ICCJ. Decizia nr. 601/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 601/2010
Dosar nr. 31585/3/2007
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 216 din 4 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii şi respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de reclamanta M.E. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii cererii în raport cu prevederile deciziei nr. LIII din 04 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii a fost invocată de instanţă din oficiu.
Prin concluzii scrise referitoare la excepţie, reclamanta a solicitat respingerea acesteia, arătând că cererea sa nu se întemeiază doar pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 ci şi pe dispoziţiile actelor normative invocate în cuprinsul cererii.
Prin cererea formulată, reclamanta urmăreşte restituirea în natură sau prin echivalent valoric, a imobilului construcţie situat în Bucureşti, sectorul 5, şi a terenului aferent, expropriat prin Decretul nr. 206/1987, fără ca despăgubirile stabilite să fi fost plătite.
In conformitate cu art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 sunt socotite ca fiind preluate abuziv de către stat şi imobilele expropriate în perioada 1945 - 1989, fiind supuse restituirii în procedura prevăzută de lege.
Conform Deciziei nr. LIII din 04 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a unor imobile de către stat, fără să diminueze accesul la justiţie, aducând perfecţionări sistemului reparator şi subordonându-l controlului judecătoresc, prin norme cu caracter special. Legea nr. 10/2001 cuprinde atât norme speciale de drept substanţial cât şi reglementarea unei proceduri administrative obligatorii şi prealabilă sesizării instanţei.
Deoarece această reglementare interesează ordinea publică, ea este de imediată aplicare, în concordanţă cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. In acest cadru legislativ nu mai sunt incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acţiunii având ca obiect imobile expropriate în perioada 1945 - 1989, când acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aceste dispoziţii precum şi cele ale art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada martie 1945 - decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru că reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 a oferit cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi/sau prin echivalent în cazul unor astfel de imobile.
Prin urmare, art. 11 şi urm. din Legea nr. 10/2001, asigurând realizarea întregii proceduri de restituire, constituie cadrul juridic special, singurul care poate fi invocat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Această interpretare este impusă şi de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora pot fi revendicate de foştii proprietari, doar imobilele care nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii. Doar persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale să utilizeze această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului expropriat.
In consecinţă, reţinând că reclamanta are deschisă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenele prevăzute de această lege, instanţa a reţinut ca cererea reclamantei întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 871 din 3 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamanta M.E., împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
In mod corect prima instanţă a constatat că acţiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, care consideră că sunt preluate abuziv şi imobilele expropriate în perioada 1945 - 1989, fiind supuse restituirii conform procedurii prevăzute de această lege, procedură care nu a fost urmată de reclamanţi.
In speţă, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a procedurii exproprierii efectuate asupra imobilului proprietatea sa şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii imobilului în natură sau obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în ipoteza imposibilităţii restituirii imobilului în natură.
Reclamanta a solicitat constatarea că imobilul a fost preluat abuziv (în baza unui titlu lovit de nulitate) care să-i fie restituit în natură sau echivalent. Or, prin Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut posibilitatea restituirii în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent şi cu privire la imobilele expropriate, cu respectarea dispoziţiilor legale sau nu, în perioada 1945 - 1989, astfel că, succesorii fostului proprietar de la care s-a expropriat imobilul, avea posibilitatea să solicite restituirea imobilului, potrivit dispoziţiilor legii speciale de reparaţii, ceea ce nu au făcut.
In acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007 dată în interesul legii, în care s-a reţinut că reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent, sens în care atât art. 11 alin. (1) din această lege, mai prevede că „imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale", specificând că „dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare".
Dispoziţiile din celelalte alineate ale art. 11 şi urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind un cadru juridic cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi.
Prin urmare, câtă vreme, Legea nr. 10/2001 constituie o lege generală, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece priveşte ordinea publică iar Legea nr. 33/1994 care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică au un caracter general, faţă de Lege nr. 10/2001, s-a constatat că dispoziţiile art. 35 ale acestei ultime legi nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, acţiunile privind restituirea imobilelor expropriate în perioada 1945 - 1989 indiferent de temeiul de drept invocat, sunt inadmisibile dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Astfel, instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate, respectiv asupra aceluia privitor la aplicarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 9 iunie 2008, potrivit cu care acţiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt admisibile, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului convenţia având prioritate.
Conform art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fără a putea fi lipsit de proprietatea sa în afara unei cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Prin urmare, există neconcordanţă între Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Legea nr. 10/2001, deoarece chiar dacă dispoziţiile LII din 4 iunie 2007 sunt obligatorii, în realitate primează ca aplicare dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Legea nr. 33/1994 nu face nici o precizare în legătură cu perioada în care bunurile au fost expropriate, şi în consecinţă, interpretarea instanţei de apel este greşită, deoarece legea este specială iar procedura pentru acţiunea în retrocedarea bunului expropriat este contencioasă.
Pe de altă parte, recurenta a notificat intimata în sensul Legii nr. 10/2001, notificare la care nu a primit răspuns.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Motivează în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând recursul declarat de reclamantă instanţa reţine că acesta este întemeiat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în încălcarea, consecinţă a reţinerii inadmisibilităţii, a dreptului de acces la o instanţă de judecată, contrar dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, drepturile procesuale ale părţilor trebuind a fi analizate în substanţa lor în raport cu drepturile civile subiective deduse judecăţii şi nu pe excepţie, înlăturând astfel dreptul de acces la un tribunal, în condiţiile în care dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt excluse de la aplicare, iar pe de altă parte instanţa trebuia să determine în raport cu petitul cererii, cadrul juridic incident.
In consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. se va dispune admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei primei instanţe, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare acesteia din urmă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei nr. 871 A din 3 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 216 din 4 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă, şi trimite cauza acestei din urmă instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6029/2010. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 5877/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
