ICCJ. Decizia nr. 5422/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5422/2010
Dosar nr. 6940/3/2008
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2008, reclamanţii L.C. şi B.R.I. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Prefectura municipiului Bucureşti, solicitând să se dispună obligarea pârâţilor la soluţionarea notificării având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 5, în condiţiile Legii nr. 10/2001 republicată; lăsarea bunului în deplină proprietate şi posesie; obligarea pârâţilor la încheierea procesului verbal de punere în posesie şi obligarea aceloraşi pârâţi să nu înceapă lucrări de sistematizare a terenului în litigiu; în situaţia în care dispoziţiile legale nu permit restituirea bunului în natură, în baza Legii nr. 247/2005 au solicitat să se dispună obligarea pârâţilor la achitarea unor despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a terenului.
In motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi art. 480 şi urm. C. civ., reclamantele au învederat că imobilul în litigiu, dobândit prin cumpărare de autorii lor - H.L. şi A.L. - a fost preluat abuziv de stat şi că nici până la data promovării prezentei cereri, pârâţii nu au soluţionat notificarea în conformitate cu dispoziţiile legale evocate.
Prin sentinţa nr. 118 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Prefectura municipiului Bucureşti.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamante în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care a fost obligat să propună reclamantelor acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5 compus din teren în suprafaţă de 355 mp identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. D.M.A. şi construcţie demolată compusă din parter şi etaj cu o suprafaţă construită desfăşurată de 208,50 mp, al căror cuantum va fi stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A fost respinsă cererea reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâta Prefectura municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată către reclamante în sumă de 2000 de lei.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că imobilul pretins în prezenta procedură, compus din teren în suprafaţă de 400 mp şi construcţie format din parter şi etaj, situat în Bucureşti, sector 5, a fost dobândit de antecesorii reclamantelor, H. şi A.L., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17897 din 18 iulie 1924 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
Bunul a fost preluat de stat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 134 din 9 mai 1985, construcţia fiind demolată, iar în prezent terenul constituie domeniu public al statului.
Expertiza tehnică administrată în cauză a relevat că terenul în litigiu este afectat de reţeaua stradală în urma sistematizării zonei, respectiv B-dul Naţiunilor Unite cu trotuarul aferent şi Parcul Izvor Haşdeu, sector 5.
Reţinându-se nerespectarea de către pârâta notificată a obligaţiei stipulate de prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, care poate fi considerată un refuz de restituire, cum s-a decis prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, precum şi imposibilitatea restituirii bunului solicitat în natură, bun ce se înscrie în categoria celor supuse reglementării Legii nr. 10/2001, s-a dispus, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, admiterea acţiunii reclamantelor potrivit celor consemnate în dispozitivul sentinţei.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva susmenţionatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 192 A din 17 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în soluţionarea cererii deduse judecăţii, instanţa de judecată are plenitudine de competenţă în ceea ce priveşte fondul notificării şi măsurilor reparatorii ce se impune a fi acordate, substituindu-se unităţii competente să soluţioneze notificarea şi constatând că lipsa răspunsului constituie un refuz de restituire, să răspundă ea însăşi pretenţiilor solicitate prin notificare.
In consecinţă, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a concluzionat că termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu a fost respectat de pârât, teren imperativ şi nu de recomandare, astfel cum eronat a susţinut apelantul, aspect ce rezultă neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei ce-1 reglementează.
Nu a fost primită nici critica apelantului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante, determinat de corecta aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., apelantul fiind partea care a căzut în pretenţii în sensul normei procesuale evocate.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat aplicarea greşită a legii, constând în greşita stabilire a naturii termenului stipulat de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 (termenul de soluţionare a notificării) care este unul de recomandare şi nu imperativ cum greşit a reţinut instanţa de apel.
În opinia recurentei, termenul legal prevăzut de norma evocată de soluţionare a notificării, începe să curgă, în speţă, de la data depunerii actelor doveditoare a proprietăţii prev. de art. 22 din lege, acte ce nu au fost depuse.
Reclamantele nu au depus o precizare în sensul că nu mai deţin probe, cerinţă ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării şi nici actele doveditoare dreptului de proprietate pretins. Totodată s-a susţinut că reclamantele nu au depus declaraţii autentificate date pe propria răspundere, pretinse de textul art. 5 din Legea nr. 10/2001, omisiune ce a constituit, de asemenea, un impediment în soluţionarea notificării.
Au criticat totodată cheltuielile de judecată acordate părţii adverse în cauză, al căror cuantum a fost apreciat a fi exagerat.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz a actelor doveditoare, urmând să accepte sau refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Nu există nici un temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt suficiente sau adecvate, pârâtul să refuze sine die soluţionarea notificării şi eventual control ulterior al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.
Termenul legal menţionat, imperativ după termenii textului, se poate proroga însă numai dacă unitatea notificată, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia prezentată este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire (pct. 25 din HG nr. 250/2007).
Textul enunţat prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează de drept în beneficiul unităţii notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe, aşa cum susţine recurentul.
Chiar în situaţia în care se reţine, ipotetic, deşi probele infirmă susţinerile recurentei, exercitate exclusiv formal, că notificatorului i s-ar fi cerut completarea probaţiunii ori, ar fi necesară depunerea unei declaraţii în sensul că nu ar mai deţine alte probe, nedepunerea tuturor actelor doveditoare nu poate avea ca efect decât soluţionarea notificării pe baza înscrisurilor anexate notificării ori depuse ulterior, până la acest moment.
Această împrejurare nu are nici o consecinţă asupra regulilor probaţiunii în faza jurisdicţională a contestaţiei, ori, ca în speţă, în analiza notificării, procedură în care titularul notificării poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă, după regulile ce guvernează probaţiunea în procesul civil.
De asemenea, nedepunerea declaraţiei stipulată de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, în lipsa existenţei cerinţelor textului, astfel cum, sunt ele explicitate prin pct. 5.1 din HG nr. 250/2007 se constituie, de asemenea, într-o critică exclusiv formală, neinvocată până în prezenta etapă procesuală.
Nu pot fi primite nici criticile constând în greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea potrivnică întrucât instanţele au aplicat întocmai textul art. 274 C. proc. civ., pârâta fiind cea din a cărei culpă s-a declanşat şi purtat activitatea judiciară. Susţinerea că cheltuielile de judecată sunt „exagerat de mari" nu poate fi asimilată nicidecum unei critici/motiv de recurs în sensul art. 3021 C. proc. civ., pentru a putea face obiectul verificărilor în calea de atac dedusă judecăţii, aceasta constituindu-se din acest motiv şi într-o critică formală a hotărârii atacate.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
In temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatelor reclamante cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 192 A din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurent la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată faţă de intimaţii L.C. şi B.R.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5429/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5418/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
