ICCJ. Decizia nr. 603/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 603/2010
Dosar nr. 35076/3/2007
Şedinţa publică de la 3 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, M.F. şi M.I. au solicitat instanţei ca în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să constate nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului, prin preluarea abuzivă şi fără titlu valabil - în temeiul Decretului nr. 223/1974 a apartamentului, situat în Bucureşti, sector 3 şi în consecinţă anularea Deciziei nr. 1000 din 21 iulie 1981 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti prin care s-a dispus preluarea cu plată în proprietatea statului a cotei de 1/2 din apartament urmare a plecării din ţară a lui M.F.
Prin aceeaşi acţiune reclamanţii au solicitat anularea şi a Deciziei nr. 1185 din 25 august 1981 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus preluarea fără plată în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 a cotei de 1/2 din apartament, aparţinând reclamantei M.I. (anterior numită Muşuroi) urmare a aprobării plecării definitive din ţară a acesteia, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii motivate de restituire în natură a apartamentului menţionat şi predarea acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie precum şi a dreptului de folosinţă pe durata existenţei construcţiei, a terenului aferent acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 1601 din 17 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamanţilor M.F. şi M.I., a constatat nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a apartamentului din Bucureşti, a respins cererea de anulare a Deciziilor nr. 1000/1981 şi 1185/1981 şi a obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţia de restituire în natură a apartamentului, condiţionat de restituirea despăgubirilor primite de aceştia în sumă de 20.785 lei, actualizate şi să acorde reclamanţilor dreptul de folosinţă asupra terenului aferent construcţiei.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea de obligare a pârâtului la predarea apartamentului în deplină proprietate şi liniştită posesie, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că notificarea din 2001 prin care reclamanţii au solicitat restituirea apartamentului nr. 120, preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu a fost soluţionată, astfel că, încălcarea art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, le deschide acestora calea prezentei acţiuni astfel cum s-a stabilit prin Decizia 20 a secţiilor unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe fondul cauzei tribunalul a concluzionat că reclamanţii au dobândit apartamentul în baza contractului de construiredin 20 mai 1970, fiindu-le predat la 07 aprilie 1971, că între timp, prin măsurile Serviciului de Nomenclatură Urbană, adresa imobilului a fost schimbată, 1 şi ca urmare a cererii făcută de reclamantul M.F. de plecare definitivă din ţară, prin Decizia nr. 1000/1981 s-a dispus preluarea cu plată în proprietatea statului a cotei părţi indivize de 1/2 din apartament, în temeiul Decretului nr. 223/1974, cealaltă cotă de 1/2 fiind preluată de stat fără plată în temeiul aceluiaşi act normativ, prin Decizia nr. 1185 din 21 august 1981, urmare a refuzului reclamantei de a se înapoia în ţară la expirarea vizei.
Întrucât la data preluării imobilului creditul C.E.C. contractat pentru acesta nu fusese achitat în totalitate, din despăgubirea de 35.916 lei stabilită în favoarea reclamantului M.F., suma de 15.131 lei a fost virată către C.E.C. în timp ce suma de 20.785 lei i-a fost achitată acestuia.
Tribunalul a constatat că cele două decizii, Decizia nr. 1000/1981 şi nr. 1185/1981 fiind emise în temeiul Decretului nr. 223/1974 cu respectarea limitelor şi procedurii stabilite de acest act normativ, nu pot fi anulate, dar că preluarea imobilului de către stat este abuzivă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, astfel că restituirea acestuia în natură către foştii proprietari se impune, atâta timp cât acesta nu a fost vândut.
Ca urmare, tribunalul a obligat pârâtul să emită dispoziţia de restituire a imobilului în natură în favoarea reclamanţilor, cu acordarea dreptului de folosinţă asupra terenului aferent, drept pe care aceştia îl deţineau la data preluării de către stat.
În prezent, apartamentul fiind deţinut cu contractul de închiriere din 1999 prelungit prin O.U.G. nr. 8 din 30 martie 2004, predarea acestuia către reclamanţi în deplină proprietate şi posesie nu se poate realiza, reclamanţii urmând să reglementeze situaţia locativă a chiriaşilor potrivit normelor speciale prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 10/2001 şi O.G. nr. 8/2004, urmând ca redobândirea folosinţei să se facă la data încetării drepturilor locative constituite asupra imobilului.
Prin Decizia nr. 396/ A din 23 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1601 din 17 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că tribunalul a concluzionat corect că imobilul preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare cu titlu şi că această noţiune nu exclude caracterul abuziv al preluării în accepţiunea art. 6 din Legea nr. 213/1992 şi art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a înlăturat şi motivul de apel potrivit căruia, prin obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului aceasta s-ar subroga într-un drept stabilit de legiuitor în sarcina entităţii deţinătoare, atâta vreme cât aceasta nu a finalizat procedura administrativă, considerând ca atribuţia unităţii deţinătoare de soluţionarea notificării nu este un drept ci o obligaţie, care în speţă Primăria Municipiului Bucureşti nu şi-a îndeplinit-o în termenul de 60 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care instanţa este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei de rezolvare a notificării dar şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde notificării persoanei îndreptăţite.
Împotriva Deciziei nr. 396/ A din 23 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Se susţine că în mod greşit în considerentele deciziei de respingere a apelului Municipiului Bucureşti reprezentată de Primarul General s-a reţinut că atribuţia unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea este o obligaţie şi nu un drept care îi este conferit de caracterul termenului de 60 zile, ca termen de recomandare, astfel că nu se justifică aplicarea în speţă a dispoziţiilor Deciziei nr. 20 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
- Greşit instanţa de apel a considerat ca lipsit de interes examinarea valabilităţii titlului statului, atâta timp cât se solicită în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în natură, făcând totuşi trimitere la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi reţinând că preluarea este abuzivă.
- Greşit instanţa a reţinut existenţa unui refuz nejustificat al entităţii deţinătoare, atâta vreme cât aceasta se afla în plină derulare a procedurii administrative şi a procedat la soluţionarea pe fond a notificării.
- În sfârşit se critică decizia prin aceea că suma de 4.200 lei cheltuieli de judecată acordate intimaţilor este mult prea mare faţă de prestaţia avocatului care a pus concluzii doar în apel, instanţa având posibilitatea să facă în cauză aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul este nefondat sub toate aspectele.
Corect instanţa de apel a concluzionat că imobilul revendicat a fost preluat cu titlu dar abuziv de către stat.
În accepţiunea art. 6 din Legea nr. 213/1998 imobilul care a intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, sunt deţinute de acesta cu titlu.
În schimb, bunurile preluate de stat cu nerespectarea acestor exigenţe, inclusiv prin vicierea consimţământului - sunt deţinute de stat fără titlu.
Legea nr. 10/2001 include în sfera imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a acesteia 6 martie 1945-22 decembrie 1989 atât imobilele preluate cu titlu valabil cât şi acelea preluate de stat fără titlu valabil - potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) şi h) - în ambele situaţii având în vedere caracterul abuziv al preluării. În cauză, instanţa de fond şi apoi aceea de apel, au reţinut că preluarea imobilului reclamanţilor în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare cu titlu - fiind respectate cerinţele legale ale actului normativ de referinţă, considerent pentru care a şi fost respins capătul de cerere vizând anularea Deciziilor nr. 1000/1981 şi nr. 1185/1981.
Problema modalităţii de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent nu este limitată decât în situaţiile expres prevăzute de lege de existenţa sau inexistenţa titlului statului, caracterul abuziv al preluării imobilului fiind suficient pentru acordarea oricărei măsuri reparatorii prevăzută de art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Corect s-a reţinut în cauză că soluţionarea notificării de către entitatea deţinătoare a imobilului în termenul de 60 zile de la depunerea notificării sau actelor doveditoare este o obligaţie şi nu o opţiune a acesteia, deoarece termenul de referinţă are caracter imperativ.
Lipsa răspunsului entităţii deţinătoare investită cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, în oricare din modalităţile legale iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede la art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ - pretins aflată în derulare - aşa cum pretinde recurenta ori respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematură ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România este parte.
Ca urmare, corect în cauză s-a dispus, în aplicarea Deciziei nr. 20/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca entitatea pârâtă să emită dispoziţia de restituire în natură a imobilului. O atare soluţie nu echivalează cu o subrogare a instanţei în atribuţiile entităţii administrative, aşa cum se susţine în motivarea recursului, deoarece în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, acordată prin lege, instanţa nu numai că cenzurează decizia sau dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, dar în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct restituirea imobilului preluat de stat.
În îndeplinirea atribuţiei de verificare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii restituirii în natură a imobilului, judecătorul chibzuieşte şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport de spiritul reglementărilor de ansamblu dat de Legea nr. 10/2001, instanţa în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în soluţionarea căii de atac împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură, poate dispune ea însăşi - direct restituirea în natură a imobilului în litigiu aşa cum a procedat în speţă.
Corect instanţa de apel a acordat intimaţilor cheltuielile de judecată în valoare de 4.200 lei probate cu actele din dosar, deoarece apelanta a căzut în pretenţiile sale, iar onorariul avocatului, rodul convenţiei sale cu intimaţii se justifică prin prestaţia efectuată, constând în redactarea concluziilor scrise şi susţinerea acelora orale în faţa instanţei de apel.
În contextul celor arătate, criticile din prezentul recurs sunt nefondate, considerent pentru care n cauză se va face aplicarea dispoziţiunilor art. 312 C. proc. civ.
În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta va fi obligată şi la 2.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul - Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 396/ A din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta să plătească intimaţilor-reclamanţi M.F. şi M.I. 2.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 602/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 606/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
