ICCJ. Decizia nr. 5418/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5418/2010
Dosar nr. 2033/3/2005
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2005, reclamantul B.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.N.P.P. SA, anularea deciziei nr. 459 din 7 decembrie 2004 emisă de pârâtă, decizie prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pe care reclamantul a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor sale.
Prin sentinţa nr. 1541 din 17 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a probat întinderea dreptului de proprietate invocat asupra bunurilor mobile şi imobile, constând în terenuri petrolifere ce ar fi fost preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist, acte de vânzare-cumpărare şi inventarele bunurilor depuse la dosar, nefiind suficiente pentru identificarea şi, după caz, evaluarea bunurilor a căror restituire s-a solicitat prin notificare.
Întrucât, potrivit art. 1169 C. civ., reclamantului îi revine sarcina de a proba pretenţiile deduse judecăţii, dovadă pe care acesta nu a făcut-o în cauză, tribunalul a constatat legalitatea şi temeinicia deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 561 A din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva susmenţionatei hotărâri, care a fost schimbată în parte.
A fost admisă în parte acţiunea reclamantului, pârâta fiind obligată să emită dispoziţie motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor pentru următoarele bunuri:
- teren în suprafaţă de 4189 mp, dobândit de reclamant în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 231/1947;
- teren în suprafaţă de 4995 mp, dobândit de reclamant în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 1016/1936;
- teren în suprafaţă de 4000 mp, dobândit de reclamant în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 1747/1940, terenuri identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert P.D.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din actele anexate notificării adresate pârâtei, rezultă că reclamantul a făcut dovada dobândirii de către autorul său, B.B., prin cumpărare a mai multor suprafeţe de teren, din care parte au fost identificate prin probaţiunea administrată în cauză, inclusiv în faza procesuală a apelului.
Titlurile de proprietate exhibate induc prezumţia că dreptul de proprietate astfel dobândit a continuat să existe în patrimoniul autorului reclamantului, sarcina probei negative, respectiv a împrejurării invocate de pârâtă că acestea nu s-ar mai fi aflat la data preluării lor în patrimoniul autorului părţii, revenindu-i pârâtei, probă ce nu a fost făcută în cauză.
S-a reţinut, de asemenea, că deşi în cauză nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte modul în care terenurile identificate au fost preluate de către stat, ele se află în prezent în zona de exploatare petrolieră a pârâtei, situaţie ce le face, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. 1) din Legea nr. 10/2001, a fi incluse în categoria bunurilor preluate abuziv de stat în accepţiunea acestei legi.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 248 pentru completarea listei anexă nr. 4 a Legii nr. 119/1948 (f 30 dosar fond), exploatarea minieră B.B. a făcut obiectul naţionalizării în temeiul acestei legi, înscrisurile aflate la filele 11, 18-20, 24, 33 şi 42 (dosar fond), făcând dovada preluării efective de către pârâtă a sondelor petroliere şi a utilajelor deţinute de autorul apelantului, în temeiul acestui act normativ.
Dat fiind constatările anterioare şi în lipsa unor dovezi administrate de pârâtă în sensul că aceste terenuri ar fi fost preluate de la terţe persoane ori a unui titlu în temeiul căruia acestea au ajuns în posesia sa, s-a apreciat că în favoarea reclamantului se poate reţine prezumţia că aceste imobile, identificate în cauză au fost preluate de stat tară titlu, prezumţie instituită şi prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în lipsa dovezii formale de preluare a imobilului de către stat.
Pentru restul terenului pretins de către reclamant în cauză, de aproximativ 7,68 ha, instanţa de apel a reţinut netemeinicia pretenţiilor părţii, câtă vreme în cauză nu s-a făcut dovada că acestea au fost preluate în mod abuziv de către stat.
S-a avut în vedere că toate expertizele efectuate în cauză au concluzionat în sensul imposibilităţii obiective de identificare a acestora, ca şi a celorlalte elemente pretinse de legea specială pentru a atrage incidenţa normelor sale, dar şi pentru că înscrisul invocat în acest sens (fişa personală întocmită de Sfatul Popular regional Ploieşti la data de 17 mai 1956 pentru defunctul B.B.) atestă la data emiterii sale deţinerea de către autorul părţii a unei suprafeţe de 8,31 ha, din care 7,50 ha „neproductiv", teren situat în extravilanul localităţii şi exceptat astfel de la restituire pe temeiul legii speciale (art. 8 din Legea nr. 10/2001).
In ceea ce priveşte bunurile mobile ce au făcut obiectul notificării, s-a reţinut că apelantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile legii speciale, perspectivă în raport cu care acestea au fost analizate în acest cadru, sens în care, invocându-se prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează ipoteza utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat sau de alte persoane juridice, s-a relevat că, în speţă, cerinţele textului invocat nu sunt îndeplinite.
S-a arătat că norma evocată pretinde pentru restituire că aceste instalaţii sau utilaje să fi fost preluate odată cu imobilul şi să nu fi fost casate, înlocuite sau distruse, adică este necesară dovada existenţei acestor bunuri în materialitatea lor, la momentul discutării măsurilor reparatorii pretinse pentru astfel de bunuri.
Or, în cauză, nu s-au produs probe în sensul că bunurile mobile pretinse îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 6 din lege mai sus citat, motiv pentru care, şi în raport de manifestarea de voinţă a părţii exprimată la termenul de judecată din apel la data de 22 octombrie 2009 în sensul restituirii doar a terenurilor identificate prin expertiza tehnică administrată în apel, curtea a dispus restituirea bunurilor în modalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit celor consemnate în dispozitivul deciziei sale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părţile criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.
Reclamantul B.C. a susţinut, în dezvoltarea recursului său, că de la data notificării - 14 august 2001 - până la data pronunţării deciziei în apel, situaţia terenurilor menţionate în dispozitivul hotărârii curţii de apel s-a schimbat, sondele aflate pe terenurile de 4.189 mp, respectiv de 4995 mp fiind închise sau nefuncţionale, în timp ce suprafaţa de 4000 mp este liberă, nefiind ocupată de vreo instalaţie petrolieră.
A susţinut că nu poate fi prejudiciat în dreptul său de a-i fi restituite terenurile în natură datorită relei credinţe a pârâtei care, fără temei, a respins solicitarea sa şi care, prin omisiune, a îngreunat sau chiar împiedicat, pe parcursul celor opt ani scurşi de la data formulării notificării, stabilirea situaţiei de fapt a terenurilor pe care le deţine şi care au constituit proprietatea antecesorului său.
A mai învederat că un argument suplimentar în susţinerea pretenţiei sale de restituire a bunurilor arătate în natură, îl constituie faptul că terenurile vecine celor a căror restituire o solicită au fost restituite în natură proprietarilor de drept, terenuri pe care în prezent se desfăşoară alte activităţi decât cele petroliere - service auto, parcuri de maşini, spălătorii auto etc.
In consecinţă, consideră că se impune casarea deciziei în scopul stabilirii situaţiei reale a bunului la nivelul anului 2010, măsură ce ar fi de natură să asigure respectarea principiului consfinţit de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi HG nr. 250/2007, al restituirii în natură a bunurilor supuse domeniului său de reglementare.
Pârâta SC O.M.V. P. SA, invocând acelaşi motiv de recurs, a susţinut ca fiind greşită dispoziţia instanţei de apel întrucât reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat a bunului în litigiu.
Actele de vânzare-cumpărare exhibate de reclamant datând din perioada 1921 - 1936 atestă dreptul antecesorului reclamantului asupra acestor bunuri, însă doar la data dobândirii acestora şi nu ulterior anului 1945.
In acest fel, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel nu a administrat probele necesare lămuririi acestui aspect, situaţie în raport cu care şi constatând că reclamantul nu a făcut dovada menţionată, a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului şi menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii tribunalului.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 „în înţelesul prezentei legi prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege ... orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei locale".
Textul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 22 din aceeaşi lege impune, într-adevăr, că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul preluării/deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită, dovadă ce a fost făcută în cauză şi cu privire la care pârâta nu a contestat realitatea susţinerilor reclamantului.
Pârâta a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat sau autorităţilor sale a bunurilor pretinse, ceea ce ar atrage inaplicabilitatea actului special de reparaţie raportului juridic litigios. Această susţinere legal nu a fost primită, justificat de faptul că în interpretarea normei legale sus evocate, în cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului (sau al unităţii deţinătoare), ce nu a prezentat un act în sensul dovedirii titlului cu care deţine bunul constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, deci fără titlu.
Ca urmare, criticile invocate în recursul pârâtei, deţinătoarea bunurilor pretinse în cauză, se vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care recursul acestei părţi urmează să fie respins.
Cât priveşte recursul reclamantului se constată că, de asemenea, legal instanţa de apel a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, justificat de imposibilitatea restituirii în natură, aspect constatat nemijlocit de expertul desemnat de instanţă, dar şi raportat la destinaţia bunurilor, ocupate cu instalaţii petroliere, într-o zonă de exploatare petrolieră, situaţie de natură a le face improprii restituirii în natură solicitată de parte.
Constatând incidenţa ipotezei dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se verifică a fi legală aplicarea normei art. 11 alin. (8) din aceeaşi lege pentru bunurile imposibil de restituit în natură.
Susţinerile reclamantului în sensul că aceste terenuri pot fi restituite în natură justificat şi de faptul că terenuri aflate în vecinătatea acestora au fost restituite proprietarilor riverani, în lipsa unor dovezi în acest sens, nu poate fi primită şi nu i se poate da eficienţă pretinsă de parte, constituindu-se într-o critică formală.
Ca urmare, faţă de cele ce preced în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.C. şi de pârâta SC O.M.V. P. SA împotriva deciziei nr. 561 A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5422/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5379/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
