ICCJ. Decizia nr. 5764/2010. Civil
| Comentarii |
|
1. Hotărârea instanței de apel
Prin decizia nr. 224 din 4 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apeIul declarat de reclamanții H.N.B., H.I.O. și H.G.S. împotriva sentinței civile nr. 1354 din 26 iunie 2009 pronunțată la Tribunalul Prahova.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în privința termenului de formulare a notificării, atât doctrina cât și practica judiciară au stabilit unanim că acesta este un termen de decădere.
Termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001, expirând la data de 14 februarie 2002, iar în raport de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 acesta este un termen de decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.
Aplicarea în speță a dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului cu privire la dreptul de proprietate, invocate de apelanți, se poate face numai în cazul în care aceștia parcurgeau procedura prealabilă.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanții au declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte:
Contestațiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt, în fapt, revendicări de tip special.
Termenul de adresare a notificării nu este unul de decădere din dreptul de proprietate, ci unul de "favoare" pentru ușurătatea căii administrative.
A-l interpreta ca termen de decădere echivalează cu o violare gravă a dreptului de proprietate, aspect sancționat de Convenția europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 1 precum și de chiar legislația României.
Dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 contravin atât Constituției României, cât și Convenției europene a drepturilor omului care garantează dreptul de proprietate și exercitarea lui.
2.2. Analiza făcută de instanța de recurs
Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Conform art. 22 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Alin. final al textului arată că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Sintagma folosită de legiuitor exprimă cât se poate de clar intenția acestuia cu privire la natura termenului pe ca l-a instituit. De vreme ce nerespectarea termenului atrage chiar pierderea unui drept, nu se poate susține că acesta a fost prevăzut doar pentru a se realiza "ușurătatea căii administrative", așa cum susțin recurenții.
Cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, este de reținut că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
în România, legiuitorul a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administartivă legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Pentru a se analiza "fondul" pretenției celui care se consinderă îndreptățit la restituirea imobilului preluat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, este necesar ca persoana respectivă să respecte toate cerințele legii speciale, inclusiv cât privește termenul de depunere a notificării, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Având în vedere cele mai sus arătate, înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut o interpretare corectă a prevederilor legii materiale incidente, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5763/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5762/2010. Civil → |
|---|
