ICCJ. Decizia nr. 583/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 583/2010
Dosar nr. 7745/118/2008
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 176 din 10 februarie 2009 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor P.C. şi N.P.R. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanţa. A admis acţiunea faţă de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, obligându-i să acorde despăgubiri reclamanţilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de 754 mp, parcela nr. 42 (parcelarea, spre sud de Constanţa, cartier Km 5) ce nu poate fi restituită în natură.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă 754 mp situat în cartierul Km 5 din Municipiul Constanţa, în calitate de moştenitori ai numiţilor N.I. şi E., foşti proprietari ai terenului, dobândit cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1926.
S-a mai reţinut că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, fără un temei legal, iar în prezent este ocupat de complexul comercial „R.din, fiind afectat de platforma betonată a parcării acestui complex comercial - construcţie cu caracter definitiv, situaţie în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, astfel încât reclamanţii sunt îndreptăţiţi exclusiv la măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar determinarea cuantumului acestor despăgubiri este atributul exclusiv al Comisiei Centrale de Despăgubiri din cadrul procedurii administrative mai sus menţionate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, susţinând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate, sub următoarele aspecte: instanţa de fond le-a nesocotit dreptul la apărare în condiţiile în care nu a dispus comunicarea raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză; în mod greşit s-a dispus obligarea pârâţilor să acorde despăgubiri în condiţiile legii speciale, deşi potrivit legii pot emite doar o propunere motivată de acordare de despăgubiri, stabilirea cuantumului lor fiind atributul altei instituţii; în mod greşit instanţa de fond a dispus respingerea ca nefondată a acţiunii faţă de Primăria Municipiului Constanţa, în condiţiile în care prin încheierea din 18 noiembrie 2008 a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei pârâte.
Curtea de Apel Constanţa a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea faţă de Primăria Municipiului Constanţa ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele: critica privitoare la încălcarea dreptului la apărare ca urmare a necomunicării raportului de expertiză tehnică imobiliară a fost respinsă ca nefondată, dat fiind faptul că la identificarea terenului notificat au participat ambele părţi, că identificarea s-a realizat în baza planului de parcelare, aprobat de Prefectura Judeţului Constanţa cu Ordinul din 3 septembrie 1924, că instanţa a dispus comunicarea raportului de expertiză ambelor părţi, iar pentru depunerea de concluzii scrise în raport de constatările expertizei instanţa de fond a amânat pronunţarea, fără ca pârâţii să formuleze asemenea concluzii sau eventuale obiecţiuni însoţite de cerere de repunere pe rol a cauzei.
Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că pârâţii nu au făcut nici o ofertă de restituire în natură şi nici nu au contestat faptul că terenul, afectat în totalitate de construcţii, nu poate fi restituit în natură.
Cu privire la critica ce viza greşita obligare a pârâţilor de a propune acordarea de despăgubiri instanţa de apel a respins-o ca nefondată, cu motivarea că pârâţii nu au dat nici un răspuns notificării reclamanţilor, astfel încât instanţa de fond a fost nevoită să soluţioneze practic notificarea, stabilind în mod corect măsurile reparatorii constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, dat fiind faptul că terenul este ocupat în totalitate de construcţii.
Cât priveşte critica referitoare la obligarea pârâţilor în mod direct la acordarea de despăgubiri, instanţa de apel a găsit-o lipsită de orice fundament, atâta vreme cât instanţa de fond a menţionat expres în considerente că se respinge cererea reclamanţilor de stabilire a despăgubirilor, acestea urmând a fi stabilite în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În schimb, a fost apreciată ca fondată critica referitoare la soluţionarea acţiunii reclamanţilor în raport cu pârâta Primăria Municipiului Constanţa, în sensul că sentinţa apelată este în totală contradicţie cu încheierea din 18 noiembrie 2008, instanţa de fond respingând în mod eronat ca nefondată acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanţa. De aceea a fost schimbată în parte sentinţa, iar acţiunea faţă de această pârâtă a fost respinsă ca introdusă faţă de o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, susţinând greşita interpretare a legii, pentru următoarele motive: prin cererea de chemare în judecată, precizată doar sub aspectul cadrului procesual pasiv, nu şi al obiectului, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar în situaţia în care restituirea nu este posibilă au solicitat acordarea de despăgubiri; că în acest fel au investit instanţa cu un capăt de cerere subsidiar având ca obiect obligaţie de a da (acordare de despăgubiri), iar nu de a face (de a întocmi şi înainta propunere de despăgubiri Comisiei Centrale); că în aceste condiţii există contrarietate între considerente şi dispozitiv, care nu reia soluţia antamată în considerente şi menţine în sarcina pârâţilor o obligaţie imposibil de executat (aceea de a acorda despăgubiri). Pentru motivele invocate au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate şi respingerea pe fond a acţiunii reclamanţilor.
Recursul a fost întemeiat formal pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se, în principiu, încălcarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Analizând criticile formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect şi la părţi sunt fixate de către reclamant.
Susţinerea recurenţilor-pârâţi în sensul că reclamanţii ar fi introdus o cerere de chemare în judecată precizată doar sub aspectul cadrului procesual pasiv, iar nu şi al obiectului, cu consecinţa încălcării de către instanţă a principiului disponibilităţii, nu poate fi apreciată ca fondată.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au sesizat instanţa cu privire la refuzul entităţii notificate de a emite dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului -teren în suprafaţă de 754 mp, parcela 24, situat în intravilanul Municipiului Constanţa, teren provenit de la autorii lor, N.I. şi N.E., dobândit de aceştia în baza contractului de vânzare-cumpărare din 03 septembrie 1926, solicitând instanţei să dispună restituirea în natură a acestui teren sau, în situaţia în care terenul solicitat este ocupat de utilităţi, să se dispună evaluarea acestuia şi acordarea de despăgubiri.
Or, în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanţa investită să evoce fondul în condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entităţii investite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, în art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În speţă, instanţele au constatat că terenul notificat de reclamanţi este ocupat integral de o construcţie cu caracter definitiv ce aparţine unei societăţi comerciale, astfel încât petenţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Din această perspectivă, critica referitoare la contradicţia dintre considerentele sentinţei, în care se arată explicit că nu se poate stabili cuantumul despăgubirilor decât în cursul procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi dispozitivul aceleiaşi sentinţe, nu poate fi primită.
De vreme ce în dispozitiv este inserată obligaţia de acordare a despăgubirilor „în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor”, contradicţia invocată nu există.
Prin prisma aceloraşi argumente nu se poate reţine nici faptul că s-ar fi instituit în sarcina pârâţilor o sarcină imposibil de executat, aceştia trebuind să urmeze procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe deplin aplicabilă procedurilor declanşate de reclamanţi după intrarea în vigoare a acestei legi.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele menţionate, recursul pârâţilor urmează a fi respins ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar împotriva Deciziei nr. 185/ C din 01 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 581/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5872010/2009. Civil. Anulare act. Contestaţie... → |
|---|
