preluarea sa este unul abuziv şi nu poate constitui un titlu valabil de trecere a bunului în proprietatea sa.
Mai mult decât atât, această decizie nu i-a fost comunicată pentru a se putea apăra, astfel încât aceasta nu-i este nici opozabilă.
Un alt element de nelegalitate al acestui act, atât după litera contractului, cât şi a dispoziţiilor legale incidente, atât la momentul încheierii sale cât şi în prezent, îl constituie neîndeplinirea cerinţei investirii sale cu formulă executorie, pentru declanşarea formalităţilor de desfiinţare/rezoluţiune, procedură ce nu a fost urmată şi care face să devină inoperant pactul comisoriu inserat în contract, cauză de desfiinţare a actului de vânzare-cumpărare şi implicit condiţii de preluare a bunului.
Prin sentinţa nr. 607 din 21 mai 2003, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei şi a respins acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
S-a reţinut că primăria nu are capacitate de folosinţă întrucât Legea nr. 215/2001 nu-i recunoaşte acestei structuri administrative prerogativele unei persoane juridice, dispoziţie menţinută prin decizia nr. 93/ C din 23 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului.
Prin decizia nr. 4339 din 4 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantei şi a casat cele două hotărâri, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
S-a reţinut, în esenţă, că pârâta are calitate procesuală în litigiul dedus judecăţii, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prin art. 20 alin. (3) din lege, prevede anterior modificării prin Legea nr. 247/2005 că primăria este entitatea obligată la restituire, măsură ce se dispune prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti.
Notificarea formulată de reclamantă a fost adresată primăriei, care, în calitate de unitate deţinătoare notificată, are calitate procesuală pasivă în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 1529 din 20 septembrie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că preluarea bunului litigios de către stat, a operat în considerarea clauzelor contractului intervenit între reclamantă şi primărie, care instituiau în sarcina reclamantei obligaţia edificării pe terenul dobândit prin contract a unei construcţii, obligaţie neîndeplinită, ceea ce face ca, în speţă, să nu poată fi reţinută incidenţa legii speciale de reparaţie, bunul pretins neputând fi considerat a se încadra în cele preluate abuziv de către stat.
Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937 de reclamantă, în calitate de cumpărătoare, conţinea clauza potrivit căreia vânzare se desfiinţează „fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător”, în cazul în care partea nu-şi îndeplineşte obligaţia de a constitui în termen de 4 (patru) ani, ulterior prelungit la 6 ani, care, după termenii folosiţi, este un pact comisoriu de gradul IV, are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
În acest caz, intervenţia instanţei de judecată este înlăturată în totalitate, rezoluţia operând de drept, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.
În privinţa momentului la care are loc desfiinţarea contractului, s-a conchis că aceasta se produce şi ca efect al manifestării de voinţă a creditorului de a face efectivă această sancţiune, exprimată în anul 1958 prin decizia nr. 22043. Deşi acest act nu face referire expresă şi nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă, s-a considerat că identificarea acesteia este lesne de făcut determinat de încadrarea sa în terenurile cuprinse în perimetrul Staţiunii Mamaia, vizate de acest act administrativ.
Reclamanta şi-ar fi putut îndeplini obligaţia contractuală după încetarea cauzelor invocate ca împrejurări de natura forţei majore, al Il-lea război mondial, şi până la emiterea actului de desfiinţare a contractului, ceea ce nu a făcut, perspectivă în raport cu care instanţa a reţinut, de asemenea, netemeinicia pretenţiilor solicitate prin cererea dedusă judecaţii.
Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr. 51/ C din 3 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, după reiterarea considerentelor primei instanţe, că terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv prin decizia emisă de autorităţile statului, ci urmare a rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare justificat de neîndeplinirea obligaţiei contractuale de a ridica o construcţie pe terenul dobândit prin actul de transmisiune în termenul stabilit de vânzător.
Neexecutarea acestei obligaţii se datorează culpei exclusive a reclamantei, în cauză neintervenind nici un caz de forţă majoră care să o pună în imposibilitatea de a o executa.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că în raport de dispoziţiile legii civile incidente, atât rezilierea judiciară cât şi cea convenţională, au ca temei juridic reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor în contractul sinalagmatic şi, prin urmare, au ca temei factual culpa părţilor.
Prin urmare, pactul comisoriu, indiferent de gradul acestuia, nu constituie o derogare de la regulile generale ale răspunderii civile, cu referire la răspunderea subiectivă pentru culpă.
Statuând că în cazul pactului comisoriu de ultim grad legea impune o răspundere obiectivă, fără culpă, prima instanţă, ca şi cea de apel, au pronunţat o hotărâre „lipsită de temei legal” supusă din acest motiv cazului de modificare stipulat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport însă de realitatea normativă, în funcţie de gradul pactului comisoriu, a susţinut că doar modul de valorificare a acestuia este diferit, în sensul pronunţării în primele situaţii şi constatării în cazul pactului comisoriu de ultim grad, mai energic.
Prin urmare, potrivit regulii generale, indiferent de gradul pactului comisoriu, intervenţia justiţiei este exclusă în cazul inexistenţei situaţiilor litigioase şi este atrasă întotdeauna competenţa sa ca activitate judiciară, ori de câte ori există o contestare, asemenea cazului în speţă.
Procedând în modalitatea arătată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre „cu aplicarea greşită a legii”, critică ce se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza II- a C. proc. civ.
În acest sens a invocat şi caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârilor atacate, în sensul că deşi se susţine ideea imposibilităţii intervenţiei instanţei de judecată în cazul pactului comisoriu de ultim grad, instanţele procedează la examinarea condiţiilor de eficienţă a desfiinţării convenţionale a contractului de vânzare - cumpărare.
Concluzia instanţei de apel referitor la incidenţa pactului este însă greşită, fiind urmarea valorificării eronate a realităţilor politico-sociale ale perioadei istorice examinate.
Astfel, în prima parte a perioadei celui de-al doilea război mondial caracterizată de afectarea economiei susţinerii efortului de război şi apoi într-o ţară-teatru de operaţiuni militare şi apoi, în ultima parte cu specific de ţara ocupată, este evidentă şi incontestabilă lipsa oricărei culpe în îndeplinirea obligaţiei contractuale asumate, de edificare a unei construcţii pe terenul menţionat.
În următoarea perioadă, de după 6 martie 1945, realitatea politico-socială naţională, a fost marcată de modificarea regimului proprietăţii, naţionalizarea, între altele, a construcţiilor proprietate personală cu destinaţia de locuinţă, existenţa şi instaurarea unui regim autointitulat democratic căreia îi lipseau, în realitate, toate mecanismele şi garanţiile unui regim democratic, ce se constituiau în piedici insurmontabile în îndeplinirea aceleiaşi obligaţii contractuale şi excludeau, în mod absolut, orice iniţiativa în acest sens.
S-a susţinut, sub aspectul inexistenţei culpei în neexecutarea contractului ca, autorul său era general în armata României, ceea ce, în condiţiile premergătoare şi cele din timpul războiului, presupunea ca obligaţiile pe care le avea faţă de ţară (pentru crearea formelor militare şi a măsurilor necesare apărării ţării) să fie privitoare şi să-1 pună astfel în imposibilitatea de a ridica construcţia la care s-a obligat prin contract.
Intrarea României în cel de-al doilea război mondial, reprezintă o situaţie de forţă majoră, astfel calificată constant de doctrina civilă, care l-a pus pe autorul său într-o imposibilitate obiectivă de a-şi îndeplini obligaţia menţionată, cât şi după epuizarea acesteia, întrucât, în perioada următoare acesta a fost încarcerat în penitenciarul de la Sighet, Maramureş, unde a şi încetat din viaţă, sens în care a fost invocată dovada eliberată de acest penitenciar, care confirmă decesul generalului A.T. la data de 20 iulie 1957.
Au fost invocate, de asemenea, condiţiile excesiv de restrictive impuse de autorităţile vremii pentru edificarea oricărui tip de construcţie, deoarece pe teritoriul României erau impuse măsuri speciale necesare pentru apărarea ţării, astfel cum au fost acestea dispuse prin Legea nr. 4215/10 decembrie 1938.
Edificarea unei construcţii cu amplasamentul terenului pe „plaja Mamaia, situată de-a lungul Mării Negre, între lacul Tăbăcăiiei şi Lacul Siutghiol şi Satul Mamaia”, conform planului cadastral întocmit pe anii 1936 - 1938, nu ar fi fost permisă, justificat de faptul că portul Constanţa constituia un important obiectiv militar al României, ceea ce, de asemenea, este de natură să înlăture culpa sa în neîndeplinirea obligaţiei stipulate în contract.
Recursul este fondat.
Terenul situat în Mamaia, lotul nr. 1, careul 54, a fost dobândit de reclamantă, prin tutorele său A.T. soţia lui G.T., prim ministru al României în perioada 1934 - 1937, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937 transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Constanţa sub nr. 8855 din 13 noiembrie 1937, cu P.M. Constanţa.
Potrivit clauzelor contractuale, dobânditorul bunului (teren de 480,60 mp) avea obligaţia de a edifica o construcţie (casă de locuit sau vilă) în termen de 4 ani, ulterior prelungit la 6 ani.
În acelaşi contract s-a prevăzut clauza potrivit cu care nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a vânzării, neexecutare ce era urmată de investirea actului cu formulă executorie conform art. 20 din legea autentificării actelor, vânzătoarea intrând de plin drept în stăpânirea terenului vândut fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere.
În aceste condiţii, fiind stabilite obligaţiile contractuale, în interpretarea contractului, instanţele ar fi trebuit să ţină seama de voinţa reală a părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 977 C. civ.
Dobânditorul bunului avea obligaţia de a construi, iar vânzătorul obligaţia, pentru a face să devină operant pactul comisoriu inserat în contract, să investească cu formulă executorie acest înscris, cu consecinţa „rezilierii de plin drept a vânzării”, după termenii acordului.
În ceea ce priveşte obligaţia principală stabilită în sarcina cumpărătorului, de a edifica o construcţie, se reţine distincţia pe care Codul civil o face între neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită.
Astfel, potrivit art. 1082 – art. 1083 C. civ., neexecutarea generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine exoneratoare de răspundere, adică forţei majore sau cazului fortuit.
În speţă, reclamanta avea vârsta de 18 ani la epoca încheierii contractului, întocmit prin reprezentantul (tutorele) legal, mama sa A.T., soţia lui G.T., premierul României în perioada 1934 - 1937, membru al P.N.L.
În perioada istorică a derulării contractului de vânzare-cumpărare, premergător începerii celui de-al doilea război mondial, marcat de afectarea economiei naţionale susţinerii efortului război şi apoi de transformare a ţării întru-un teatru de operaţiuni militare, realitate socio-politica peste care s-a suprapus instituirea unui regim extrem de restrictiv de edificare a unei eventuale construcţii (în special în zona Mării Negre, stabilită a fi zonă militară) edificarea/construirea unei case era un obiectiv imposibil de îndeplinit, pentru împrejurări ce exced cu evidenţa voinţei părţii, ce se plasează în conţinutul noţiunii de forţa majoră, în sensul dispoziţiilor legale enunţate.
Intrarea României în cel de-al doilea război mondial, cauză de forţa majoră, recunoscută şi stabilită ca atare de doctrină, constituie cu evidenţă un caz de forţă majoră ce excede răspunderea contractantului, pretinsă de lege ca o condiţie de desfiinţare a contractului şi în cazul dat (existenţa unui pact comisoriu, chiar de ultim grad).
Ieşirea ţării din război a fost marcată de refacerea structurală a economiei, dar şi de esenţiale schimbări în regimul proprietăţii, în condiţiile în care situaţia economico-socială era profund bulversată iar autorii părţii, (chestiune de notorietate) au fost expuşi, dat fiind orientărilor politice şi funcţiilor deţinute în conducerea ţarii, unei oprimări continue, ce a culminat cu arestarea şi încarcerarea reclamantei în anul 1951, situaţie perpetuată pana la momentul emiterii deciziei de desfiinţare a contractelor privind terenurile situate în zona plajei, inclusiv a celui în litigiu, situaţie care în contextul dat, poate fi considerată drept împrejurare cu caracter excepţional, ce poate fi asimilată forţei majore, ca o cauză exoneratoare de răspundere.
Nu se poate admite că starea de război nu ar avea consecinţe negative în timp în evoluţia ţării implicate, inclusiv a cetăţenilor săi.
Din acest motiv, astfel cum de altfel au admis şi instanţele în speţă, deşi nu au primit intervenţia instanţei în cazul existenţei pactului comisoriu de ultim grad, în respectarea principiului liberului acces la justiţie (principiu cu valenţe constituţionale, art. 21 din Constituţia României şi europene, art. 6 din C.E.D.O.), instanţele aveau îndatorirea de a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor pentru desfiinţarea contractului.
Instanţa de apel ar fi trebuit să observe, pe de o parte, existenţa forţei majore (cauză exoneratoare de răspundere), iar pe de altă parte să constate neoperarea pactului în condiţiile neîndeplinirii unei cerinţe pretinse în contract, investirea înscrisului cu formulă executorie, cu consecinţa ineficientei sale.
În atare condiţii, preluarea globală a bunului litigios, în temeiul unei decizii administrative, nr. 22043 din 24 octombrie 1958, alături de alte imobile, neidentificate, se constituie într-o „preluare abuzivă” în accepţiunea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, care este astfel deplin aplicabilă în cauză.
Ca urmare, faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei decedată în cursul procesului şi continuat de moştenitorul său, va fi admis în limitele celor dispuse prin prezenta decizie.
Se va dispune obligarea pârâtei să propună măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII al Legea nr. 247/2005 pentru bunul litigios, faţă de împrejurarea că terenul nu poate fi restituit în natură.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta N.S. M. şi continuat de moştenitorul N.G. împotriva deciziei nr. 51/ C din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de reclamanta N.S. împotriva sentinţei nr. 1529 din 20 septembrie 2007 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o schimbă în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu P.M. Constanţa prin P., anulează dispoziţia nr. 3440 din 27 septembrie 2002 emisă de pârâtă şi obligă pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII al legii 247/2005 pentru imobilului teren în suprafaţă de 480,60 mp situat în Constanţa, Staţiunea Mamaia, lotul 1, careul 54.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2959/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1997/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ → |
|---|
