ICCJ. Decizia nr. 5273/2010. Civil
| Comentarii |
|
La 19 iunie 2007, reclamanții A.M.A., B.N.C.M., S.C., C.C.M. și B.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestuia să plătească, cu titlu de daune morale, câte 150.000 lei, reclamanților A.M.A., B.N.C.M. și C.C.M. și câte 30.000 lei reclamanților S.C. și B.D.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, la data de 29 iulie 2004, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov - Biroul de Combatere a Criminalității Organizate și Antidrog, au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută și pedepsită de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.
Reclamanții au mai arătat că, prin încheierea din 9 iulie 2004, Tribunalul Brașov, secția penală, a dispus arestarea preventivă a lor începând de la acea dată, pentru o perioadă de 29 de zile, iar ulterior, Curtea de Apel Brașov a dispus punerea lor în libertate, astfel că au fost în arest preventiv următoarele perioade: A.M.A. din 9 iulie 2004 până la 5 august 2004, B.N.C.M. din 9 iulie 2004 până la 5 august 2004, S.C. din 9 iulie 2004 până la 13 iulie 2004, C.C.M. din 9 iulie 2004 până la 5 august 2004, iar B.D. din 9 iulie 2004 până la 13 iulie 2004. Au precizat că, prin Sentința penală nr. 625 din 13 decembrie 2005, Tribunalul Brașov a dispus achitarea lor, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală, soluția fiind menținută în apel și recurs.
Referindu-se la daunele solicitate, reclamanții au arătat că acestea ar asigura o reparație pentru perioadele de arestare preventivă și pentru suportarea procesului penal pe o durată de 3 ani, în care și-au pierdut locurile de muncă, au fost supuși umilinței provocate de mediatizarea excesivă a cazului, de pierderea unor oportunități de afaceri și a prietenilor, precum și de suferința membrilor familiilor acestora.
în drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen.
Prin Sentința nr. 515/S din 19 noiembrie 2007, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor să achite, cu titlu de despăgubiri, câte 10.000 lei fiecăruia dintre reclamanții A.M.A., B.N.C.M. și C.C.M. și câte 5.000 lei fiecăruia dintre reclamanții S.C. și B.D., respingând restul pretențiilor.
Prima instanță a reținut că, prin Sentința penală nr. 625 din 13 decembrie 2005, Tribunalul Brașov, a dispus achitarea inculpaților (reclamanți în cauza civilă), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, constatând, pentru fiecare, durata de arestare preventivă specificată în motivarea acțiunii din dosarul de față.
Aceeași instanță, referindu-se la dosarul penal, a reținut că, prin Decizia penală nr. 349 din 20 decembrie 2006, Curtea de Apel Brașov a confirmat Sentința penală nr. 625/2005 a Tribunalului Brașov, prin respingerea apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și că, înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 2639 din 16 mai 2007, a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei pronunțată în apel.
Tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., întrucât Curtea de Apel Brașov a revocat măsura arestării preventive a reclamanților. în ceea ce privește întinderea reparației, conform art. 505 alin. (1) C. proc. pen., tribunalul a apreciat că sumele stabilite pentru fiecare din reclamanți sunt de natură să acopere prejudiciul de ordin moral suferit în raport de durata arestării preventive și de consecințele pe care măsura a avut-o asupra lor și a membrilor familiilor acestora.
Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 47/AP din 17 aprilie 2008 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții A.M.A., B.N.C.M., C.C.M. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a admis apelul declarat de reclamanții S.C. și B.D., schimbând în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să achite acestora câte 10.000 lei fiecăruia, cu titlu de daune morale, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere că reținerea reclamanților S.C. și B.D. a fost ilegală, reținând ca fiind incidente prevederile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., potrivit cărora are drept la repararea pagubei persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate în mod nelegal, nelegalitatea fiind stabilită prin încheierea penală nr. 85/R din 13 iulie 2004 a Curții de Apel Brașov.
în ceea ce îi privește pe reclamanții A.M.A., B.N.C.M. și C.C.M., instanța de apel a reținut că luarea măsurii arestării preventive față de aceștia a fost legală, că deci repararea pagubei celor trei nu poate fi antrenată în condițiile art. 504 C. proc. pen. Instanța a mai reținut că arestarea sus-menționaților reclamanți nu s-a circumscris exigențelor impuse de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce înseamnă că, fiind atins dreptul la libertate prin măsura arestării preventive pentru 5 zile și, respectiv, 27 zile, cei trei reclamanți au dreptul la o despăgubire i pentru prejudiciul moral încercat.
Referindu-se la reclamanții S.C. și B.D., instanța de apel a reținut că, față de împrejurarea că și aceștia au fost reținuți netemeinic, se impune majorarea despăgubirii acordate acestora la nivelul despăgubirii acordate celorlalți reclamanți.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs toate părțile.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 8067 din 12 decembrie 2008 a admis recursurile declarate, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor, reținând că motivarea deciziei pronunțate de instanța de apel, fiind contradictorie, nu permite efectuarea controlului judiciar de către instanța de recurs.
înalta Curte a constatat că deși instanța de apel a reținut că arestarea preventivă a reclamanților A.M.A B.N.C.M. și C.C.M. a fost legală, a apreciat că prin arestul preventiv, acestora li s-a adus atingere dreptului la libertate și că drept urmare, menționații reclamanți au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat. Statuând că arestarea reclamanților nu se circumscrie exigențelor impuse de art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului, instanța nu a analizat aceste dispoziții în raport de circumstanțele concrete ale speței, ci s-a limitat numai la enunțarea unor chestiuni generale, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluției.
în rejudecare, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin Decizia nr. 127/Ap din 28 octombrie 2009, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Brașov și a schimbat în tot Sentința nr. 515/s din 19 noiembrie 2007 a Tribunalului Brașov, în sensul că a respins acțiunea reclamanților. Prin aceeași decizie, apelul declarat de reclamanți a fost respins.
în considerentele deciziei, după prezentarea istoricului procesului penal, instanța de apel a reținut că reclamanții nu se încadrează în nici unul din cazurile reglementate de art. 504 C. proc. pen. A motivat că cerințele art. 504 alin (2) C. proc. pen. nu sunt îndeplinite întrucât reclamanții nu au fost condamnați definitiv, iar condițiile alin. (3)-(5) din același articol nu au incidență în speță deoarece, prin încheierea penală nr. 85 din 13 iulie 2004, s-a reținut caracterul legal al măsurii arestării preventive.
Instanța de apel a mai reținut că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale întrucât din probele administrate în cauză rezultă că, la data luării măsurii privative de libertate, au existat "motive verosimile de a bănui" săvârșirea infracțiunii, astfel că aducerea reclamanților în fața autorităților judiciare competente s-ar fi impus.
Conchizând, instanța a reținut că, în raport de dispozițiile Codului de procedură penală, ale Constituției, ale hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză și ale art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, măsura privării de libertate la care au fost supuși reclamanții este legală.
împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs.
Prin criticile formulate, recurenții reclamanți susțin că hotărârea instanței de apel nu are nici o bază legală, că motivarea ei nu corespunde situației de fapt. Arată că, în condițiile în care ei au fost achitați prin hotărâre judecătorească definitivă, măsura arestării lor a fost nelegală, motiv pentru care, în baza art. 504 alin. (3) C. proc. pen., au dreptul la despăgubiri corespunzătoare. Recurenții mai susțin că despăgubirile acordate inițial prin hotărârea Tribunalului Brașov sunt net inferioare celor solicitate de ei, fiind în contradicție cu practica Curții europene a drepturilor omului. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând recursul, înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.
Casând hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, înalta Curte statuează în sarcina judecătorului fondului obligativitatea de a stabili motivat care sunt împrejurările de fapt ale pricinii, știut fiind că, potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție poate hotărî asupra fondului pricinii numai în cazurile în care acestea sunt pe deplin stabilite, în sensul că sunt lămurite.
Necesitatea motivării în fapt a hotărârii presupune ca judecătorul să răspundă clar și complet cu privire la faptele deduse judecății prin prisma probatoriului administrat și nu prin simple afirmații, adică printr-o motivare formală sau insuficientă.
în speță, înalta Curte constată că instanța de apel nu s-a preocupat să urmărească indicațiile ce i s-au dat prin decizia de casare, întrucât în considerentele acestei hotărâri nu se regăsesc argumentele care au stat la baza soluției pronunțate. Dimpotrivă, instanța s-a limitat doar la a prelua considerentele reținute de instanța penală, fără a face o evaluare proprie a celor reținute.
Motivarea hotărârii judecătorești este prevăzută în codul de procedură civilă în termeni imperativi, printr-o normă de ordine publică - art. 261 alin. (1) pct. 5 - ca o garanție a dreptului la apărare al părților, a respectării drepturilor lor procesuale și a unui proces echitabil, drepturi a căror încălcare conduce la nulitatea hotărârii, întrucât devin incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
O hotărâre judecătorească nemotivată sau insuficient motivată (într-o astfel de măsură în care face imposibilă exercitarea controlului judecătoresc) pricinuiește o vătămare prin aceea că partea însăși nu poate uza de dreptul său de a exercita căile de atac (recursul, în acest caz) în condițiile, limitele și formele prescrise de lege, iar instanței de control judiciar îi este suprimată posibilitatea verificării legalității hotărârii.
Pe de altă parte, dreptul părților la un proces echitabil, consacrat ca atare de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, presupune și dreptul acestora de a-și prezenta și susține argumentele pe care le consideră elocvente pentru cauza lor, condiții în care acest drept este unul concret și efectiv.
De asemenea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanță inferioară sau examinând cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției, să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei alte instanțe, așa cum s-a întâmplat în prezenta speță.
în contextul celor reținute, de vreme ce instanța de apel nu a realizat o veritabilă judecată a căii de atac, înalta Curte nu este în măsură să analizeze criticile din recurs.
Față de cele reținute, înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) și (3), cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5279/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5260/2010. Civil → |
|---|
