ICCJ. Decizia nr. 5774/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5774/2010
Dosar nr. 4276/117/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C proc. civ..
Asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 27/A din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.C. împotriva sentinţei civile nr. 653 din 23 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 177 din 15 noiembrie 1984 a Tribunalului Militar Cluj, S.C. a fost condamnat la pedeapsa de trei ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
Constituţia României din anul 1965 a garantat în art. 30 libertatea conştiinţei şi libertatea cultului religios, dar totodată, în art. 40 a instituit obligaţia tuturor cetăţenilor ţării de a îndeplini serviciul militar.
Condamnările pentru infracţiunile de insubordonare sau de neprezentare la încorporare nu au fost dispuse pe criteriul apartenenţei la un anumit cult religios, în speţă „Martorii lui Iehova", ci pentru fapte determinate de norme penale.
Restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, în fostul regim comunist, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale.
Reclamantul a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C proc. civ., criticile vizând următoarele aspecte:
Printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse odată cu cererea de chemare în judecată, atât instanţa de fond cât şi cea de apel s-au considerat lămurite şi au respins cererea de încuviinţare a probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale şi au rămas în pronunţare având în vedere strict dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 pronunţată în recursul în interesul legii.
Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică ci doar enumera condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999. Instanţei îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în baza probelor administrate.
Faptul că în cauză nu s-au încuviinţat probele solicitate de petent şi nici nu s-au luat măsurile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, respectiv nu s-au făcut demersuri în vederea reconstituirii dosarului de condamnare şi nici nu i s-a acordat reclamantului posibilitatea de a dovedi măsurile de cercetare şi de urmărire dispuse de către organele de securitate înainte şi după condamnare înseamnă că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009 şi a art. 24 din Constituţia României.
Decizia nr. 32/2009 invocată în motivarea hotărârii din apel vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009 potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
Refuzul de a primi arma datorită convingerilor religioase a echivalat cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar. Condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Criticile privind faptul că instanţele de fond nu au administrat dovezi pentru a se constata caracterul politic al condamnării, încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu pot fi primite.
Conform art. 4 alin. (1) - (3) din Legea nr. 221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă Tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată [alin. (1)]. Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător [alin. (2)]. Instanţa de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al A.F.D.P.R. [alin. (3)].
Instanţele nu au făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (3) întrucât, aşa cum rezultă de altfel şi din aşezarea topografică a textelor, obligaţia de a lua măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare a fost instituită nu pentru a se dovedi caracterul politic al condamnării, ci pentru a se proba existenţa condamnării însăşi.
Câtă vreme la dosarul cauzei erau dovezi din care rezulta condamnarea reclamantului şi, doar în raport de acest element, respectiv al faptei pentru care s-a dispus condamnarea, s-a putut aprecia asupra lipsei caracterului politic al condamnării acestuia; instanţele nu aveau de ce să mai facă aplicarea art. 4 alin. (3) din lege.
Condamnarea reclamantului nefăcând parte dintre cele înscrise în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, trebuia să probeze că a fost condamnat pentru o faptă care a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, aşa cum prevede alin. (1) al textului. Or, pentru aceasta nu trebuia cerut dosarul de condamnare. Instanţele de fond au apreciat, în mod corect, faptul că reclamantul nu a fost condamnat politic.
Pentru a delimita infracţiunile politice de cele de drept comun trebuie avută în vedere latura subiectivă a faptei, respectiv scopul urmărit de făptuitor şi anume implicarea în răsturnarea regimului comunist ori contestarea legitimităţii puterii politice de la data condamnării.
Infracţiunea de neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al Codului penal intitulat „Infracţiuni contra capacităţii de apărare a Republicii Socialiste România".
Obligaţia de apărare a ţării era una de natură constituţională şi era prevăzută pentru toţi cetăţenii, astfel încât condamnările nu se făceau pe criterii de ordin religios.
Drept urmare, întrucât restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu obligaţia de executare a serviciului militar, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional ce viza organizarea acestui serviciu şi care a fost menţinut până în anul 2006, când a fost reglementat serviciul alternativ, criticile formulate de recurent nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faptul că instanţa de apel a reţinut în considerente şi existenţa deciziei nr. 32/2009 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii, câtă vreme acesta a fost doar un argument suplimentar, iar nu decisiv, în susţinerea soluţiei date.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva deciziei civile nr. 27/A din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5759/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5695/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
