ICCJ. Decizia nr. 5299/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 27196/3/2006, la data de 7 august 2006, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții O.E.A., S.L., S.I. și S.G. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că utilajele și instalațiile indicate în procesele verbale de preluare din data de 2 martie 1949, respectiv 19 aprilie 1949, în calitatea lor de bunuri imobile prin destinație, au fost preluate în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001; să anuleze Decizia nr. 211 din 26 iunie 2006 emisă de A.V.A.S., de respingere a notificării, să dispună obligarea pârâtei ca, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, să emită o decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri prin echivalent - acțiuni la "Fondul Proprietatea", în favoarea reclamanților, pentru bunurile rechiziționate de la antecesorul lor, în raport de starea materială a bunurilor de la momentul rechiziționării și valoarea lor la momentul emiterii deciziei; să dispună obligarea pârâtei să trimită dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea emiterii titlului de despăgubiri.
Prin Sentința civilă nr. 830 din 29 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.
S-a respins și cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că Decizia nr. 211 din 26 iunie 2006, emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, este conformă dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu s-a adus nicio dovadă, de către reclamanți, care să răstoarne susținerile acestei pârâte, în sensul că bunurile preluate în mod abuziv, prin rechiziție, de la autorul lor, nu ar fi fost casate.
Faptul că aceste bunuri, și anume utilajele și instalațiile indicate în procesele verbale de preluare enunțate mai sus, au calitatea de bunuri imobile prin destinație, prin raportare la art. 468-470 C. civ. și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constituie un aspect reglementat chiar de către legiuitor, în art. 2 din Lege, dar față de modalitatea în care s-a înțeles acordarea acestor despăgubiri conform actului normativ în discuție, așa cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 247/2005, și față de dispozițiile art. 44 alin. (1) teza I din Constituția României, Tribunalul a constatat că reclamantele din prezenta cauză nu sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile rechiziționate de la autorul acestora, motiv pentru care cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta O.E.A. și au formulat cerere de aderare la apel reclamanții S.L., S.L. și S.G.
Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 669 A din 9 decembrie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta O.E.A., cu următoarea motivare:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au învestit instanța cu o contestație formulată împotriva Deciziei nr. 211 din 26 iunie 2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin decizia ce formează obiectul contestației, pârâta a recunoscut caracterul abuziv al preluării bunurilor ce au aparținut autorului reclamanților, dar a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, astfel, petenții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri în condițiile acestei legi.
Prin urmare, nu se mai impunea ca instanța de fond să constate preluarea abuzivă a bunurilor imobile prin destinație menționate în acțiune.
Neîntemeiat este și motivul de apel privind sarcina probei.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 "măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
înlocuirea, casarea sau distrugerea acestor utilaje reprezintă o situație de fapt, ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, nu numai cu procesele verbale de casare.
Intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a depus, la dosarul instanței de fond, Adresa nr. 3144 din 6 iunie 2006 emisă de SC "U." S.A., în patrimoniul căreia s-au aflat bunurile ce au aparținut autorului reclamanților și care fac obiectul acțiunii, adresă ce a fost avută în vedere și la soluționarea notificării.
Din această adresă rezultă că: "o parte dintre bunurile cuprinse în inventarul anexat notificării se încadrează în categoria SDV-uri (scule, dispozitive și verificatoare,) materiale, consumabile, și nu mai există în prezent.
Restul bunurilor din inventar se încadrează în categoria mijloacelor fixe. Acestea au fost preluate cu uzură, iar, raportat la data preluării (anul 1949), durata de utilizare normală a acestora este expirată. în acest sens, societatea-pârâtă a casat aceste mijloace fixe, iar, în conformitate cu prevederile Legii nr. 358/2002 a arhivelor și cu nomenclatorul întocmit în baza indicatorului termenelor de păstrare a documentelor, valabil la data respectivă, dosarele de casare se păstrează 15 ani de la data întocmirii, fapt pentru care, în prezent, societatea nu mai deține aceste dosare de casare".
Prin contestație, dar și prin motivele de apel, se susține că bunurile există și nu au fost casate.
în aceste condiții, potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să-și probeze pretențiile.
Instanța nu a solicitat apelanților - contestatori să facă dovada unui fapt negativ, ci a unui fapt pozitiv, și anume că și în prezent, bunurile se află în patrimoniul S.C. "U." S.A.
Cum nici în fața instanței de apel nu au solicitat administrarea de probe în dovedirea pretențiilor, Curtea a constatat că, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
în aceste condiții este nefondată și susținerea potrivit căreia s-au încălcat dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea europeană statuând că legiuitorul este liber să opteze, în privința sferei bunurilor pentru care stabilește măsuri reparatorii, precum și a întinderii și modalității de acordare a bunurilor preluate.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții O.E.A., S.L., S.L. și S.G., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Caracterul abuziv al preluării nu s-a mai statuat în speță.
Chiar dacă instanța de apel a statuat că pârâta a recunoscut, prin decizia ce formează obiectul contestației, caracterul abuziv al preluării bunurilor ce au aparținut autorului reclamanților, nemaifiind, deci, nevoie de pronunțarea ei asupra acestui fapt, Decizia nr. 211 din 26 iunie 2006 nu face nicio referire la preluarea abuzivă a bunurilor, menționându-se doar că bunurile rechiziționate de Uzina Metalurgică U. nu pot fi restituite prin echivalent deoarece, în conformitate cu art. 6 alin. (2), ele nu mai există, fiind casate. Or, preluarea a fost, în fapt, definitivă și nu a constituit o simplă rechiziție, idee accentuată de faptul că antecesorul părților nu a fost vreodată despăgubit în vreo formă, deși a solicitat repetat contravaloarea folosinței atelierelor.
Instanța de fond a părut favorabilă acestei teze (a preluării abuzive), din moment ce a abordat fondul cererii de chemare în judecată, dar nu a dat niciun răspuns pertinent și complet. Doar în măsura în care se va statua caracterul abuziv al preluării se poate discuta despre posibilitatea obținerii de despăgubiri în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Din înscrisurile obținute din partea A.V.A.S. nu rezultă o statuare clară, concisă, neechivocă. Pe de altă parte, stabilirea caracterului preluării, ca fiind abuziv, reprezintă prerogativa exclusivă a instanței, cererea reclamanților ca instanța să se pronunțe asupra preluării abuzive a bunurilor în cauză nefiind lipsită de interes.
2. Posibilitatea acordării de despăgubiri în contextul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reprezintă regula, iar excepția vizează bunurile care "au fost înlocuite, casate sau distruse".
într-adevăr, reclamanților le incumbă proba preluării imobilelor, ei dovedind că atelierele, incluzând utilajele, au fost preluate forțat, fără titlu și fără despăgubiri, de Statul Român, în exploatarea Uzinelor "U.".
Pârâții au arătat că acordarea de despăgubiri este nejustificată, susținând că bunurile nu mai există în materialitatea lor. Pentru această susținere, sarcina probei nu poate aparține decât celui care-o invocă (pârâții din prezenta cauză), cel puțin pe considerentul că reclamanții nu au niciun interes în a dovedi situația de excepție, pentru ei nefavorabilă.
Pârâții nu au făcut dovada concretă a incidenței acestei excepții, iar Adresa nr. 3144 din 6 iunie 2006 emisă de A.V.A.S. nu conține decât simple susțineri ale acestei pârâte. Mai mult, ea însăși a recunoscut că proba casării bunurilor încadrate în categoria mijloacelor fixe nu poate fi făcută deoarece, potrivit dispozițiilor Legii nr. 358/2002, dosarele de casare se păstrează 15 ani, fapt pentru care societatea nu le mai deține în prezent.
Efectele imposibilității dovedirii casării nu pot fi decât favorabile și ar trebui să conducă la inaplicabilitatea excepției prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu la reținerea ei.
Dimpotrivă, a admite, fără dovezi concludente, această excepție, cu consecința respingerii cererii reclamanților nu poate conduce decât la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, existând, din nou, o încălcare a dreptului de proprietate.
în drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, către prima instanță.
Intimații pârâți nu au depus întâmpinare în dosar.
Față de faptul că reclamanții S.L., S.L. și S.G. nu au formulat apel împotriva hotărârii primei instanțe, înalta Curte a pus în discuție inadmisibilitatea recursului declarat de aceștia împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel, excepție pe care o va admite, cu consecința respingerii recursului declarat de părțile respective, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
După cum s-a arătat deja, reclamanții S.L., S.L. și S.G. nu au declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, ci direct recurs împotriva deciziei pronunțate în apel.
Or, exercitarea recursului "omisso medio" cu trecerea peste calea de atac a apelului, nu este admisibilă.
Concluzia se desprinde din dispozițiile art. 299 și art. 377 C. proc. civ.
Potrivit primului dintre textele de lege enunțate, sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile legii, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.
în consecință, nu sunt susceptibile de recurs hotărârile date cu drept de apel. Aceste hotărâri, dacă nu au fost atacate cu apel, sunt nu numai definitive, ci și irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Singurul motiv pentru care reclamanții sus-menționați aveau posibilitatea să exercite recurs ar fi putut viza cererea de aderare la apel formulată de aceștia în faza procesuală anterioară, printre criticile formulate, în scris, în cererea de recurs, astfel cum au fost redate în precedent, neregăsindu-se, însă, susțineri în legătură cu această cerere.
Este adevărat că, la dezbaterile orale asupra recursului, avocatul recurenților a invocat nepronunțarea Curții asupra cererii de aderare la apel, susținere care nu va fi examinată de prezenta instanță întrucât nu a fost formulată prin cererea de recurs, în termenul legal de motivare a căii de atac (15 zile de la comunicarea deciziei atacate, potrivit art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc. civ.) și nici nu constituie motiv de ordine publică, care să poată fi analizat și în afara cerințelor prevăzute de textele de lege indicate.
Prin urmare, față de argumentele prezentate, înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții S., ca inadmisibil.
în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta O.E.A., analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. în mod corect, Curtea a constatat că prima instanță nu mai trebuia să se pronunțe asupra cererii de constatare a caracterului abuziv al preluării bunurilor solicitate prin acțiune, atât timp cât preluarea abuzivă a bunurilor a fost recunoscută, de către pârâtă.
într-adevăr, procedând la soluționarea notificării prin care au fost pretinse utilajele ce au aparținut antecesorului reclamanților, această cerere fiind respinsă pe fond, motivat de inexistența bunurilor în prezent, iar nu ca urmare a faptului că nu s-ar fi reținut preluarea abuzivă în perioada de referință a legii, pârâta a recunoscut, în mod implicit, că a operat o asemenea preluare.
Ca atare, instanța nu trebuia să se mai pronunțe, în mod distinct, asupra acestei cererii de constatare a preluării abuzive a bunurilor respective, cerere care, de altfel, nici nu are o existență de sine stătătoare, ci reprezintă o susținere prealabilă în fundamentarea cererii de anulare a Deciziei nr. 211 din 26 iunie 2006 emise de A.V.A.S. și de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru aceste bunuri.
Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, aceasta nu are interes să obțină o hotărâre judecătorească prin care să se constate caracterul abuziv al preluării bunurilor solicitate, din moment ce pârâta nu a contestat acest aspect, iar soluția de respingere a notificării a fost determinată de neîndeplinirea unei alte cerințe legale decât cea referitoare la preluarea utilajelor în discuție.
De asemenea, susținerea recurentei în sensul că stabilirea caracterului abuziv al preluării bunurilor reprezintă prerogativa exclusivă a instanței este neîntemeiată.
Din întreaga economie a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 rezultă că entitatea învestită cu soluționarea notificării are posibilitatea și, totodată, obligația de a verifica preluarea abuzivă a bunurilor solicitate, în caz contrar, aceasta neputând soluționa notificarea. Una dintre cerințele esențiale ale actului normativ în discuție pentru acordarea măsurilor reparatorii stabilite de acesta o reprezintă preluarea bunurilor pretinse, în condițiile prevăzute de lege.
Pentru a putea ajunge la pronunțarea unei soluții asupra notificării, unitatea deținătoare a bunului sau entitatea prevăzută de lege pentru soluționarea acesteia trebuie să verifice, printre altele, îndeplinirea cerinței referitoare la preluarea abuzivă a bunurilor pretinse.
în acest sens, de exemplu, art. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că "incidența preluării abuzive nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă ca încadrându-se în prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din lege".
Ca atare, este fără dubiu competența entității abilitate de lege să soluționeze notificarea de a verifica preluarea bunurilor și natura acestei măsuri, în speță, pârâta acceptând că a operat o preluare a utilajelor în condițiile Legii nr. 10/2001, din moment ce a trecut la verificarea condiției de existență fizică a bunurilor respective, potrivit art. 6 alin. (2), care este ulterioară condiției de preluare abuzivă a imobilului.
în consecință, în mod corect, Curtea a confirmat soluția și motivarea primei instanțe pe acest aspect, neexistând motiv de desființare a sentinței atacate, cu trimitere spre rejudecare în vederea pronunțării, în mod distinct, pe această cerere, de către prima instanță, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
2. Criticile de nelegalitate privind partea căreia îi incumbă sarcina probei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Curtea de Apel nu a inversat sarcina probei, astfel cum este reglementată conform art. 1169 C. civ., aceasta incumbând celui care face o afirmație în fața justiției ("actori incumbit probatio"-"sarcina probei incumbă reclamantului").
A reținut că "înlocuirea, casarea sau distrugerea utilajelor reprezintă o situație de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, nu numai cu procesele verbale de casare", pârâta probând, prin Adresa nr. 3144 din 6 iunie 2006, că bunurile în litigiu nu mai există, coroborat și cu durata de păstrare a documentelor de casare, potrivit Legii nr. 358/2002, care, în ceea ce privește aceste documente, a expirat.
Ulterior acestor mențiuni, instanța de apel a arătat că reclamanților, în contraprobă, le revenea obligația să dovedească existența bunurilor pentru care pretind măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care, însă, nu au administrat-o.
Soluția Curții s-a fundamentat, în final, pe interpretarea probelor administrate doar de către pârâtă, pe aspectul existenței fizice a utilajelor solicitate, constatând, în condițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că acestea nemaiexistând în materialitatea lor, reclamanților nu li se cuvin măsuri reparatorii.
Concluzia instanței nu are la bază o răsturnare a sarcinii probei, cu încălcarea art. 1169 C. civ., ci este rezultatul stabilirii situației de fapt în speță, raportat la probele administrate.
Administrarea probelor, de către partea ce face o afirmație în fața justiției, antrenează, în mod firesc, obligația, pentru partea adversă, de a administra proba contrarie, în absența căreia, soluția instanței nu se poate baza decât pe probele administrate de una dintre părți.
în acest sens a procedat și Curtea, solicitând reclamanților să dovedească existența bunurilor pretinse, ca urmare a probării, potrivit opiniei instanței, a casării lor.
Valoarea probatorie stabilită de Curtea de Apel în ceea ce privește Adresa nr. 3144/2006 sub aspectul inexistenței, în prezent, a bunurilor, precum și situația de fapt reținută de această instanță, ca rezultat al interpretării probelor administrate nu reprezintă chestiuni de nelegalitate, ci de temeinicie a deciziei atacate, care nu pot fi, însă, examinate de prezenta instanță față de actuala structură a recursului.
într-adevăr, după abrogarea, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea instanței de recurs reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța anterioară, în raport de probele administrate, o astfel de chestiune nu mai poate fi supusă controlului prezentei instanțe.
Nu se poate reține, în consecință, încălcarea dispozițiilor legale în materie de sarcină a probei, reclamanta fiind nemulțumită, în realitate, de interpretarea dată de instanță Adresei nr. 3144/2006 și relevanței probatorii acordată acestui înscris, ceea ce, însă, nu poate forma obiect de dezbatere în recurs.
Reclamanta a mai susținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin respingerea acțiunii, fără să existe dovezi cu privire la casarea bunurilor pretinse în litigiu.
Nici această critică nu este întemeiată întrucât, astfel după cum a reținut și Curtea de Apel printr-o altă argumentare, dispoziția din documentul european invocată nu impune obligația statelor de a restitui bunurile preluate în regimurile politice trecute, iar dacă acestea adoptă o legislație de restituire, au o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește măsurile reparatorii cuvenite foștilor proprietari și condițiile în care acestea pot fi acordate.
Or, legislația națională prevede, pentru utilajele și instalațiile preluate de Stat în perioada de referință a legii odată cu imobilul, condiția ca acestea să existe fizic la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru ca fostul proprietar sau moștenitorii lui să beneficieze de măsuri reparatorii, condiție neîndeplinită în speță.
Reclamanta nu a arătat argumentele pentru care dispoziția legală care prevede o asemenea cerință, menționată în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este contradictorie față de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, și nici nu există premise care să determine concluzia instanței în acest sens.
Pe de altă parte, prin critica respectivă, recurenta susține, în realitate, nedovedirea, de către pârâtă, a casării bunurilor în litigiu, ceea ce nu are legătură cu încălcarea art. 1 din Protocol, ci pune în discuție interpretarea probelor, de către instanța de apel, ceea ce nu mai este posibil, față de argumentele deja prezentate.
în consecință, nici susținerile privind nelegalitatea hotărârii atacate față de art. 1169 C. civ. sau de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, nu sunt întemeiate.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul declarat de reclamanta O.E.A., ca nefondat, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5303/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5288/2010. Civil → |
|---|
