ICCJ. Decizia nr. 5840/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5840/2010
Dosar nr. 9861/1/2009
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2010
Prin acţiunea formulată la data de 4 iulie 2002, G.E. şi F.M.N., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, P.T., P.C., P.Ş.V. şi Prefectura judeţului Ilfov - ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate că imobilul din Bucureşti, str. Erou Iancu Nicolae nr. 50, Sector 1, teren în suprafaţă de 4872 m.p., a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără titlu, singurii proprietari ai acestuia fiind reclamanţii.
Ulterior, precizându-şi acţiunea, reclamanţii au mai solicitat totodată, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 1930 din 17 decembrie 2002 emis de Prefectura Judeţului Ilfov, prin care s-a constituit dreptul de proprietate privată pentru terenul în litigiu, în favoarea numiţilor P.T., P.C. şi P.Ş.V. şi obligarea pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul.
La data de 3 octombrie 2002, reclamanţii şi-au restrâns obiectul acţiunii, la terenul în suprafaţă de 4072 m.p., situat în Bucureşti, str. Erou Iancu Nicolae nr. 50, Sector 1.
Pe parcursul soluţionării acestei acţiuni, la data de 11 mai 2004, reclamanţii au mai formulat o nouă cerere, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ulterior precizată, prin care au reiterat cererile formulate în prima acţiune, invocând aceleaşi argumente de fapt, iar în drept, făcând trimitere la dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., Legea nr. 18/1991, modificată, art. 48 pct. 1 şi 4 C. civ., şi art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Prin încheierea din data de 9 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, a făcut aplicaţiunea art. 164 C. proc. civ. şi a dispus conexarea ambelor dosare, în care au fost formulate cererile arătate mai sus, iar prin încheierea dată la data de 23 noiembrie 2004, a unit cu fondul excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei de interes a reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a Ordinului Prefectului judeţului Ilfov nr. 1930/2002 şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, respingând ca neîntemeiate celelalte excepţii invocate.
Ulterior, prin încheierea din data de 22 martie 2005, a fost unită cu fondul şi excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Prin Sentinţa nr. 1336 din 24 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei de interes asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Ordinului Prefectului judeţului Ilfov nr. 1930/2002, lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a prematurităţii acţiunii.
A admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii P.T., P.C., P.Ş.V. şi Prefectura judeţului Ilfov.
A constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Voluntari, str. Erou Iancu Nicolae nr. 50, judeţul Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 4056 m.p.
A constatat nulitatea absolută parţială a Ordinului Prefectului judeţului Ilfov nr. 1930 din 17 decembrie 2002, cu privire la suprafaţa de 4034 m.p. din terenul în litigiu.
I-a obligat pe pârâţii persoane fizice, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 4056 m.p., situat în Voluntari, Şos. Erou Iancu Nicolae nr. 50, judeţul Ilfov, identificat prin punctele 1 - 2 - 3 - 8 - 1 şi 7 - 4 - 5 - 6 - 7 din schiţa anexă la raportul de expertiză topografică efectuat în cauză.
A respins totodată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia nr. 727 A din 13 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat în cauză de pârâţii persoane fizice şi ca lipsită de interes, cererea de aderare la apel, formulată de reclamanţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9394 din 17 noiembrie 2009, a admis recursurile declarate de pârâţii P.C. şi P.Ş.V., a casat decizia curţii de apel şi, în parte, sentinţa tribunalului, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.E. şi F.M.N. ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei privitoare la excepţiile soluţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă că, în cauza de faţă, interpretând coordonat clauzele contractului în discuţie, fără a le separa de contextul în care se încadrează, rezultă fără echivoc voinţa reală a părţilor de a vinde şi respectiv de a cumpăra, atât construcţia cât şi întregul teren, aferent acesteia, în suprafaţă totală de 4872 m.p.
Ca atare, dând prioritate voinţei reale a părţilor, ce rezultă fără echivoc din actul astfel interpretat, instanţele trebuiau să reţină intenţia comună de a se înstrăina întreaga suprafaţă de 4872 m.p. aferentă casei de locuit, aşa cum aceasta este individualizată în actele de proprietate.
Această operaţiune atrage după sine şi calificarea actului astfel perfectat, care sub aspectul realizării acordului de voinţă al părţilor, plăţii preţului şi predării bunului este un veritabil contract de vânzare-cumpărare iar nu un antecontract, ce are valoarea juridică a unei promisiuni, cu caracter sinalagmatic, de a încheia în viitor un anumit act.
Întreaga construcţie juridică creată prin contractul analizat, instituie de fapt ipoteza vizată prin dispoziţiile art. 1107 C. civ., atunci când creditorul, primind plata de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului.
Este o subrogaţie convenţională, ce dă dreptul vânzătorului (în speţă creditor al obligaţiei de restituire a terenului preluat abuziv, obligaţie ce incumbă statului) să-l subroge pe cumpărător (terţ solvens, în mai sus enunţatul raport juridic) în toate drepturile şi acţiunile pe care le are împotriva debitorului său, înainte de plată sau concomitent cu plata.
Chiar dacă nu este denumită ca atare în act, operaţiunea juridică mai sus amintită transpare, fără echivoc, din clauzele contractului şi l-a eliberat pe fostul proprietar de a efectua demersurile necesare reîntregirii bunului ce a făcut obiectul convenţiei.
Această interpretare, oferă o altă perspectivă împrejurării că, ulterior înscrisului analizat, autorii părţilor nu au putut întocmi actul autentic decât pentru o parte din terenul supus înstrăinării, respectiv pentru 800 m.p., cât s-a autorizat, conform legislaţiei în vigoare la acea dată.
Confirmarea dreptului de proprietate al autorilor pârâţilor asupra suprafeţei, de 4872 m.p., a venit însă odată cu pronunţarea Sentinţei nr. 140 din 17 ianuarie 1996 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, intrată în puterea lucrului judecat, prin care, admiţându-se acţiunea formulată de P.T., P.C. şi P.Ş.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al Comunei Voluntari, s-a constatat că aceştia sunt proprietarii întregii suprafeţe aferentă casei de locuit din comuna Voluntari, Sectorul Agricol Ilfov.
Nu în ultimul rând, este util a se reţine, în vederea adoptării unei soluţii judicioase în cauză, că autorii pârâţilor şi ulterior aceştia din urmă, au stăpânit terenul în litigiu neîntrerupt, din momentul încheierii actului întocmit la 5 septembrie 1966, neexistând nici la acea dată şi nici ulterior o identificare, în planul cadastral, a suprafeţei de 800 m.p. ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat, în anul 1967, în formă autentică.
Această împrejurare este confirmată şi prin declaraţia autentificată la 18 iunie 2009, dată de numita P.R. probă încuviinţată de instanţă, în acord cu dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., din care rezultă că autorii pârâţilor au stăpânit, potrivit convenţiei, întreaga suprafaţă de 4872 m.p. „ca deplini proprietari”, niciodată după încheierea actului din septembrie 1966, vânzătorul G.N. - care se afla în relaţii de prietenie cu autorii pârâţilor şi îi vizita adesea - nemai invocând vreun drept asupra construcţiei şi terenului aferent, în integralitatea acestuia.
Aşa fiind, Ordinul Prefectului judeţului Ilfov nr. 1930 din 17 decembrie 2002, a cărui anulare s-a solicitat prin cel de-al 2-lea petit al cererii introductive, nu a făcut decât să consacre o situaţie juridică pe deplin stabilită, înainte de emiterea acestuia, urmare rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâţilor li se recunoştea proprietatea asupra terenului în litigiu, drept de proprietate care - de asemenea, anterior emiterii actului administrativ - fusese înscris în cartea funciară, înscriere opozabilă terţilor, în acord cu prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.
Ca atare, reţinând că acordul real al voinţei părţilor semnatare ale convenţiei din 5 septembrie 1966, a purtat asupra întregii suprafeţe de 4872 m.p., în care este inclus şi terenul în litigiu, concluzia ce se impune, în considerarea argumentelor reţinute, este aceea că nu se mai poate opera o comparare a titlurilor aparţinând autorilor pârâţilor şi respectiv autorului reclamanţilor, în condiţiile în care bunul a ieşit din patrimoniul acestuia, urmare propriei manifestări de voinţă.
Cât priveşte cererea de aderare la apel, formulată de intimaţii reclamanţi s-a constatat, în acord cu dispoziţiile art. 293 alin. 1 C. proc. civ., că aceasta a rămas fără efecte.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, au formulat cereri de revizuire F.M.N. şi G.E., în baza dispoziţiilor art. 322 pct. 2 şi 5 C. proc. civ., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate, rejudecarea recursurilor, respingerea acestora şi menţinerea, ca temeinice şi legale, a hotărârilor pronunţate anterior de Tribunalul Bucureşti şi respectiv, Curtea de Apel Bucureşti.
Faţă de dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuenţii au susţinut că hotărârea supusă revizuirii a nesocotit principiile procedurale fundamentale ale acţiunii civile, respectiv aflarea adevărului şi disponibilitatea procesuală, pronunţându-se atât extra petita, cât şi minus petita.
Astfel, depăşind cadrul procesual cu care a fost investită, instanţa de recurs şi-a motivat soluţia dată făcând trimitere la instituţia subrogaţiei reale cu titlu particular şi la subrogaţia convenţională. Totodată, instanţa de recurs s-a pronunţat exclusiv pe apărări pe care intimaţii-pârâţi nu le-au invocat niciodată pe parcursul cauzei şi a schimbat obiectul acţiunii introductive, pe care a respins-o pe o situaţie de fapt şi de drept ce nu a fost niciodată pusă în discuţie de intimaţi în fazele procesuale precedente.
Deşi nu a fost investită de către intimaţi cu o cerere reconvenţională privind confirmarea valabilităţii antecontractului de vânzare-cumpărare din 5 septembrie 2966, instanţa de recurs a schimbat nu numai obiectul cauzei, dar şi natura reală a înscrisurilor autentice emanate de părţi.
Ca urmare, instanţa de recurs, în operaţiunea de evocare a fondului, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (apărările noi ale intimaţilor în recurs) şi nu s-a pronunţat asupra cererilor formulate prin acţiunea principală.
De asemenea, instanţa de recurs, încălcând principiul disponibilităţii, a omis a se pronunţa asupra pretenţiilor reclamanţilor, ce compun obiectul cererii principale (nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu şi nulitatea Ordinului Prefectului nr. 1330/2002, din perspectiva dispoziţiilor art. III din Legea nr. 169/1997, raportat la art. 23 şi 24 din Legea nr. 18/1991) şi a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenţii s-au prevalat, în susţinerea cererii de revizuire, de înscrisuri noi, respectiv cererea de înscriere în C.A.P. a terenului în litigiu (nr. 688 din 15 mai 1962) şi Extrasul din Registrul de Evidenţă cereri 58,47 C.A.P. Ştefăneştii de Jos, Ilfov. Aceste acte nu au fost niciodată depuse la nivelul instanţei anterioare şi nu făcut obiectul cercetării judecătoreşti.
Primăria Voluntari, cu rea-credinţă şi sfidând legea şi drepturile persoanelor real îndreptăţite la reparaţii în regim de fond funciar, a refuzat a comunica situaţia juridică reală a terenului în litigiu. Adresele repetate făcute de instanţă şi de revizuenţi Primăriei Voluntari, cu referire expresă la natura juridică şi la modul de preluare de către stat a imobilului în litigiu, demonstrează reaua-credinţă şi refuzul părţii potrivnice de a depune cele două înscrisuri. Autorităţile, părţi în prezenta cauză, au refuzat, fie expres, fie prin omisiune, a da curs relaţiilor solicitate, fapt ce confirmă imposibilitatea prezentării celor două acte.
Lipsa celor două înscrisuri a alterat în mod grav procesul de stabilire a adevărului de către instanţa de judecată. Acestea au un caracter determinant şi, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de recurs, soluţia pronunţată ar fi fost în mod sigur alta, întrucât prin conţinutul lor probează o realitate imposibil de contestat, aceea că G.N. nu putea vinde ceea ce nu avea în deplină proprietate şi, cel mult, să promită că, în viitor, în măsura în care îşi va clarifica drepturile, va putea să vândă şi restul până la 4872 m.p.
Prin întâmpinările formulate, intimaţii au invocat excepţia tardivităţii formulării motivelor de revizuire, întrucât a fost depăşit termenul prevăzut de lege, faţă de dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 4 şi art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Această excepţie este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:
Cererile de revizuire au fost formulate şi depuse de cei doi revizuenţi, la data de 15 decembrie 2009 (conform vizei de primire de la registratura Înaltei Curţi), aşadar cu respectarea termenului de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs fiind pronunţată la data de 17 noiembrie 2009.
De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 132 raportat la art. 326 C. proc. civ., dar şi faţă de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., nu se poate reţine că motivele cererii de revizuire au fost depuse tardiv. La momentul declarării căii extraordinare de atac, revizuenţii, nefiind în posesia deciziei instanţei de recurs şi necunoscând motivarea acesteia, nu puteau să-şi motiveze cererea de revizuire cu referire la condiţiile prevăzute de motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
Şi în raport de dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ce prevede termenul de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ambele cereri de revizuire sunt formulate şi motivate în termenul legal.
Astfel, depunând evidenţa poştală prin care Primăria Voluntari a comunicat revizuenţilor înscrisurile invocate de aceştia în susţinerea cazului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., s-a făcut dovada că motivarea cererilor de revizuire nu s-a depus tardiv, având în vedere momentul la care au fost descoperite de către revizuenţi, înscrisurile în discuţie, dar şi dispoziţiile art. 132 raportat la art. 326 C. proc. civ.
Analizând cererile de revizuire, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, aşa încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Cele trei ipoteze prevăzute de acest text de lege sunt expresia aplicării principiului disponibilităţii în procesul civil şi vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii deduse judecăţii (pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, precum şi acele cereri ale părţilor care determină cadrul litigiului) şi ceea ce instanţa a hotărât.
Ceea ce caracterizează aceste cereri care au fixat cadrul litigiului, faţă de toate celelalte ce pot fi formulate de părţi în proces, constă în aceea că, prin pronunţarea asupra lor, instanţa poate pune capăt litigiului, statuând, prin admitere sau respingere, în dispozitivul hotărârii.
Or, în cauza de faţă, instanţa de recurs a admis recursurile declarate de pârâţii P.C. şi P.Ş.V., a casat decizia curţii de apel şi, în parte, sentinţa tribunalului şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.E. şi F.M.N. ca neîntemeiată.
Din soluţia pronunţată rezultă fără echivoc că instanţa s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată (cu care a fost investită) în întregul său şi nu se poate susţine că aceasta s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau că nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori că a dat mai mult decât s-a cerut.
Prin criticile formulate, revizuenţii îşi exprimă nemulţumirea faţă de considerentele hotărârii atacate şi de probele administrate în cauză, promovând un adevărat recurs la recurs, ceea ce nu poate face însă obiect de analiză în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii, prin prisma motivului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., ce are în vedere pronunţarea instanţei ultra, extra sau minus petita în raport de pretenţiile deduse judecăţii, care alcătuiesc fondul cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
În acest cadru, se pune problema unei noi judecăţi pe temeiul unor elemente noi (înscrisurile doveditoare), ce nu au format obiectul judecăţii finalizate cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere.
În sensul textului legal enunţat, poate fi invocat ca act nou pentru revizuirea hotărârii numai un înscris care a existat la data când s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi pe care partea nu l-a putut prezenta instanţei pentru că a fost reţinut de partea adversă ori dintr-o împrejurare de forţă majoră.
Admisibilitatea cererii de revizuire este condiţionată nu numai de descoperirea ulterior judecăţii a unor acte noi, dar şi de imposibilitatea înfăţişării lor în instanţă datorită unor împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Ca urmare, simplul fapt că partea a descoperit ulterior anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voinţa sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire.
În speţă, referitor la înscrisurile invocate, revizuenţii nu au făcut dovada unei împrejurări de forţă majoră care să-i fi împiedicat să şi le procure în timpul judecării procesului, de la instituţia care le-a deţinut, care este un terţ, înscrisurile în discuţie nefiind deţinute de partea adversă (pârâţii din cauză).
Pe de altă parte, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru ca înscrisurile ce se prezintă în cererea de revizuire să fie înscrisuri doveditoare, este necesar ca ele, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la altă soluţie decât cea adoptată.
Această condiţie nu este îndeplinită în cazul de faţă, deoarece înscrisurile invocate nu atestă o altă situaţie de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare ce au fost analizate cu ocazia judecării în fond.
Aspectul pe care revizuenţii tind a-l dovedi (înscrierea în C.A.P. a terenului în litigiu de către Georgescu Maria) nu a fost niciodată contestat, a fost analizat de către instanţele de fond şi apel şi a fost stabilit şi reţinut de către instanţa de recurs prin hotărârea atacată.
Aşadar, înscrisurile prezentate nu sunt noi şi determinante în sensul motivului de revizuire analizat, neputând duce la o altă soluţie în cauză.
Întemeindu-şi cererea de revizuire pe aceste acte, revizuenţii solicită de fapt o rejudecare a recursurilor în baza aceloraşi probe, existente deja la dosar şi care au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei, situaţie inadmisibilă, care ar duce la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 2 şi 5 C. proc. civ., cererile de revizuire urmând a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii cererilor de revizuire, invocată de intimaţii P.C. şi P.Ş.V., ca nefondată.
Respinge ca inadmisibile cererile de revizuire formulate de revizuenţii F.M.N. şi G.E. împotriva Deciziei nr. 9394 din 17 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5829/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5841/2010. Civil. Obligaţie de a face.... → |
|---|
