ICCJ. Decizia nr. 5789/2010. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5789/2010
Dosar nr. 12773/3/2006
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 252 din 23 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul C.G. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 9 din 27 ianuarie 1984 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti s-a dispus condamnarea reclamantului, inculpatului C.G. la moarte, degradare militară şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de subminare a economiei naţionale, prevăzută de art. 165 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., precum şi condamnarea aceluiaşi inculpat la 10 ani de închisoare, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. proc. pen. pe timp de 5 ani şi confiscarea parţială a averii pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen.
Confiscarea parţială a averii a constat conform sentinţei în trecerea în proprietatea statului a bunurilor menţionate în procesele verbale de la f. 80 şi 89 vol. III.
Această sentinţă a devenit definitivă prin respingerea recursului de către Tribunalul Suprem, Secţia Militară, prin Decizia nr. 45 din 11 mai 1984 iar prin Decretul Prezidenţial nr. 237 din 14 noiembrie 1984 art. 1, s-a comutat pedeapsa cu moartea în 25 ani de închisoare.
La datele de 1 octombrie 1982 şi 2 decembrie 1982 s-au întocmit de către reprezentanţi ai I.G.M. – Direcţia economică, procesele – verbale (f. 53 – 55) prin care s-a instituit sechestrul asupra bunurilor mobile aflate în locuinţa reclamantului C.G.
La data de 5 septembrie 1984, executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov a întocmit procesul-verbal în dosarul nr. 702/1984 (f. 51 – 52) în care a consemnat confiscarea în folosul statului, în baza sentinţei amintite a bunurilor mobile şi imobile găsite la domiciliul reclamantului condamnat C.G., fiind enumerate şi bunurile mobile indicate în cererea de chemare în judecată.
Prin Decizia civilă nr. 25 octombrie 1994 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, (f. 34 - 48) a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General şi s-a casat sentinţa nr. 9 din 27 ianuarie 1984 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi Decizia nr. 45 din 11 mai 1984 a Tribunalului Suprem Secţia Militară privitor la inculpaţii condamnaţi, dispunându-se restituirea cauzei în limitele casării la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea refacerii şi completării urmăririi penale, fiind revocată totodată măsura arestării preventive faţă de inculpat.
Prin Ordonanţa nr. 19/P/1995 din 6 septembrie 2000 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (f. 15) s-a dispus în temeiul art. 10 lit. d) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) şi art. 249 alin. (1) C. proc. pen., scoaterea reclamantului C.G. de sub urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 165 alin. (1) C. pen. precum şi disjungerea, declinarea şi formarea unui nou dosar de urmărire penală pentru infracţiunile prevăzute de art. 223 alin. (3) C. pen., art. 35 din Legea nr. 22/1969, art. 289, art. 291 şi art. 288 C. pen., dosar trimis spre competentă soluţionare Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Conform adreselor din 31 ianuarie 2006 şi 10 ianuarie 2006, emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti (f. 8 şi 9) prin ordonanţa din 19 aprilie 2001 s-a dispus încetarea urmăririi penale privind infracţiunile prevăzute de art. 2151 art. 289, art. 291 şi art. 264 C. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 125 din 22 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 737 din 16 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C.G. în contradictoriu cu pârâtul din cauza de faţă şi s-a dispus obligarea acestuia să-i plătească reclamantului suma de 38.009 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a echivalentului în lei a sumei de 5.000 Euro, reprezentând daune morale pentru lipsirea de libertate în mod nelegal, în temeiul art. 504 C. proc. pen., cauză care în prezent se află în recurs.
Raportând această situaţie de fapt rezultată din probele administrate la dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen. ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului, tribunalul a constatat că acţiunea nu este întemeiată.
În primul rând, sechestrarea bunurilor mobile ale reclamantului s-a făcut cu caracter de măsură asiguratorie iar confiscarea averii (care a constat în trecerea în proprietatea statului a bunurilor mobile între care se includ şi cele care fac obiectul acţiunii de faţă) s-a realizat pentru toate faptele reţinute în sarcina reclamantului prin hotărârea de condamnare.
La acest moment, prin casarea sentinţei care a cuprins măsura confiscării totale şi parţiale a averii reclamantului, aceasta a rămas fără efecte, însă actele de urmărire penală dispuse nu au fost desfiinţate, astfel că statul justifică deţinerea bunurilor în temeiul măsurii de sechestru asigurator, dispus pe parcursul urmăririi penale.
Din mijloacele de probă administrate a rezultat că s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 265 alin. (2) C. proc. pen. şi încetarea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute de art. 2151, art. 289 art. 291 şi art. 164 C. pen.
Instanţa este ţinută de prevederile art. 129 alin. final C. proc. civ. a se pronunţa doar cu privire la cererea reclamantului sub aspectul pronunţării concrete şi a temeiului de drept, pus în discuţia părţilor la termenul de judecată din 22 mai 2006, nefiind completat ori modificat pe parcursul judecăţii cauzei de către reclamant care a beneficiat de asistenţă juridică.
Prin urmare soluţionarea cererii s-a făcut prin analizarea ipotezelor care pot atrage aplicarea art. 504 şi urm. C. proc. pen. care reglementează repararea pagubei materiale şi a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.
Este indiscutabil că faţă de casarea sentinţei de condamnare pentru completarea urmăririi penale şi de soluţiile parchetului de scoatere sau încetare a urmăririi penale pentru faptele reţinute în sarcina reclamantului acesta are dreptul la repararea pagubelor suferite prin condamnarea şi privarea sa de libertate, în modalităţile prevăzute de art. 505 C. proc. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 125 din 22 ianuarie 2007 s-a dispus repararea pagubelor materiale şi morale suferite ca urmare a condamnării şi privării reclamantului de libertate, prin acordarea unei sume de bani ce reprezintă echivalentul salariului neîncasat de reclamant ca urmare a arestării sale şi echivalentul prejudiciului moral suferit.
Or, acestea sunt modalităţile concrete prin care legea specială a prevăzut posibilitatea reparării prejudiciului suferit în contextul art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi nu restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii acestora, măsuri care sunt în competenţa organului de urmărire penală care dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale.
În consecinţă, restituirea bunurilor se dispune de organul de urmărire penală, iar această modalitate de reparare a pagubei nu se numără prin cele reglementate de art. 505 C. proc. pen.
Prin Decizia civilă nr. 511 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea apelului formulat de reclamantul C.G. împotriva sentinţei civile nr. 252 din 23 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Art. 504 la art. 505/3 şi art. 507/2 C. proc. pen. se referă expres la cazurile de reparare a pagubei suferite prin infracţiune şi nu la pedepsele complementare prevăzute de art. 64 şi urm. C. pen., care măsuri de siguranţă fiind, sunt în competenţa procurorului a se pronunţa asupra lor, conform art. 275 şi urm. din Capitolul VII C. proc. pen. pentru bunuri, art. 249 lit. c) şi art. 249 alin. (3) C. proc. pen.
Dispoziţiile art. 504/2 C. proc. pen. se referă strict la despăgubiri şi nu pot fi extinse la alte situaţii, legea prevăzând calea plângerii la procuror.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, arătând că în mod greşit a reţinut instanţa că procurorul trebuie să dispună asupra măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile şi restabilirea situaţiei anterioare, deoarece, măsura confiscării averii nu mai putea fi hotărâtă de parchet ci de instanţa de judecată care dispunând achitarea, trebuia să se pronunţe şi asupra pedepselor complementare de confiscare a averii.
Parchetul a fost sesizat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 2151 C. proc. pen. art. 289, art. 281 şi art. 264 C. pen. şi nu să se pronunţe asupra pedepselor complementare luate de instanţă. În această situaţie art. 245 C. proc. pen. nu se aplică.
În cauză nu este vorba despre măsuri asiguratorii. Arată că art. 504 C. proc. pen. este temeiul corect al reparării prejudiciului cauzat prin condamnarea sa nelegală, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea hotărârilor instanţelor de apel şi fond şi pe fond admiterea acţiunii.
Motivează în drept pe dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., art. 304 şi urm. C. proc. civ.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Din moment ce partea a solicitat restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor, consecinţă a soluţiilor pronunţate în procesul penal de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, motivând în drept pe un temei juridic imprecis, instanţa era obligată să edifice juridic petitul cererii, astfel încât dreptul de acces al părţii la un tribunal să fie efectiv, şi mai ales eficace.
În mod greşit instanţa de fond a stabilit cadrul procesual ca aparţinând dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. reţinând că acest temei juridic a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, deoarece încheierea de şedinţă din termenul de 22 mai 2006, nu consemnează că s-a pus în discuţia părţilor temeiul juridic al acţiunii, asupra căruia oricum nu se putea pronunţa partea adversă ci doar partea care a promovat cererea.
Pe de altă parte încheierea nu consemnează faptul că reclamantul şi-ar fi calificat juridic pretenţia ca fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. ci a relevat doar izvorul pretenţiei ca situaţie de fapt constând în confiscarea bunurilor ca efect al hotărârii de condamnare penală.
Într-o atare situaţie, reţinerea potrivit cu care temeiul juridic al cererii a fost relevat de parte la termenul din 22 mai 2006 este inexact.
Tot astfel a procedat şi instanţa de apel care circumscriindu-se exclusiv sediului materiei stabilit de instanţa de fond, fără a statua asupra cadrului juridic incident cererii părţii în raport de situaţia de fapt alegată a reţinut că pedeapsa complementară a confiscării intră în competenţa procurorului de a se pronunţa asupra ei dat fiind caracterul ei de măsură de siguranţă, reţinere care a păstrat neanalizarea pe fond a cererii operată de prima instanţă.
Or, în condiţiile în care partea a investit instanţa cu o cerere în restituirea bunurilor confiscate, instanţa era obligată să stabilească cadrul procesual în privinţa dreptului aplicabil, atâta vreme cât efect investitor de instanţă este petitul cererii relevat de situaţia de fapt dedusă judecăţii prin care se pretinde încălcarea unui drept şi nu încadrarea juridică operată de parte ori mai grav cum este cazul în speţă de instanţă pentru ca apoi să fie respinsă în temeiul greşit stabilit, fără o analiză pe fond a cererii ci pe considerentul că situaţiei de fapt alegată de părţi nu i se aplică textul stabilit tot de instanţă ca fiind neincident.
Mai mult, cererea de restituire se fundamentează pe desfiinţarea sentinţei penale nr. 9 din 27 ianuarie 1984 prin care s-a dispus confiscarea totală şi parţială a averii pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 165 alin. (2) teza 1 C. pen. şi art. 223 alin. (2) C. pen., ambele în formă continuată şi pe ordonanţele de scoatere ori de încetare a urmăririi penale subsecvente deciziei penale, care nu există la dosar pentru a se putea stabili soarta măsurilor de confiscare a averii reclamantului.
Într-o astfel de situaţie, instanţa urmează a admite recursul formulat de reclamant, pe care l-a calificat juridic a aparţine pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi a casa ambele hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în temeiul art. 312 C. proc. civ.
Cu prilejul rejudecării se va stabili temeiul juridic corect al cererii astfel încât dreptul de acces al reclamantului la un tribunal să fie eficace, cu observarea cadrului procesual configurat de reclamant în privinţa părţilor şi a felului răspunderii, nefiind posibil a se sugera părţii într-o acţiune civilă folosirea altor căi procesuale aşa cum reţine instanţa de apel ca fiind calea plângerii la procuror.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 511 A din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 252 A din 23 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5793/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5780/2010. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
