ICCJ. Decizia nr. 5691/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 5691/2010
Dosar nr. 12958/3/2009
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 30 martie 2009, reclamanţii V.T., V.N. şi C.Ş.L. au chemat în judecată pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea acestora să pronunţe o decizie motivată asupra cererii de restituire prin echivalent, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4, compus din teren în suprafaţă de 110,62 mp, din care 66 mp reprezintă suprafaţă construibilă, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că, prin contractul de vânzare-cuimărare autentificat din 1965 V.T. și V.N. au dobândit imobilul mai sus individualizat, aflat în sectorul 4 Bucureşti.
Ulterior, acest imobil a fost expropriat trecând în proprietatea Statului, prin Decretul Consiliului de Stat din 13 martie 1980, fără plata de despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa din 22 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, precum şi adresa din 30 mai 2006 emisă de SC A.B. SA, reclamanta V.T. adresându-se cu notificare, prin care a solicitat acordarea de măsura reparatorii prin echivalent pentru imobil, la care nu a primit răspuns.
Prin sentinţa nr. 891 din 23 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâţilor pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării din 14 noiembrie 2001.
Au fost obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată de 1.500 RON, către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din acelaşi act normativ, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Tribunalul a apreciat că reclamanta V.T. şi autorii reclamanţilor V.I. au formulat notificarea înregistrată din 14 noiembrie 2001.
S-a reţinut că deşi termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 a fost depăşit, iar reclamanţii au ataşat la dosarul administrativ înscrisurile solicitate de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, pârâţii nu au dat curs notificării.
Împotriva sentinţei Tribunalului a declarat apel Municibiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând soluţia instanţei de fond sub aspectul nelegalităţii, susţinând caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi arătând că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 22 din aceeaşi lege, în conformitate cu care actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Au fost aduse critici în raport de cuantumul exagerat de nare al cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, pârâtul susţinând în motivele de apel, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei Tribunalului şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor.
Prin Decizia nr. 19/A din 12 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul şi a dispus obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General la 700 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciait că termenul de 60 de zile are caracter imperativ, unitatea notificată fiind obligată să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca, pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordare a de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptăţită nu sunt adecvate sau suficiente, unitatea notificată să refuze sine die soluţionarea notificarii şi eventual, controlul ulterior al instanţei de judecată privind temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.
Prin urmare, chiar în situaţia nedepunerii de către persoana îndreptăţită a tuturor actelor considerate necesare de către unitatea notificată, soluţia instanţei, de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate este în concordanţă cu legea, astfel că motivul de apel este nefondat.
Refuzul explicit al unităţilor administative de a soluţiona notificarea ce le-a fost adresată deschide persoanei îndreptăţite accesul la justiţie. In caz contrar, aceasta s-ar afla într-o situaţie imposibilă, în sensul ca i se refuză soluţionarea cererii, dar, întrucât nu s-a emis o dispoziţie expresă de respingere, nu se poate adresa justiţiei.
Este evident că o astfel de susţinere nu are un fundament legal, fiind contrară principiilor elementare de drept şi scopului reparator al acesteia, astfel că nu pot fi primite criticile apelantului-pârât.
In ceea ce priveşte invocarea art. 23 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluţionarea notificării, instanţa de apel a constatat că legea nu poate fi interpretată, în sensul prelungirii sine die a terrmenului de soluţionare a notificării.
Instanţa de apel a înlăturat ca nefondată critica privind cuantum exagerat al cheltuielilor de judecată, faţă de caracterul facultativ al prevederilor stipulate de alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., arătând că în cazul în care unitatea deţinătoare nu a răspuns notificării este dovedită atitudinea culpabilă a acesteia şi îndreptăţirea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Împotriva deciziei nr. 19/A din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depinerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2301.
Ca atare, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus împreună cu notificarea, toate actele de care aceasta înţelege că utilizeaza pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care împreună cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
O altă critică adusă hotărârii atacate vizează cuantumul mare al cheltuielilor de judecată, de 700 RON acordate intimaţilor-reclamanţi în apel, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, susţinând că acestea nu corespund criteriilor stabilite de art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanţi.
Recursul, sub toate motivele invocate este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Referitor la primul motiv de recurs, ce vizează aplicarea şi interpretarea greşită realizată de instanţa de apel privind caracterul normelor reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este de observat că, în baza textului menţionat s-a stabilit obligaţia unitaţii deţinătoare a imobilului, de a răspunde notificării persoanei îndreptăţite, în sensul că în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, aceasta va trebui să emită o dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Păstrând considerentele deciziei din apel, Înalta Curte apreciază că, deşi textul de lege sus menţionat nu prevede o sancţiune pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a răspunde la notificarea ce i-a fost adresată, termenul menţionat nu are natura juridică a unui termen de recomandare, cum greşit susţine recurentul, ci este un termen imperativ, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-juridisicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Legea nr. 10/2001 prevede că, pentru a beneficia de prorogarea termenului de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a răspunde notificării, este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite, faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire a imobilului sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează de drept, în beneficiul unităţii deţinătoare, ea fiind condiţionată de faptul analizei notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, ceea ce nu a fost dovedit în prezenta cauză, motivul de recurs fiind nefondat.
Nici critica privind cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel, nu poate fi primită ca fondată, în interpretarea prevăzută de art. 274 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile textului procedural mai sus evocat, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Este evident că, prin nesoluţionarea notificării în termenul ales, culpa procesuală a pârâtului este pe deplin dovedită, astfel că în mod legal, instanţa de apel a dispus obligarea unităţii deţinătoare, care se face vinovată de neemiterea dispoziţiei motivate, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Atitudinea culpabilă a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care nu a dat curs demersului persoanelor încreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, prin nesoluţionarea notificării a fost corect sancţionată pe tărâmul dreptului procesual, neîndeplinirea obligaţiei stipulată de art. 25 din actul normativ de reparaţie, determinând partea reclamantă la efectuarea unor cheltuieli privind angajarea unui avocat care să le reprezinte interesele în instanţă.
În legătură cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este de observat că posibilitatea măririi sau micşorării cuantumului cheltuielilor de judecată este o facultate a instanţei de judecată, şi nu o obligaţie, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz aplicarea acestor prevederi, în speţă fiind evidentă culpa pârâtului în nesoluţionarea notificării, reclamantul fiind îndreptăţit la acordarea cheltuielilor de judecată dovedite conform chitanţei de la dosar apel.
Cât priveşte stabilirea cuantumului este de observat că, onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi Statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime, aşa încât nemulţumirea părţii care a pierdut procesul, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţă nu este fondată sub apectul nelegalităţii hotărârii pronunţate, în cazul concret dedus judecăţii instanţa făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Aşa fiind, recursul va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 19/A din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5695/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 5690/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
