ICCJ. Decizia nr. 5386/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5386/2010
Dosar nr. 20713/3/2007
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 10 martie 2006, sub nr. 7423/299/2006, reclamanta A.L.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.I.L., să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea Dorobanţilor nr. 135-145, Bl. 10, scara B, et. 9, ap. 133, sector 1 şi cota indiviză de 0,77 din părţile şi dependinţele comune ale blocului, fără cheltuieli de judecată.
Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta reclamantă a solicitat să se constate că a dobândit în mod legal dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 133 situat în Bucureşti, Sectorul 1, Calea Dorobanţilor nr. 135-145, Bl. 10, scara B, et. 9, în calitate de cumpărător de bună credinţă şi că titlul său de proprietate este preferabil celui pretins de reclamantă.
Pe calea cererii de chemare în garanţie, pârâta-reclamantă, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General şi S.C. H.N. SA, a solicitat obligarea acestora în solidar să o garanteze pentru evicţiune totală şi parţială ca şi chemaţi în garanţie, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, urmare a stabilirii competenţei materiale în favoarea acestei din urmă instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 1629 din 19 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită folosinţă imobilul situat în Bucureşti, Calea Dorobanţilor nr. 135-145, Bl. 10, scara B, et. 9, ap. 133, sector 1 precum şi cota indiviză de 0,592 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului; a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chemaţilor în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi S.C H.N. S.A.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de M.Ş.V. şi M.I.R., prin Decizia nr. 635 din 7 decembrie 2009, a admis calea de atac şi, drept urmare, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiat şi a capătului de cerere privind revendicarea imobilului, pentru considerentele ce urmează:
În cadrul acţiunii în revendicare, reclamanta a invocat un titlu asupra imobilului revendicat, constând în contractul de construire nr. 913/1 din 28 august 1975, încheiat între Întreprinderea pentru Construirea şi Vânzarea Locuinţelor Bucureşti, în calitate de vânzător şi A.L.K., în calitate de cumpărător, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu. În consecinţă, faţă de faptul că pretenţia reclamantei constă în faptul că este titularul dreptului dedus judecăţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost în mod corect soluţionată.
Apelanta pârâtă a considerat că prima instanţă a soluţionat greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţie respinsă de Tribunal prin Încheierea din 12 decembrie 2007. În privinţa temeiului juridic al acţiunii, Curtea a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 Cod civil.
Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, art. 480 şi urm. C. civ., nu poate să devină inadmisibilă prin apariţia unei legi speciale de reparaţie.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei europene a drepturilor omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului. De asemenea, în dispozitivul deciziei se arată că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
În ceea ce priveşte preluarea imobilului în litigiu, Curtea a constat că imobilul a fost preluat de Stat prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nr. 187 din 19 februarie 1985, în baza Decretului nr. 223/1974. Acest act normativ contravenea prevederilor art. 36 din Constituţia din 1965 potrivit cărora dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, putând constitui obiect al acestui drept, printre altele, casa de locuit, cum şi art. 481 C. civ. care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi printr-o dreaptă şi prealabilă despăgubire. De asemenea, Decretul nr. 223/1974 contravenea Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974 publicat la 20 noiembrie 1974, anterior publicării Decretului nr. 223/1974, care, la art. 13 prevedea că orice persoană are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat; orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi de a reveni în ţara sa. Conform textului art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România la momentul respectiv, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că, deşi nu ar putea constitui un bun în sensul Convenţiei un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii.
Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că, în contextul legislativ român de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României).
Astfel, pentru a se concluziona că nu au fost respectate exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, este necesar a se constata împrejurarea că reclamanta nu a beneficiat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de la momentul preluării bunului până în prezent.
În cauză, intimata reclamantă a cumpărat imobilul în litigiu, în baza contractului de construire nr. 913/1 din 28 august 1975, încheiat cu întreprinderea pentru construirea şi vânzarea locuinţelor Bucureşti, plătind preţul de 131.206 lei.
Din borderoul şi procesul verbal din 29 martie 1985 de la filele 40 şi 41 din dosarul Judecătoriei rezultă că intimata reclamantă a încasat suma de 131.206 lei cu titlul de despăgubire pentru imobilul preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În consecinţă, deşi imobilul reclamantei a fost preluat de Stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, reclamanta a primit o despăgubire, situaţie în care aceasta nu a suferit o povară disproporţionată şi excesivă, care să fie incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Având în vedere că despăgubirea primită de reclamantă a reprezentat exact preţul plătit de aceasta la achiziţionarea imobilului, nu se poate reţine încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În aceste împrejurări, Curtea a constatat că în mod greşit prima instanţă a dispus restituirea către reclamantă a imobilului în litigiu.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A.L.K., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se detaliază caracterul neconstituţional al Decretului nr. 223/1974 întrucât plecarea din România era condiţionată de vânzarea apartamentului. Faptul primirii unei plăţi egale cu preţul plătit înainte cu 10 ani nu semnifică o despăgubire justă.
Se mai arată că imobilul nu putea să facă obiectul Legii nr. 112/1995, deoarece fusese preluat de Stat fără un titlu valabil.
Pe fondul pricinii, recurenta învederează că în materia revendicării prin comparare de titluri este lipsită de relevanţă buna-credinţă, câtă vreme titlul său este mai vechi şi mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul intimaţilor este mai nou, formalităţile de publicitate imobiliară fiind făcute ulterior celei făcute de recurentă, iar Statul, care nu-şi constituise în mod valabil dreptul său de proprietate, nu putea să-l înstrăineze. Convenţia europeană a drepturilor omului nu poate decât să apere dreptul de proprietate al recurentei, întrucât prin vânzarea apartamentului acest drept a fost încălcat, încălcare ce s-a produs după aderarea României la Convenţie.
Intimaţii M.Ş.V. şi M.I.R., prin întâmpinările formulate în temeiul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului, reiterând apărările formulate în apel.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Recurenta reiterează argumentele referitoare la caracterul abuziv al preluării imobilului, proprietate sa în temeiul contractului nr. 913/1/1975.
Cată vreme instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al preluării imobilului, în temeiul Decretului nr. 223/1974, privind reglementarea situaţiei unor bunuri, act normativ ce contravenea prevederilor art. 36 din Constituţia din 1965, art. 481 C. civ., Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Publice - art. 13 şi art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, criticile referitoare la acest aspect, ce se constituie în motiv de recurs, sunt lipsite de relevanţă., dat fiind statuările instanţei de apel sub acest aspect.
Recurenta invocă drept argument în realizarea pretenţiilor sale protecţia conferită de Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât încălcarea dreptului său de proprietate s-a produs după ratificarea acesteia de către Statul Român.
Curtea de Apel, cu referire la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului în materie, a aplicat corespunzător dispoziţiile legii, atunci când a reţinut că pentru a se da eficienţă acestor norme este necesar să se constate împrejurarea că reclamanta nu a beneficiat de dreptul său de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.
Instanţa de apel, constatând că nu au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, a procedat la aplicarea dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, respectiv a dat prioritate dreptului de proprietate al intimaţilor, apărând astfel şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Susţine recurenta că buna-credinţă nu putea constitui pentru instanţă un criteriu în cadrul comparării de titluri, numai că, analizând motivele de apel invocate de partea adversă, cu referiri pertinente la jurisprudenţa internă şi cea a Curţii europene a drepturilor omului, Curtea de apel nu a reţinut în argumentele sale buna-credinţă a subdobânditorului, ci respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 de către Stat la momentul preluării bunului.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, reţinând că nu sunt incidente în cauză motivele de modificare prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.L.K. împotriva Deciziei civile nr. 635 din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5244/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3917/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
