ICCJ. Decizia nr. 5666/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5666/2010
Dosar nr. 47440/3/200.
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 11 decembrie 2008, sub nr. 47440/3/2008, reclamanta C.D.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la retrocedarea prin echivalent a imobilului - teren în suprafaţă de 283,50 mp şi construcţie - situat în Bucureşti, sector 4, pentru care a formulat notificare de restituire în baza Legii nr. 10/2001, nesoluţionată până în prezent.
Prin sentinţa nr. 648 din 08 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, scţia a V a civilă, a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâta nu a răspuns la notificarea de restituire a reclamantei în termenul legal şi că în această situaţie instanţa are competenţa de a se pronunţa pe fondul notificării, conform dispoziţiilor art. 26 raportat la Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe fond, s-a apreciat că cererea de restituire a reclamantei nu poate fi primită, pentru că deşi aceasta a făcut dovada calităţii sale de moştenitor de pe urma defuncţilor proprietari ai imobilului solicitat, precum şi a dreptului de proprietate al autorilor în condiţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu a dovedit şi trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului, câtă vreme din actele cauzei nu rezultă că pentru imobilul expropriat nu s-au încasat despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia nr. 9 A din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul ca a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamanta are dreptul a măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, preluat prin Decretul CS nr. 1006/1962, compus dm teren în suprafaţă de 283,50 mp şi construcţie în suprafaţă de 139,44 mp, imposibil de restituit în natură.
În motivarea soluţiei, curtea de apel a reţinut că reclamanta este persoană îndreptăţită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, deposedat abuziv prin expropriere, cuvenindu-i-se astfel măsuri reparatorii în temeiul art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Conform textului de lege enunţat, în cazul imobilelor expropriate, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea despăgubirii primite, actualizată, iar în situaţia acordării de măsuri reparatorii în echivalent despăgubirea primită se deduce din valoarea imobilului expropriat.
La pct. 11 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, se prevede că, în cazul imobilelor expropriate, dacă persoana îndreptăţită susţine că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat şi nici unitatea deţinătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptăţite prezentarea unei declaraţii autentificate prin care aceasta declară pe propria răspundere că pentru imobilul respectiv nu s-au încasat despăgubiri şi totodată îşi asumă obligaţia rambursării acestora în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată şi se dovedeşte că totuşi s-au acordat despăgubiri.
Reclamanta s-a conformat acestei dispoziţii legale, sens în care a depus la dosar declaraţia autentificata sub nr. 165 din 22 aprilie 2009 de BNP L., prin care a declarat pe proprie răspundere că nu s-au încasat despăgubiri de nicio formă pentru imobilul litigios şi, totodată, că îşi asumă obligaţia rambursării acestora în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată şi se dovedeşte că totuşi s-au încasat despăgubiri.
Întrucât imobilul solicitat este imposibil de restituit în natură, fiind dovedit prin expertiză că este afectat de construcţia unui bloc şi aleea de acces la ghena de gunoi a blocului, s-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, conform art. 11 raportat la art. 1, art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a invocat pronunţarea ei cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
In dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
In cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se folosească în dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.
Mai mult, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe, precizare ce condiţionează unitatea deţinătoare în a se pronunţa asupra notificării.
In ce priveşte sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii ilegale a acesteia la momentul deposedării abuzive, aceasta revine persoanei ce se pretinde îndreptăţită.
Instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere în soluţionarea cauzei numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse odată cu notificarea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit succesiv prin ordonanţe de guvern, în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în susţinerea notificării, or aceste acte nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul litigios, cât timp aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune dovezi în sensul că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea statului şi că nici ea, nici ascendenţii săi nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, respectiv declaraţie autentificată dată pe proprie răspundere în acest sens.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Chestiunea nerespectării de către unitatea deţinătoare a termenului legal de soluţionare a notificării reclamantei a fost tranşată prin hotărârea primei instanţe, iar pe acest aspect nu s-a exercitat apel în cauză, aşa încât criticile din recurs vizând chestiunea în discuţie - mod de calcul termen de 60 de zile, condiţii de prorogare a acestui termen - sunt formulate omisso medio, neputând fi astfel analizate de instanţa de recurs.
In ceea ce priveşte criticile vizând soluţia instanţei de apel dată pe fondul cererii de restituire, acestea nu sunt întemeiate.
Astfel, recurenta a invocat faptul că, în soluţionarea cauzei, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi calităţii de moştenitor de pe urma defunctului proprietar.
Practic, recurenta contestă, în mod indirect, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea fondului notificării, ca urmare a nerezolvării acesteia în termenul legal de către unitatea deţinătoare, de a verifica legalitatea şi temeinicia cererii de restituire a notificatorului prin raportare la alte acte decât cele prezentate de acesta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Sintagma „până la data soluţionării notificării" trebuie, însă, înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de moştenitor în etapa administrativă de soluţionare a notificării nu poate avea drept consecinţă decât pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calităţii de moştenitor în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează acţiune în acordarea de măsuri reparatorii - ca urmare a lipsei răspunsului unităţii deţinătoare la notificarea de restituire - să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Rezultă că, întemeindu-şi soluţia şi pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluţionare a notificării, ci direct în instanţă, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, recurenta a invocat faptul că reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent în absenţa unei declaraţii pe proprie răspundere în sensul că nu s-au primit despăgubiri pentru imobilul expropriat ce face obiectul litigiului, respectiv că nici ea şi nici ascendenţii săi nu au beneficiat de acordurile internaţionale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Contrar susţinerilor recurentei, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la pct. 11.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, depunând la dosar declaraţia autentificată sub nr. 165 din 22 aprilie 2009, prin care a declarat, pe proprie răspundere, că pentru imobilul litigios nu s-au încasat despăgubiri şi, totodată, că îşi asumă obligaţia rambursării lor în cazul în care, ulterior acordării beneficiului Legii nr. 10/2001, se constată şi se dovedeşte că totuşi s-au acordat despăgubiri.
Reţinând îndeplinirea acestei obligaţii de către reclamantă, curtea de apel a procedat în mod legal la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.
In ceea ce priveşte declaraţia autentificată prin care notifica torul declară că nici el, nici ascendenţii săi, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, aceasta este cerută, conform pct. 5.1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, numai în cazul în care notificarea este formulată de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedaţi) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, ceea ce nu este cazul în speţă raportat la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ.
Ca atare, o asemenea declaraţie nu condiţiona recunoaşterea dreptului reclamantei la măsuri reparatorii, astfel că şi din acest punct de vedere soluţia instanţei de apel este legală.
Faţă de considerentele expuse, urmează a se reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei apare ca nefondat şi va fi respins în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 9/A din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5670/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5401/2010. Civil. încheiere de şedinţă. Recurs → |
|---|
