ICCJ. Decizia nr. 5429/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5429/2010
Dosar nr. 41972/3/2007
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2006, SC I.M. SA a chemat în judecată pe pârâta Parohia Bisericii Cărămidarii de Jos solicitând să se dispună obligarea pârâtei la restituirea contravalorii lucrărilor de conservare şi îmbunătăţire efectuate de reclamantă la imobilul din Bucureşti, sector 4 de la data preluării acestui imobil de către societate din anul 1993 până în prezent, pretenţii evaluate la suma de 426.985 Euro în echivalent în lei la data plăţii, precum şi să-i recunoască un drept de retenţie asupra acestui imobil în limita acestei sume până la data plăţii sale integrale.
In motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că imobilul menţionat, compus din clădire având subsol de 250 mp, parter şi etaj de câte 350 mp şi un teren în suprafaţă de 593 mp a intrat în patrimoniul său în anul 1993 ca aport la capitalul social al societăţii, aport adus de acţionar SC I.M. SA, conform actului adiţional nr. 1/1993 şi a dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991, act normativ în temeiul căruia s-a emis de către Ministerul Industriilor în anul 1996 certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2724 asupra terenului.
In calitate de titular al dreptului de proprietate asupra acestui imobil, de-a lungul anilor a realizat o serie de lucrări de conservare, întreţinere şi îmbunătăţire a imobilului, constând în consolidarea sa, reparaţii la zidăria portantă şi structura de rezistenţă, precum şi îmbunătăţiri şi investiţii de mare valoare, dat fiind starea acestuia la momentul preluării.
S-a învederat astfel că aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 20 ianuarie 1986 între Biblioteca Centrală de Stat şi I.M. SA Bucureşti Brigada nr. 5 Muntenia, la data preluării imobilul nu avea racord electric şi nici racord apă canal acestea fiind desfiinţate, acoperişul era degradat, ploua în imobil, care nu avea uşi şi pardoseli, instalaţia electrică era degradată, la fel şi instalaţia de încălzire iar subsolul era inundat.
Practic la data preluării bunului în stare satisfăcătoare era doar structura de rezistenţă.
Contravaloarea lucrărilor de conservare şi îmbunătăţire a imobilului a fost estimată la suma de 426.985 Euro, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară de evaluare întocmit de SC V.E. SRL, pe baza documentaţiei contrabile a societăţii.
Urmare a soluţionării acţiunii în revendicare introdusă de pârâtă, prin Decizia nr. 1358 din 30 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosar nr. 1529/2002, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29 septembrie 2006, a fost obligată să-i lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
La data de 7 martie 2007, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat admiterea în parte a cererii deduse judecăţii cât priveşte obligarea sa la plata către reclamantă a cheltuielilor cu caracter necesar şi util aduse pentru lucrările de reparaţie la imobil şi respingerea capătului de cerere în ce priveşte dreptul de retenţie.
Pronunţându-se mai înainte asupra excepţiei invocate în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., prin sentinţa nr. 156 din 6 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia şi a respins cererea formulată de reclamanta SC I.M. SA împotriva pârâtei Parohia Bisericii Cărămidarii de Jos, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prima instanţă a reţinut că imobilul din Bucureşti, sector 4 a fost restituit pârâtei prin Decizia civilă nr. 1358 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 30 septembrie 2005, hotărâre prin care s-a stabilit că bunul a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, situaţie în care în speţă devin incidente dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care obligaţia de despăgubire pentru îmbunătăţirile aduse acestuia pe perioada cât s-a aflat în proprietatea statului revine statului sau unităţii deţinătoare, iar nu fostul proprietar căruia i-a fost restituit.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 666 din 15 decembrie 2009, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri care a fost desfiinţată cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că cererea dedusă judecăţii având ca obiect pretenţii şi recunoaştere drept de retenţie asupra imobilului din Bucureşti, sector 4, în favoarea reclamantei până la restituirea integrală de către pârâtă a despăgubirilor, a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 C. civ., şi pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
In raport de temeiul de drept menţionat, curtea a constatat că între părţi s-a născut un raport juridic potrivit cu care patrimoniul pârâtei s-a mărit cu contravaloarea îmbunătăţirilor şi a lucrărilor de întreţinere efectuate de către reclamantă, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză extrajudiciară şi cel administrat nemijlocit de prima instanţă, care au relevat că acestea au fost executate începând cu anul 1986 până în anul 2005.
S-a reţinut astfel că la data restituirii imobilului către pârâtă în anul 2005, aceste lucrări erau deja executate, iar imobilul a fost preluat de pârâtă în acest stadiu.
S-a constatat astfel că pârâta justifică calitate procesuală pasivă în cauză, cu atât mai mult cu cât prin întâmpinare aceasta a solicitat obligarea sa doar la plata contravalorii cheltuielilor necesare şi utile, recunoaştere ce echivalează cu mărturisirea judiciară în conformitate cu prevederile art. 1204 C. civ.
Ca urmare, reţinându-se că soluţia primei instanţe contravine probelor administrate în cauză, pârâta justificând calitatea pentru a fost chemat în judecată, în temeiul art. 297 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe a fost desfiinţată, cauza fiindu-i trimisă pentru rejudecare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât bunul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel cum legal a reţinut prima instanţă.
Fiind preluat fără titlu valabil, deci printr-o faptă ilicită, nu pot fi incidente în cauză dispoziţiile art. 997 C. civ. (care privesc îmbogăţirea fără justă cauză) invocate ca temei al cererii dedusă judecăţii, care au ca izvor obligaţional fapta ilicită.
Numai fapta licită poate constitui izvor de obligaţii pentru îmbogăţirea fără justă cauză, însă în cazul de faţă suntem în prezenţa unei fapte comisive ce întruneşte condiţiile ilicitului (faptă ilicită) — constând în preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului proprietatea sa, cu încălcarea normelor prevăzute de art. 480, art. 481 C. civ.
Tocmai această faptă ilicită îi dă dreptul, în temeiul art. 998 C. civ. la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, aşa cum a solicitat prin cererea reconvenţională ce a fost formulată în cauză, care a fost anulată ca netimbrată, datorită imposibilităţii achitării taxei judiciare de timbru fixată de instanţă, datorită lipsei fondurilor necesare îndeplinirii acestei obligaţii legale.
Prin derogare de la dreptul comun, legiuitorul a instituit, prin dispoziţii cu caracter special, obligaţia de plată pentru cazul îmbogăţirii fără justă cauză, chiar şi în cazul existenţei unei fapte ilicite însă numai pentru situaţia imobilelor cu destinaţie de locuinţă [art. 48 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001] ipoteză ce nu este îndeplinită în speţă.
Cum în prezenta cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 997 C. civ. şi principiul îmbogăţirii tară justă cauză, pentru considerentele dezvoltate anterior, rezultă indubitabil că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii.
Cât priveşte apărările sale privind fondul cauzei, care ar justifica, în opinia instanţei de apel, calitatea sa procesuală pasivă prin recunoaşterea făcută prin întâmpinare, au învederat că aceste apărări formulate cu bună-credinţă, nu pot fi considerate a fi o recunoaştere în sensul mărturisirii judiciare în conformitate cu prevederile art. 1204 C. civ., aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât pentru a avea această valoare, mărturisirea trebuie făcută numai de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială, ceea ce nu e cazul în speţă.
Nefiind îndeplinite condiţiile de valabilitate ale mărturisirii (act juridic personal şi de dispoziţie) iar fondul cauzei nu a fost evocat, în mod greşit a reţinut instanţa de apel ca argument în soluţionarea cererii o apărare de fond, deşi hotărârea primei instanţe era una de dezinvestire şi nu de soluţionare a fondului.
Mai mult decât atât, apărarea menţionată a fost invocată doar cu titlu subsidiar, prioritară fiind excepţia invocată prin aceeaşi cerere (întâmpinare), care fiind admisă, făcea inactivă apărarea formulată pe fondul pricinii, căreia în acest context greşit i s-a acordat eficienţă de către instanţa de apel.
Ca urmare, a solicitat admiterea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii se constată următoarele:
Acţiunea dedusă judecăţii a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 997 C. civ. şi pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Pretenţiile solicitate în justiţie, ce constituie obiectul prezentei cauze, constau în echivalentul/contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului restituit pârâtei printr-o hotărâre judecătorească.
Determinând limitele activităţii judiciare prin raportare la temeiul de drept invocat de reclamantă, astfel cum acesta a fost indicat în cererea de chemare în judecată, instanţa de apel, legal, a dispus desfiinţarea sentinţei ce s-a raportat la un alt temei de drept [art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] neindicat de partea ce a sesizat instanţa şi cu judecata căruia nu fusese învestită.
Reclamanta fiind deţinătorul bunului până la momentul restituirii către pârât şi pretinzând efectuarea unor lucrări/îmbunătăţiri până la acest moment la imobilul în litigiu, între părţi s-a născut un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligaţiei de restituire, către cel care, în mod corespunzător, şi-a micşorat patrimoniul şi care devine la rândul său creditor al aceleiaşi obligaţii.
Prin urmare, din perspectiva temeiului pretenţiilor deduse judecăţii, pârâta justifică calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, perspectivă faţă de care se constată ca fiind legale dispoziţiunile instanţei de apel.
Verificarea îndeplinirii cerinţelor pretinselor de norma evocată şi a condiţiilor intentării acţiunii în restituire [actio de in rem verso), cu privire la care recurenta a făcut consideraţii în recurs, nu poate fi făcută decât cu prilejul rejudecării cauzei pe fondul său, etapă procesuală în cadrul căreia susţinerile invocate în recurs pot fi invocate ca apărări ale acestei părţi.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat, cu consecinţa obligării recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Cărămidarii de Jos împotriva deciziei nr. 666 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Obligă pe recurenta pârâtă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata reclamantă SC I.M. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5430/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5422/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
