ICCJ. Decizia nr. 6021/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6021/2010
Dosar nr. 2255/1/2010
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunatul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2005, a respins contestaţia formulată de contestatorii D.V.G.L.A. şi D.O.D.G., în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Ploieşti, ca nefondată.
S-a reţinut că, prin dispoziţia nr. 6053/2004, intimatul a respins notificările prin care reclamanţii au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenurile situate în Ploieşti, determinat de faptul că terenurile sunt arabile, în consecinţă, nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
În cauză, nu se pot identifica imobilele dobândite de autorul contestatorilor, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 13 iunie 1922, şi nici nu se poate constata care este suprafaţa de teren avută în proprietate de acesta. De asemenea, terenul solicitat nu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, ci a fost scutit de expropriere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatorii, care a fost admis de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 972 din 30 iunie 2005, conform căreia a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul că a fost admisă contestaţia şi, anulându-se dispoziţia atacată, s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 48.750 mp. teren.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că terenul în litigiu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar contestatorii au făcut dovada faptului că din patrimoniul autorului lor, D.G., a fost preluată abuziv suprafaţa de 48.750 mp. teren, situat pe raza oraşului Ploieşti „Bariera G.", deţinut de acesta conform actului autentic de vânzare-cumpărare din data de 13 iunie 1922 şi avizului nr. 314 din 17 aprilie 1946.
S-a motivat în continuare că, atâta vreme cât terenul este, în întregime, ocupat de construcţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria municipiului Ploieşti, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 5512 din 6 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
S-a reţinut că intimaţii sunt moştenitorii autorului D.G., care, la nivelul anilor 1945-1946, a deţinut mai multe proprietăţi pe raza municipiului Ploieşti.
Probele administrate sunt evazive şi unele, chiar contradictorii, cu privire la suprafaţa exactă de teren pe care autorul celor în cauză o avea în proprietate la data preluării, temeiul acestei preluări pretins abuzive şi situaţia juridică actuală a suprafeţei de teren în legătură cu care s-au formulat notificările.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 141 din 9 mai 2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de contestatori, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat dispoziţia emisă de intimată şi a dispus acordarea de despăgubiri băneşti, conform dispoziţiilor legii speciale, pentru terenul în suprafaţă de 4,875 ha.
Instanţa a reţinut că autorul apelanţilor, D.G., a deţinut în proprietate un teren în suprafaţă de 48.750 m.p., situat în oraşul Ploieşti, Bariera „G.", astfel cum rezultă din actul autentic de vânzare-cumpărare din data de 13 iunie 1922 şi avizul nr. 314 din 17 aprilie 1946, împrejurare apreciată cu caracter irevocabil inclusiv de către instanţa supremă, ca şi calitatea de persoane îndreptăţite la retrocedare a apelanţilor din prezenta cauză.
S-a apreciat că, după judecarea cauzei inclusiv în recurs, în al doilea ciclu procesual, în faţa instanţei de apel, singurul aspect rămas în controversă este acela legat de întinderea suprafeţei de teren revendicată, poziţionarea acesteia, precum şi împrejurarea dacă acest teren poate fi sau nu retrocedat în natură, în tot sau în parte, ori prin acordarea altor măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, context în care se include şi chestiunea adresei poştale exacte a acestui teren.
Conform noii expertize topo realizate în cauză (ale cărei concluzii nu au fost contestate de către părţi) s-a stabilit că imobilul revendicat, în suprafaţă de 48,75 ha, se situează în trei locaţii diferite, respectiv pe strada M.B.; suprafaţa situată în M.B., aparţinând de fapt străzii I. şi imobilul situat în Bariera G. (barieră aflată la capătul străzii M.B., la intersecţia cu strada F., toate aceste împrejurări fiind stabilite de către expert pe baza actelor justificative şi a referatului Primăriei Ploieşti.
În ceea ce priveşte modalitatea de reparaţie spre care a optat instanţa de apel, cu privire la suprafaţa solicitată, s-au apreciat ca semnificative concluziile aceluiaşi raport de expertiză potrivit cărora, în perimetrul revendicat de apelanţi, nu mai sunt suprafeţe de teren libere ce pot fi retrocedate în natură, pe amplasamentul iniţial fiind situate elemente ale reţelei de comunicaţii şi edilitare, aparţinând domeniului public, blocuri de locuinţe şi imobile proprietate privată ale persoanelor fizice şi juridice.
În consecinţă, Curtea a constatat că nu poate fi luată în considerare solicitarea apelanţilor în sensul de a dispune retrocedarea în natură a vreunei suprafeţe, astfel că a optat spre acordarea despăgubirilor băneşti.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii şi pârâtul, care au fost admise, prin Decizia civilă nr. 8029 din 12 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut că hotărârea recurată nu răspunde în niciun fel cerinţei stabilite în primul ciclu procesual, de a se determina suprafaţa de teren deţinută de autorul reclamanţilor, în condiţiile în care înscrisurile din dosar sunt contradictorii pe acest aspect, modul de preluare a imobilului de către stat şi de a stabili regimul juridic actual al suprafeţei de teren în legătură cu care au fost formulate notificările, ceea ce echivalează cu o nerespectare a prevederilor art. 315 C. proc. civ.
Totodată, s-a menţionat că instanţa de apel reţine existenţa utilităţilor publice şi a construcţiilor indicate de expert în lipsa oricărei probe care să le susţină, fără a motiva în niciun fel de ce, în situaţia în care terenul nu ar putea fi restituit în natură, recurenţii nu ar fi îndreptăţiţi nici la acordarea în compensare a unor suprafeţe de teren echivalente.
Prin Decizia civilă nr. 21 din 1 februarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de contestatori, a schimbat, în tot, sentinţa civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2005 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 6053 din 29 iunie 2004 emisă de Primarul municipiului Ploieşti şi a constatat dreptul contestatorilor de a beneficia de măsuri reparatorii temeiul Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de 48.750 m.p.; a obligat intimatul să acorde acestora teren în suprafaţă de 48.750 m.p. în tarlaua 23, parcela A 320, zona Dacia-Mihai Bravu Ploieşti, în compensarea terenului ce a aparţinut autorului lor; a luat act că apelanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu privire la întinderea suprafeţei de teren deţinută de autorul contestatorilor, din înscrisurile depuse la dosar reiese că, în zona M.B., numitul G.D. a deţinut mai multe suprafeţe de teren. Astfel, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1922, acesta a dobândit o casă împreună cu un teren (având în faţă o lăţime de 40 m.l., iar în spate de 70 m.l.), iar în str. M.B. suprafaţa de aproape 1 ha teren.
Cert este că această persoană figura în matricola nr. 2 (impozit pe clădiri), în perioada 1942-1946, şi cu un teren viran de 30.000 m.p.
Se reţine că, în materie de probaţiune, deşi în redactarea iniţială a Legii nr. 10/2001 s-a impus beneficiarilor acestui act normativ să prezinte, în susţinerea dreptului de proprietate, actele doveditoare ale raporturilor juridice intervenite în perioada anterioară datei de 6 martie 1945, respectiv acte care atestau deţinerea proprietăţii, ulterior s-a revenit asupra acestui punct de vedere.
Ţinând seama de dificultatea reală a prezentării unor astfel de înscrisuri, raportat la perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării terenurilor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigenţele impuse şi a statuat că, în absenţa unor probe contrare, existenţa" şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cele recunoscute în actele prin care s-a dispus ori s-a executat măsura preluării abuzive de către stat.
În speţă, prin avizul nr. 314 din 17 aprilie 1946 emis de Comisiunea de îndrumare a aplicării reformei agrare în jud. Prahova, s-a admis cererea formulată de autorul contestatorilor şi acesta a fost scutit de exproprierea suprafeţei de 4 ha şi 8750 mp, pe considerentul că terenul a fost lucrat de proprietar în regie proprie şi în raport de suprafaţa lui nu sunt incidente dispoziţiile privind exproprierea.
Chiar dacă, prin acest aviz, se revine asupra măsurii exproprierii, în conţinutul său se recunosc, de către organele statului de la acea vreme, existenţa şi, respectiv, întinderea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu al numitului D.G., şi anume suprafaţa de 48.750 mp teren.
În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a acestui teren, din actele depuse la dosar nu rezultă că, ulterior revenirii asupra măsurii exproprierii, s-a emis un alt înscris în vederea preluării acestui bun în proprietatea statului.
Un lucru, însă, este cert, respectiv împrejurarea că suprafaţa în litigiu se regăseşte, în prezent, în patrimoniul statului, ea fiind afectată de construcţii şi amenajări de utilitate publică, astfel cum confirmă expertiza topo efectuată în cauză de ing. B.L.
În art. 1 alin. (1) lit. e) din Capitolul 1 al Normelor metodologice din data de 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se stipulează că, în cazul în care, pentru un imobil, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat întrucât decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluţionarea notificării se face şi în funcţie de acest element, iar faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
În condiţiile în care, în speţa dedusă judecăţii, pentru suprafaţa de 48.750 mp nu există, ulterior anului 1946, un înscris care să ateste preluarea acestuia, dar el, în fapt, se găseşte în patrimoniul statului, fiind afectat integral de construcţii şi amenajări de utilitate publică, în raport de prevederile legale menţionate anterior, rezultă că a avut loc o preluare abuzivă a acestuia, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la regimul juridic actual al terenului în litigiu, raportul de expertiză topo ing. B.L., efectuat în cauză, a stabilit că această suprafaţă astfel cum s-a menţionat şi în precedent - este afectată de construcţii şi amenajări de utilitate publică, respectiv blocuri de locuinţe.
În raport de argumentele expuse anterior, Curtea a apreciat că apelanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 48.750 mp, care a aparţinut autorului lor, D.G., şi a fost preluat abuziv în proprietatea statului.
Referitor la modalitatea de despăgubire, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanelor îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Conform hotărârii nr. 196 din 31 august 2006 şi a hotărârii nr. 196 din 8 august 2007 emise de Consiliul local al municipiului Ploieşti s-a stabilit lista terenurilor disponibile, proprietatea Municipiului Ploieşti, care pot fi acordate în compensare persoanelor îndreptăţite, ca măsuri reparatorii prin echivalent.
Printre aceste terenuri se numără şi suprafaţa de 46,26 ha situată în T 23, parcela 320, zona Dacia-Mihai Bravu, identificată de expert ca fiind amplasată în apropierea vechiului amplasament al terenului în litigiu, suprafaţă asupra căreia intimatul şi-a intabulat dreptul de proprietate conform extrasului de carte funciară şi a încheierii nr. 24509 din 24 august 2006.
Având în vedere împrejurarea că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, potrivit expertizei efectuate în cauză, şi, ţinând seama de opţiunea apelanţilor, exprimată prin cererea depusă la dosar la 25 ianuarie 2010, cu privire la acordarea de teren în compensare din suprafaţa de 46,26 ha aparţinând intimatei, instanţa a considerat că solicitarea contestatorilor este întemeiată, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 1 alin. (2) raportat la art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, a admis-o, în sensul celor stabilite prin dispozitiv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Ploieşti, criticând-o pentru următoarele motive:
Pe linia Deciziei de casare nr. 5512 din 06 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 27680/1/2005, s-a dispus efectuarea unui alt raport de expertiză, având ca obiective stabilirea suprafeţei pe care autorul contestatorilor o avea în proprietate la data presupusei preluări, precum şi stabilirea datei şi modalităţii de trecere în proprietatea statului a imobilelor ce au aparţinut acestuia.
În cel de-al treilea ciclu procesual, cauza a fost lămurită exclusiv sub aspectul identificării terenului de 48750 m.p., revendicat de contestatori.
Cauza nu a fost lămurită sub aspectul datei şi modalităţii de trecere în proprietatea statului a imobilelor ce au aparţinut autorului contestatorilor. Nu au fost administrate noi probe nici cu privire la suprafaţa pe care autorul contestatorilor o avea în proprietate la data presupusei preluări, cauza fiind aşadar nelămurită şi sub acest aspect.
Cu privire la problema întinderii suprafeţei de teren deţinută de autorul contestatorilor, soluţia instanţei de apel este data cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cele recunoscute în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
Instanţa de apel apreciază că, prin avizul nr. 314/1946, prin care s-a revenit asupra măsurii exproprierii, se face dovada întinderii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Un asemenea punct de vedere nu poate fi reţinut întrucât avizul nr. 314/1946 nu reprezintă un act normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, în sensul prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin avizul nr. 314/1946 se scuteşte de expropriere suprafaţa de 4 ha 8750 m.p., astfel încât terenul respectiv a rămas în proprietatea autorului contestatorilor, terenul nemaifiind expropriat.
Cu privire la problema modalităţii de preluare, instanţa de apel apreciază că deţinerea terenului de către stat este suficientă spre a face dovada unei prezumţii relative de preluare abuzivă. Este adevărat, însă ceea ce nu s-a probat este tocmai faptul că preluarea s-a făcut de la autorul contestatorilor.
Mai mult, din avizul nr. 314/1946 al Comisiei de îndrumare a aplicării reformei agrare în judeţul Prahova, rezultă că, la acea dată, s-a judecat „cererea de revizuire introdusă de proprietarul ing. D. în contra avizului acestei comisiuni cu nr. 147 din martie 1946.
La 30 septembrie 1945, numitului D. îi „fusese expropriat terenul în suprafaţă de 4 ha 8750 m.p. situat în raza oraşului Ploieşti, Bariera G., pentru motive de arendă". Din cercetări şi din actele administrate în cauză a reieşit la acel moment că „terenul în discuţie a fost cultivat în ultimii 7 ani numai în regie proprie şi numai în vreo doi ani o porţiune foarte mică a fost lucrată în dijmă". Cererea de revizuire este admisă, se revine asupra avizului atacat nr. 147/1946 şi se „scuteşte de expropriere suprafaţa de 4 ha 8750". Concluziile ce se desprind din acest aviz sunt în sensul că terenul de 4 ha 8750 m.p. era arabil, fiind cultivat de proprietar în regim propriu, dar şi prin arendă; terenul respectiv a rămas in proprietatea ing. D.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei civile nr. 96 din 26 ianuarie 2005 pronunţata de Tribunalul Prahova.
Intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a lămurit data şi modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu, suprafeţele de teren avute în proprietate, de autorul reclamanţilor, la data respectivă, nefiind administrate probe noi în acest sens. De asemenea, în stabilirea suprafeţei de teren deţinută de autorul reclamanţilor, la data preluării, s-au încălcat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi nu s-a probat transferul imobilelor în proprietatea statului de la această persoană.
Criticile sunt neîntemeiate.
În primul rând, prin ultima Decizie de casare nr. 8029 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de părţi şi s-a dispus casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru lămurirea mai multor aspecte de fapt, fără să se impună, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., administrarea de noi probe, ci să se prezinte considerentele pentru care instanţa va reţine o anumită suprafaţă de teren în proprietatea autorului contestatorilor, preluarea imobilelor în patrimoniul statului, precum şi situaţia juridică a acestora.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, în rejudecarea apelului, Curtea a dispus efectuarea unei expertize topo, având ca obiective aspectele de fapt necesar a fi lămurite conform deciziei de casare sus-menţionate.
Referitor la suprafaţa de teren avută în proprietate de autorul reclamanţilor, la data preluării, instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a reţinut că aceasta este de 4 ha şi 8750 m.p., prin raportare la avizul nr. 314 din 17 aprilie 1946 emis de Comisiunea de îndrumare a aplicării reformei agrare în judeţul Prahova, prin care, chiar dacă s-a revenit asupra măsurii exproprierii terenului deţinut de acesta, s-a recunoscut întinderea imobilului, ca fiind cea arătată mai sus. În acest sens, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, conform cărora, „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Raportarea instanţei la avizul respectiv, în stabilirea suprafeţei de teren preluate de la autorul reclamanţilor, nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, chiar dacă avizul respectiv nu se încadrează în categoria actelor enumerate în textul de lege sus-menţionat, şi anume cele prin care să se fi dispus măsura preluării abuzive sau să se fi pus în executare o asemenea măsură, el reprezintă un document prin care s-a revenit asupra măsurii exproprierii, şi, prin analogie cu actele indicate în dispoziţia legală, menţionarea suprafeţei de teren cu privire la care fostul proprietar a fost scutit de la expropriere trebuie să producă aceleaşi efecte ca şi în cazul în care această menţiune ar fi fost făcută în actul de expropriere.
Nu există nicio raţiune pentru care norma legală să nu fie extinsă şi la un asemenea act, de revenire asupra măsurii exproprierii, din moment ce acesta reprezintă un act de autoritate, în care se menţionează calitatea autorului reclamanţilor, de proprietar cu privire la suprafaţa de 4 ha 8750 m.p. teren situat pe raza oraşului Ploieşti, Bariera G.
De altfel, în avizul reţinut de Curte cu valoarea probatorie reglementată prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se face referire la actul de expropriere, respectiv procesul verbal din 30 septembrie 1945 al Comisiunii de Plasă Ploieşti, confirmat prin avizul nr. 147 din 18 martie 1946, menţionându-se că, prin acest document, „s-a expropriat în întregime terenul în suprafaţă de 4 ha 8750 m.p. situat în raza oraşului Ploieşti, Bariera G. pentru motive de arendă şi făcându-se în cauză aplicaţiunea art. 3 lit. a) din Legea agrară".
Or, această menţiune vizează tocmai actul prin care s-a dispus măsura de preluare, act la care se referă dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Raportat la această menţiune, dar şi la avizul nr. 314/1946, privit în întregul său, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa stabilirii suprafeţei de teren avută de autorul reclamanţilor la data preluării, ca fiind de 4 ha 8750 m.p.
Astfel, aspectul referitor la întinderea suprafeţei de teren a fost pe deplin stabilit de Curte, contrar susţinerilor recurentului, instanţa arătând, în plus, argumentele pentru care actele de proprietate şi de rol fiscal anterioare acestui aviz şi care vizează o suprafaţă mai mică de teren ca fiind deţinută de autorul reclamanţilor nu reprezintă „probe contrare" în sensul textului de lege sus-menţionat, argumente exprimate în mod corect.
Într-adevăr, dificultatea prezentării unor acte vechi de proprietate explică considerentele pentru care legiuitorul a introdus, prin Legea nr. 247/2005, art. 221 (devenit art. 24 în forma actuală a Legii) referitor la prezumţia legată de existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, prezumţie aplicată în mod just de instanţa de apel, pentru considerentele deja arătate.
În plus, aceeaşi suprafaţă de teren, de 4 ha 8750 m.p., este menţionată şi în raportul de expertiză întocmit cu ocazia rejudecării apelului, suprafaţă stabilită de expert B.L. în urma suprapunerii planurilor vechi cu situaţia actuală a terenului.
În ceea ce priveşte data şi modalitatea de preluare, precum şi persoana în legătură cu care s-a dispus această măsură, Curtea a lămurit şi aceste aspecte.
A evidenţiat că autorul reclamanţilor era menţionat ca proprietar în actul de revenire asupra exproprierii, ca de altfel, şi în procesul verbal de expropriere întocmit la 30 septembrie 1945, ceea ce determină prezumţia prevăzută în art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana respectivă deţine imobilul sub nume de proprietar.
Critica privind nestabilirea persoanei de la care s-ar fi preluat imobilele în litigiu ca fiind autorul reclamanţilor reprezintă o simplă afirmaţie, atât timp cât acesta apare în avizul de revenire asupra exproprierii, dar şi în actul de expropriere menţionat în aviz, recurentul nesusţinând şi nici dovedind că ar fi operat vreun transfer de proprietate de la D.G. la o altă persoană, anterior preluării bunurilor.
Cât priveşte modalitatea de preluare, şi această chestiune a fost stabilită de instanţa de apel prin aplicarea art. 1 alin. (1) lit. e) Capitolul I din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiei legale sus-menţionate, Curtea a reţinut, în mod corect, că, deşi nu s-a emis formal un act de preluare a terenurilor ulterior avizului de revenire asupra măsurii exproprierii, aflarea bunurilor în patrimoniul statului, individualizate ca atare şi prin raportul de expertiză, creează o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
Având în vedere aceste argumente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la lămurirea completă a situaţiei de fapt care a stat la baza soluţiei din apel, în sensul celor arătate în ultima decizie de casare, precum şi la interpretarea şi aplicarea corectă, în speţă, a dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Nu se poate considera, astfel, că s-ar fi încălcat dispoziţiile obligatorii, conform art. 315 C. proc. civ., ale deciziei sus-menţionate şi nici că ar fi întrunite cerinţele art. 314 şi 304 pct. 9 din acelaşi cod, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1), prezenta instanţă va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Ploieşti împotriva Deciziei civile nr. 21 din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6615/2010. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 6004/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
