ICCJ. Decizia nr. 5251/2010. Civil
| Comentarii |
|
La 16 iulie 2006, reclamantele A.I. și A.M.N.G. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, solicitând anularea Dispoziției nr. 1782 din 21 iunie 2006 și obligarea părților adverse la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru loturile 28 (de 525,60 mp.) și 36 (de 525,45 mp.), ambele situate în careul 40 din Stațiunea Mamaia, în principal prin atribuirea unui lot similar și valoric egal celor două terenuri (în total 1051 mp.) sau, în subsidiar, sub forma unor despăgubiri bănești stabilite conform art. 9 din Legea nr. 10/2001.
în motivarea cererii, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele au susținut că:
- imobilele revendicate au fost cumpărate succesiv, în anii 1926 și 1935, de către A.C., moștenit de A.M.C., autorul lor;
- statul a preluat aceste imobile în baza Deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958, emisă de Sfatul Popular al Orașului Constanța, iar în prezent cele două terenuri sunt ocupate de hotelurile C. și A., precum și de spații verzi;
- prin dispoziția contestată, primul pârât le-a respins notificările privitoare la imobilele menționate pe considerentul că preluarea lor nu a fost abuzivă, ci a reprezentat consecința aplicării unei sancțiuni civile (rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare inițiale);
- această soluție este greșită pentru că decizia emisă în anul 1958 nu îndeplinește cerințele legale necesare calificării ca act juridic de rezoluțiune a contractelor de vânzare-cumpărare (caz în care, oricum, ar fi fost incident art. 10 lit. h) din Legea nr. 10/2001) și constituie, de fapt, un act de dispoziție al organelor locale ale administrației sau puterii de stat, preluarea celor două terenuri încadrându-se în ipoteza enunțată de art. 10 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit întâmpinării, prin dispoziția contestată a fost respinsă doar notificarea referitoare la lotul 36; pârâții au reiterat această susținere în ședința publică din 15 ianuarie 2007, când au precizat și că notificarea privitoare la lotul 28 face obiectul altui dosar, încă nesoluționat.
Tribunalul Constanța, secția civilă, prin Sentința nr. 19119 din 6 octombrie 2007, a respins acțiunea, ca nefondată, și le-a obligat pe reclamante, în solidar, să plătească pârâților 500 RON cheltuieli de judecată.
S-a reținut că:
- ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu Primăria Municipiului Constanța și conțin o clauză care îl obliga pe cumpărător, sub sancțiunea rezilierii de plin drept a vânzării, ca în termen de 6 ani să construiască pe terenurile astfel dobândite o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planurile aprobate de administrația municipală;
- în lipsa oricărei distincții între natura fortuită sau culpabilă a neexecutării obligației de a construi, clauza menționată are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV;
- reclamantele nu contestă că autorii lor nu și-au îndeplinit obligația de a construi, iar potrivit pactului comisoriu, această omisiune a dus la desființarea retroactivă a actului juridic și pierderea, de către cumpărător, a dreptului de proprietate;
- în atare situație, deoarece rezoluțiunea contractului nu s-a produs prin decizia administrativă emisă în anul 1958, preluarea terenului revendicat nu a fost abuzivă, astfel că reclamantele nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.
Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 38 din 18 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.
S-a reținut că:
- manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost exprimată în anul 1958 (prin Decizia nr. 22043) și nu constituie, în sine, un act abuziv de naționalizare și dobândire a proprietății;
- decizia administrativă emisă menționată nu evidențiază parcelele ce au format obiectul contractelor încheiate cu autorii reclamantelor dar identificarea acestor imobile este lesne de făcut pentru că ambele fac parte din suprafața de teren cuprinsă între Siutghiol și Marea Neagră, cedată Comunei Constanța, în anul 1905, de către Ministerul Domeniilor;
- în raport de data intrării României în război (anul 1941) și durata acestei conflagrații (încheiată în anul 1945), obligația contractuală a debitorului putea fi executată valabil până în momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958 prin care creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu;
- reclamanta nu a făcut dovada că îndeplinirea obligației autorului său a fost împiedicată de creditor, de o cauză de forță majoră ori de respingerea demersurilor efectuate pentru obținerea autorizației de construire;
- dat fiind pactul comisoriu de gradul IV, în cauză nu operează termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de art. 1900 alin. (1) C. civ.
Reclamantele au declarat recurs, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, admiterii acțiunii așa cum a fost precizată, anulării dispoziției contestate și obligării pârâților la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc în cuantum de 2.247.178 lei sau, în subsidiar, casarea ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
în motivarea recursului reclamantele au susținut că:
- instanța de apel a hotărât asupra a ceea ce nu făcuse obiectul judecății (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) pentru că, deși consecutiv precizărilor exprese ale pârâților au învederat că acțiunea lor se limitează la lotul 36, iar probele administrate se refereau numai la acest teren (de 525,45 mp.), instanța de control judiciar a statuat, în considerente, cu privire la ambele parcele;
- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) în sensul că instanța de apel reține, pe de-o parte, că pentru rezoluțiunea contractului era necesară o manifestare expresă a voinței creditorului, iar pe de altă parte nu argumentează refuzul aplicării termenului de prescripție de 10 ani în privința acestei manifestări de voință;
- instanța de apel a interpretat greșit și a schimbat natura neîndoielnică a Deciziei nr. 22043/1958, din cuprinsul căreia rezultă explicit că acest act a fost unul samavolnic, de preluare fără niciun titlu sau temei a proprietății lor, și nicidecum o manifestare a intenției de rezoluțiune; în argumentarea aceleiași critici (întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) recurentele mai arată că decizia administrativă menționată are caracter general, este necircumstanțiată și nu respectă procedura prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare, iar pretențiile instanței de apel, că autorul lor trebuia să încerce să construiască după încetarea războiului, sunt absolut fanteziste;
- hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea esențială a legii pentru că, de vreme ce obligația de a construi are natura patrimonială, atât manifestarea de voință în sensul rezoluțiunii, cât și acțiunea în rezoluțiune erau prescriptibile în termenul special defipt de lege, respectiv art. 1.900 alin. (1) C. civ.; în cadrul aceleiași critici (întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) recurentele mai arată că în alte spețe similare, înalta Curte a reținut că nu a fost soluționat fondul pricinii și, drept consecință, a dispus casarea cu trimitere la prima instanță.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 7837 din 9 decembrie 2008, a respins recursul, ca nefondat.
S-a reținut că:
- ambele contracte încheiate de autorii reclamantelor conțin un pact comisoriu de gradul IV, potrivit căruia nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a vânzării și reintrarea bunului vândut în patrimoniul Municipiului Constanța;
- această operațiune s-a realizat în momentul expirării termenului prevăzut de contract, în Decizia nr. 22043/1958 ea fiind numai constatată;
- pactul comisoriu de gradul IV intervine chiar pentru neîndeplinirea fără vreo culpă a obligației asumate, iar în cazul imposibilității fortuite de executare, nu se pune problema rezoluțiunii, ci a riscului contractului, care este suportat de către debitorul obligației imposibil de executat, respectiv proprietarul sub condiție rezolutorie;
- prin Decretul-lege nr. 4215/1938 nu s-a instituit vreo interdicție, pe durată nedeterminată, de a mai construi în zona Mamaia;
- reclamantele nu au făcut dovada că, anterior începerii războiului sau schimbării regimului politic, autorii lor ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcția;
- terenul se află în patrimoniul Municipiului Constanța pentru nerespectarea de către cumpărător a obligației asumate prin contract, și nu ca urmare a unei deposedări abuzive;
- dispozițiile cuprinse în art. 1.900 alin. (1) C. civ. referitoare la prescripție nu sunt operante în cauză deoarece desființarea contractului ca efect al pactului rezolutoriu de gradul IV a avut loc la data expirării termenului de executare a obligației de construire.
La 18 iunie 2009, reclamantele au solicitat, conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., anularea ultimei hotărâri și rejudecarea recursului.
în motivarea contestației în anulare, reclamantele au susținut că instanța de recurs nu a examinat critica întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., precum și critica referitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a jurisprudenței anterioare și constante a înaltei Curți.
Totodată, reclamantele contestatoare au susținut că prin neanalizarea celor două critici și reconfirmarea concluziilor instanțelor de fond și apel, instanța de recurs a omis să se pronunțe și asupra criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
Contestația în anulare este fondată deoarece, într-adevăr, instanța de recurs nu a cercetat două critici formulate de recurente, respectiv cea întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și cea referitoare la încălcarea jurisprudenței anterioare și constante a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Omisiunea menționată, precum și modul de soluționare a celorlalte critici nu duc însă la concluzia acestea din urmă nu ar fi fost cercetate de către instanța de recurs.
Așa fiind, conform art. 320 C. proc. civ., prezenta contestație a fost admisă, în sensul anulării ultimei hotărâri și rejudecării recursului declarat de reclamante, în limitele celor două critici necercetate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5256/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5252/2010. Civil → |
|---|
