ICCJ. Decizia nr. 5871/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5871/2010
Dosar nr. 13718/3/2006
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010
Asupra recursului civile de faţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1168 din 2 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatoarea S.A. în contradictoriu cu intimata S.N.P. P. SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că, la 16 februarie 2006, prin Decizia nr. 14 intimata S.N.P. P. SA a respins notificarea nr. 292 din 20 septembrie 2005 prin care contestatoarea S.A. a solicitat restituirea în natură a terenului situat în perimetrul Băicoi, apreciind că a fost formulată tardiv.
Instanţa de fond a constatat că termenul limită pentru depunerea notificărilor, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 a fost 14 februarie 2002, astfel că notificarea depusă de către contestatoare s-a reţinut ca tardivă.
Potrivit art. 22 alin. (1) din actul normativ de referinţă, persoana îndreptăţită are obligaţia de a notifica în termen persoana deţinătoare şi să solicite restituirea în natură a imobilului.
Conform alin. (5) din acelaşi articol, nerespectarea termenului de 6 luni atrage pierderea termenului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
S-a mai reţinut că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv, cu sau fără titlu valabil de către stat sau de către alte persoane juridice.
Prin art. 21 şi următoarele a fost instituită procedura administrativă ce a avut drept scop restituirea în natură a imobilelor de către persoanele juridice deţinătoare.
Legiuitorul a circumscris exercitarea dreptului de restituire a imobilelor, de respectare a unor termene, respectiv termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1), în interiorul căruia trebuie transmisă notificarea persoanei juridice deţinătoare, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin apelul declarat de către moştenitorii contestatoarei S.A., decedată la 5 februarie 2007, hotărârea instanţei de fond a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelanţii au susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit notificarea nr. 292 din 20 mai 2005 ca fiind notificarea iniţială depusă în baza Legii nr. 10/2001, motiv pentru care a şi considerat acţiunea tardiv introdusă.
S-a precizat că instanţa nu a ţinut seama de răspunsul nr. 326 din 20 februarie 1998, emis de Schela Băicoi, deţinătorul de la acea vreme al terenului, răspuns prin care s-a recunoscut că terenul a aparţinut autorului contestatorului C.E.M.
În fine, apelanţii au precizat că unitatea deţinătoare nu a răspuns în termen legal la notificarea contestatorei şi instanţa de fond nu a sancţionat intimata pentru acest fapt.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 529A din 12 septembrie 2007, a respins ca nefondat apelul formulat de contestatorii F.A. şi C.D.D. împotriva sentinţei civile nr. 1168 din 2 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Instanţa de apel a învederat că, prin primul motiv de apel s-a susţinut de către apelanţi că prima instanţă trebuia să aibă în vedere că S.A. s-a adresat încă din 1991 unităţii deţinătoare din acea vreme (Schela Băicoi) cu cerere de restituire a terenului.
Într-o asemenea situaţie, notificarea nr. 292 din 20 septembrie 2005 reprezintă numai o revenire la prima notificare, iar unitatea deţinătoare intimată trebuia să soluţioneze această notificare şi nu să o respingă ca tardiv formulată.
Apărarea apelanţilor în sensul arătat mai sus nu a putut fi reţinută de către instanţa de apel, deoarece unitatea deţinătoare avea obligaţia de a soluţiona numai notificarea pe care S.A. trebuia să o facă în condiţiile impuse de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi nu o altă cerere de restituire formulată anterior intrării în vigoare a legii, care nu este supusă condiţiilor imperative ale acestei legi.
S-a reţinut că singura notificare formulată de S.A. prin executorul judecătoresc după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este notificarea nr. 292 din 20 septembrie 2005 care este tardiv formulată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.
Faţă de reţinerea acestei excepţii cu privire la notificare, instanţa de fond nu a mai făcut nicio apreciere asupra celorlalte probe, o asemenea analiză fiind nerelevantă.
Şi ultimul motiv de apel a fost apreciat ca nefondat, întrucât nerespectarea termenului de soluţionare a notificării nu are consecinţe juridice asupra tardivităţii formulării notificării, în sensul că efectele juridice ale tardivităţii nu pot fi înlăturate de culpa nerespectarii termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei civile nr. 529A din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în termen legal, a declarat recurs reclamantul F.A. pe care a criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii se susţine în primul rând că, instanţa de apel a reţinut greşit că termenul limită pentru depunerea notificărilor, prevăzut de Legea nr. 10/2001, a fost 14 februarie 2002 şi a considerat notificarea autoarei recurentului ca tardivă.
Recurentul susţine că mătuşa SA S.A. a efectuat demersuri începând din anul 1991 pentru a reintra în posesia terenului ocupat de intimata SC P. SA, în urma cărora a obţinut răspuns prin adresa nr. 326 din 2 februarie 1998 prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului numitului C.M., bunicul contestatoarei iniţiale.
Hotărârea instanţei de apel a mai fost criticată pentru că în mod eronat s-a stabilit că unitatea deţinătoare avea obligaţia să soluţioneze numai notificarea formulată de autoarea recurentului, notificarea formulată în condiţiile impuse de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Recurentul a învederat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probelor administrate în cauză, respectiv adresa nr. 326 din 20 februarie 1998 a Schelei Băicoi şi schiţa de amplasament şi vecinătăţi, acte ce au fost emise de unitatea deţinătoare şi din care rezultă că mătuşa recurentului este proprietara de drept a terenului în cauză.
S-a mai susţinut că, instanţa nu s-a pronunţat nici cu privire la cererea reclamantului prin care a invocat nulitatea actului în baza căruia Schela Băicoi deţine terenul în litigiu şi că s-a ignorat faptul că Decretul nr. 218/1960 şi Decretul nr. 712/1966 au fost declarate neconstituţionale.
În final, reclamantul învederează că instanţa trebuia să aibă în vedere că dreptul de a solicita un bun real imobiliar este imprescriptibil.
Examinând recursul prin prisma criticilor întemeiate pe motivul prev. de 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl reţine ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Reclamantul, prin cererea de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate, pe motiv că instanţa, în mod greşit, a reţinut faptul că termenul limită pentru depunerea notificărilor, prev. de Legea nr. 10/2001, a fost 14 februarie 2002 şi, drept urmare, a considerat notificarea autoarei acestuia ca tardivă.
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută numai pentru motive de nelegalitate, respectiv atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Motivul invocat de recurent nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 ind. 2 pct. 9 C. proc. civ., deoarece în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de apel în mod corect a respins susţinerea recurentului, conform căreia acesta pretindea că S.A. s-a adresat încă din 1991 unităţii deţinătoare de la acea vreme (Schela Băicoi) cu cerere de restituire în natură a terenului şi că notificarea nr. 292 din 20 septembrie 2005 ar reprezenta numai o revenire la notificarea iniţială, formulată în 1991, situaţie în care SC P. SA trebuia să soluţioneze acea notificare şi nu să o respingă ca tardiv formulată.
Instanţa de apel în mod corect nu a reţinut această apărare a apelanţilor, întrucât unitatea deţinătoare avea obligaţia să soluţioneze numai notificarea pe care S.A. trebuia să o facă în condiţiile impuse de art. 22 din Lege nr. 22/2001 şi nu o altă cerere de restituire anterioară intrării în vigoare a legii, care nu respecta condiţiile legale imperative.
Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu cuprinde dispoziţii de modificare şi completare a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, privind termenul de înregistrare şi comunicare a altor notificări prin executorul judecătoresc. Termenul statornicit de legiuitor pentru formularea şi depunerea notificării a expirat la 14 februarie 2002.
Art. 22 alin. (1) prevede că „ Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobi1ului, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil".
În art. 5 din acest articol se prevede că „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita injustiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin OUG nr. 109/2001, OUG nr. 145/2001, astfel ajungându-se ca termenul final de depunere a notificării să fie 14 februarie 2002.
În speţă, reclamanta S.A. a transmis unităţii deţinătoare notificarea la data de 20 septembrie 2005, cu peste trei ani de zile faţă de data expirării termenului stipulată în mod expres şi neechivoc de legiuitor pentru depunerea notificării.
Or, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, coroborate cu termenul de depunere al notificării, respectiv data de 20 septembrie 2005, rezultă indubitabil că Decizia de respingere a notificării nr. 14 din 16 martie 2006, emisă de intimată, este temeinică şi legală fiind dată cu respectarea normelor legale în vigoare.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest scop a fost instituită prin art. 21 şi următoarele din lege o procedură administrativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor terenuri sau construcţii - de către persoana juridică deţinătoare, prin decizie sau dispoziţie motivată a organelor sale de conducere.
Legiuitorul a circumscris exercitarea dreptului la restituire a imobilelor de respectarea unor termene, cum este şi termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în interiorul căruia trebuie transmisă notificarea de către persoana juridică deţinătoare a imobilului. Sancţiunea nerespectării acestui termen constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În speţă, trebuie reţinut că singura notificare formulată de S.A., prin executor judecătoresc şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este notificarea nr. 292 din 20 septembrie 2005, care a fost formulată tardiv.
Este evident că prin reţinerea tardivităţii notificării a devenit de prisos analiza celorlalte aspecte invocate în cauză.
Corect apelul a fost respins ca nefondat, întrucât nu s-a respectat termenul de soluţionare a notificării, fiind încălcate dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Raportat la aceste aspecte, instanţa nu mai are obligaţia să ia în discuţie celelalte aspecte invocate de recurent, legate de nulitatea actului în baza căruia intimata deţine terenul în litigiu şi de imprescriptibilitatea dreptului de a solicita un bun real imobiliar.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul reclamantului să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.A. împotriva deciziei nr. 529/A din 12 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5877/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5756/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
