ICCJ. Decizia nr. 5711/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5711/2010
Dosar nr. 5743/176/2009
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1096 din 10 septembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 3821/176/2007, Tribunalul Alba, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.A.R.A. SA, în contradictoriu cu pârâtul T.D.G. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.045,05 lei cu titlu de pretenţii şi a sumei de 444,57 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 16 februarie 2006 – 16 februarie 2008 şi, în continuare, până la achitarea integrală a debitului, reţinându-se, în considerente, că între reclamantă şi pârât au existat raporturi de muncă, aplicabile fiind dispoziţiile art. 270 C. muncii care, în alin. (1), prevede că salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile delictuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Recursul declarat de către pârât împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 114 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care a fost casată sentinţa şi stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a apreciat că, în temeiul art. 284 C. muncii, competenţa de soluţionare a cauzei este atrasă de sediul reclamantei, mai exact de sediul societăţii mamă cu personalitate juridică, în condiţiile în care, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, sucursalele nu au personalitate juridică şi nu pot determina competenţa teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă.
Astfel, în mod greşit prima instanţă a considerat în cauză că este corect învestită cu soluţionarea cauzei, dat fiind că în raza sa teritorială se află doar o sucursală, respectiv cea din Alba Iulia, în timp ce sediul societăţii mamă se află în Bucureşti, împrejurare de natură a atrage competenţa de soluţionare din punct de vedere teritorial a Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar prin sentinţa civilă nr. 3345 din 21 aprilie 2009, această instanţă s-a dezînvestit, la rându-i, de soluţionarea cauzei, declinându-şi competenţa în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că, deşi reclamanta a invocat ca temei de drept al pretenţiilor sale dispoziţiile art. 998, 999 C. civ. şi ale art. 270 C. muncii, a susţinut, prin cererea de chemare în judecată, că obligaţiile de predare a primelor de asigurare încasate în numele asigurătorului şi de restituire a formularelor cu regim special – ce intră în conţinutul raportului juridic creat între reclamantă şi pârât – îşi au izvorul în contractul de mandat având ca obiect negocierea şi încheierea de către mandatar de contracte de asigurare în numele şi în contul asigurătorului.
Cum însăşi reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul de mandat şi pe contractul de management şi având în vedere că aceste contracte au natură comercială, instanţa a apreciat că litigiul se circumscrie jurisdicţiei comerciale, astfel că, din punct de vedere material, competenţa de soluţionare a cererii aparţine judecătoriei, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., respectiv cea în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului.
Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Alba Iulia sub nr. 5743/176/2009, iar această instanţă, prin sentinţa civilă nr. 414 din 21 ianuarie 2010, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând conflictul negativ de competenţă, a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru regulator de competenţă, după rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că litigiul dedus judecăţii se circumscrie sferei conflictelor de muncă potrivit art. 248 alin. (3) C. muncii, având în vedere calitatea de angajat a pârâtului, precum şi faptul că pretenţiile reclamantei au legătură cu atribuţiile acestuia stabilite printr-un contract individual de muncă, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 248 C. muncii.
Analizând conflictul de competenţă cu a cărui soluţionare a fost învestită, Înalta Curte constată că Judecătoriei Alba Iulia îi revine competenţa soluţionării litigiului de faţă.
Prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză la data de 6 iulie 2007, reclamanta S.A.R.A. SA a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 7949,89 lei cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale aferente acestei sume pentru perioada de la 11 iulie 2006 şi până la achitarea debitului; în cursul judecăţii, la termenul din 9 aprilie 2008, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile la suma de 3045,05 lei şi la dobânda legală aferentă acesteia.
Cu toate că, în motivarea cererii introductive, reclamanta a susţinut că pârâtul persoană fizică a avut calitatea de angajat al său, ca inspector de asigurare, în perioada dintre luna iunie 2004 şi până la data încetării raporturilor de muncă - februarie 2006, prin precizarea cererii de la termenul de judecată din 9 aprilie 2008, a arătat că activitatea de vânzare a asigurărilor s-a desfăşurat, până în luna noiembrie 2004, prin intermediul inspectorilor de asigurare, în baza unui contract individual de muncă, iar după acea dată, prin intermediul unor societăţi cu răspundere limitată, ai căror administratori sunt inspectorii de asigurare, în baza unui contract de mandat.
Susţinerile din precizarea cererii de chemare în judecată sunt confirmate de contractul de mandat nr. 806 din 2 noiembrie 2004 încheiat cu SC T.I. SRL (file 78 – 82 din dosarul Tribunalului Alba, secţia civilă) şi de împrejurarea că, deşi s-a ataşat contractul individual de muncă încheiat cu pârâtul persoană fizică, înregistrat sub nr. 3182 din 21 iunie 2004 (file 42 – 43 acelaşi dosar), acest contract este încheiat pentru o perioadă de 3 luni, fără a se face dovada încetării unor raporturi de muncă, astfel cum susţinuse iniţial reclamanta.
Din cuprinsul contractului de mandat, rezultă că obiectul acestuia îl reprezintă negocierea şi încheierea de către mandatar de contracte de asigurare, în numele şi în contul asigurătorului, cu clienţi persoane fizice sau juridice, aşadar, desfăşurarea activităţii de asigurare, ce constituie un fapt de comerţ obiectiv în sensul art. 3 pct. 17 C. com., în numele şi pe seama mandantului.
Or, contractul de mandat încheiat cu o societate de asigurare are natura unui contract comercial, şi nu a unui contract de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 374 şi urm. C. com.
Litigiul patrimonial derivând dintr-un asemenea contract este, la rându-i, unul de natură comercială, care se soluţionează în primă instanţă de către judecătorie, conform art. 2 pct. lit. a) C. proc. civ., având ca obiect plata unei sume de bani situate sub limita celor 100.000 lei.
Din punctul de vedere al competenţei teritoriale, sunt incidente prevederile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., ce atrag competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului, alternativ cu cea de la locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei, ambele elemente ale alternativei fiind situate în raza Judecătoriei Alba Iulia, în favoarea căreia Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5698/2010. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 5694/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
