ICCJ. Decizia nr. 6052/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6052/2010
Dosar nr. 2074/113/2009
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2074/113/2009 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanţii M.C., S.Z. şi M.E. au chemat în judecată pe pârâţii Comuna Jirlău judeţul Brăila prin Primar, Comuna Vişani, judeţul Brăila, prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor la restituirea fructelor aferente suprafeţei de teren de 40 ha, din care 28,16 ha teren arabil şi 1,4 ha teren intravilan, suprafaţă de teren situată pe raza comunei Jirlău judeţul Brăila, 2 ha teren arabil extravilan situat pe raza comunei Vişani judeţul Brăila sau a contravalorii acestora în cuantum de 3.080.000 lei.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin decizia civilă nr. 239 din 30 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 2258/2002, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1213/ R din 1 octombrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestora pentru suprafaţa de 28,16 ha arabil şi 1,4 ha teren intravilan pe raza comunei Jirlău judeţul Brăila şi 2 ha teren arabil extravilan, pe raza comunei Vişani judeţul Brăila.
Prin hotărârea nr. 386 din 12 noiembrie 2003 emisă de Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, s-a dispus atribuirea în proprietate a suprafeţei de 1,40 ha teren intravilan în echivalent (despăgubiri la cerere).
Suprafaţa de 40 ha teren a fost trecută în proprietatea statului în mod abuziv, statul nedeţinând acest teren cu titiu valabil, astfel cum este definit prin Legea nr. 213/1998.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 485 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii deoarece despăgubirile pentru imobilele preluate abuziv sunt reglementate prin lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001.
Pentru imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a înţeles să stabilească prin lege specială măsurile reparatorii, fie prin restituirea în natură a imobilelor, fie prin echivalent, atunci când restituirea nu este posibilă.
Legea nr. 10/2001 nu prevede dreptul reclamanţilor să pretindă şi să primească despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului şi fructele, aşa cum se pretinde în acţiune.
Se motivează că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv se face numai în temeiul acestei legi, fiind excluse orice acţiuni directe în justiţie, afară de cele în curs de judecată.
Reclamanţii au obţinut deja restituirea prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pârâta Comuna Vişani judeţul Brăila, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a acţiunii de restituire a fructelor de pe suprafaţa de 2 ha de pe raza comunei Vişani, jud. Brăila.
Pârâtul a motivat că în baza Legii nr. 1/2000 şi a sentinţei civile nr. 239/2002 pronunţată de Tribunalul Brăila, li s-a reconstituit reclamanţilor în natură, prin emiterea titlului de proprietate nr. 26541 - 81831/2003 dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2 ha teren arabil.
În legile speciale ale fondului funciar, reparaţiile sunt expres şi limitativ prevăzute şi anume, restituirea în natură sau despăgubiri prin echivalent a contravalorii bunului retrocedat şi nu sunt prevăzute despăgubiri cu titlu de fructe civile.
Pârâta Comuna Jirlău judeţul Brăila, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a motivat că cererea formulată de reclamanţi este nefondată deoarece fructele solicitate sunt de pe terenurile retrocedate reclamanţilor în baza legilor speciale care nu prevăd dreptul de a pretinde şi primi despăgubiri reprezentând fructele şi nici nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil.
Tribunalul Brăila prin sentinţa civilă nr. 754 din 15 octombrie 2009 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului şi a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 485, art. 486 şi art. 487 C. civ., texte ce reglementează dreptul proprietarului la fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor.
Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât dacă posedă cu bună credinţă; în caz contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care îl revendică.
Fructele revendicate de reclamanţi se referă la suprafeţele de teren pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, cu modificările ulterioare.
În cadrul legilor speciale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, este prevăzută şi modalitatea reparatorie de acordarea despăgubirilor dacă nu mai este posibilă restituirea în natură.
Prin urmare, statul este subiectul obligaţiei de plată a despăgubirilor solicitate în temeiul legilor fondului funciar şi a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru terenurile şi imobilele ce intră sub incidenţa acestor legi.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a reţinut că prin legile fondului funciar adoptate după anul 1990, respectiv Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, Legea nr. 167/1998, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005 prin care au fost modificate legile fondului funciar, precum şi în baza Legii nr. 10/2001, s-au prevăzut măsuri reparatorii constând în reconstituirea dreptului de proprietate în natură sau prin echivalent, pentru suprafeţele de teren ce au aparţinut foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, pentru imobilele ce nu pot fi retrocedate în natură, acordându-se exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent.
Legislaţia în materia fondului funciar şi în materia imobilelor naţionalizate, are caracter special şi prevede o procedură specială prin care se realizează punerea în aplicare.
Prima instanţă a reţinut, totodată, că persoanele îndreptăţite nu pot solicita pe calea dreptului comun obligarea statului român sau a unităţilor deţinătoare la plata contravalorii fructelor pentru suprafeţele de teren ce au făcut obiectul legilor speciale.
Conform principiului de drept specialia generalibus derogant, drepturile privind bunurile reglementate prin legile speciale nu pot fi realizate decât în conformitate cu procedura reglementată de aceste legi.
Reclamanţii au beneficiat de despăgubiri în baza legilor speciale.
Terenurile pentru care reclamanţii au solicitat fructele, au făcut obiectul cererilor de restituire în natură potrivit Legii nr. 1/2000, au fost retrocedate pe baza titlului de proprietate din 9 octombrie 2002 şi prin înscrierea în anexa 23 despăgubiri.
Obligarea la plata contravalorii fructelor ar constitui o dublă despăgubire pentru acelaşi drept, ceea ce este inadmisibil, a concluzionat prima instanţă.
S-a apreciat că nu există un temei legal care să permită reclamanţilor solicitarea fructelor de pe terenurile pentru care au primit un tidu de proprietate sau despăgubiri în baza legilor fondului funciar şi care intră sub incidenţa acestor acte normative.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamanţii M.C., S.Z. si M.H., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemenicie.
Prin motivele de apel formulate, apelanţii reclamanţi au învederat că deşi şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun (dispoziţiile art. 485, 486 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998) instanţa de fond a apreciat prin legile speciale adoptate în materie după 1990 s-au prevăzut măsuri reparatorii constând în reconstituirea dreptului de proprietate în natură sau prin echivalent pentru imobilele ce au aparţinut foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, preluate în mod abuziv de stat în perioada comunistă.
Apelanţii au susţinut că Statul Român, nefiind un posesor de bună credinţă, întrucât titlul său este afectat de vicii, este admisibilă cererea în despăgubiri (restituirea fructelor).
O altă critică se referă la faptul că instanţa de fond a reţinut că au beneficiat de despăgubiri în baza legilor speciale şi că terenurile pentru care solicită restituirea fructelor, au făcut obiectul legilor speciale, iar obligarea pârâţilor la restituirea fructelor ar constitui o dublă despăgubire.
S-a precizat de către apelanţi, că şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului, cerere perfect admisibilă din moment ce statul le-a preluat abuziv proprietatea şi nu a fost un posesor de bună credinţă.
Pârâtele - intimate Comuna Vişani jud. Brăila, Unitatea Administrativ Teritorială Jirlău jud. Brăila şi pârâtul Statul Român, prin întâmpinările formulate, au solicitat respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul că legislaţia în materia fondului funciar şi în materia imobilelor naţionalizate, are caracter special şi prevede o procedură derogatorie de la dreptul comun prin care se realizează punerea în aplicare, iar reclamanţii nu au temei juridic pentru solicitarea fructelor aferente terenurilor pentru care au primit un titlu de proprietate sau despăgubiri în baza legilor speciale de reparaţie.
Prin Decizia civilă nr. 41/ A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat.
Analizând criticile formulate, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au fost beneficiarii măsurilor reparatorii dispuse prin legile speciale ce reglementează restituirea terenurilor în baza Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000.
S-a apreciat că problema care se cere a fi rezolvată în cauză este aceea a concursului dintre legea specială şi legea generală, concurs ce se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalihus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În aceste condiţii, Curtea de apel a apreciat că prima instanţă în mod legal a stabilit, prin aplicarea principiului anterior enunţat, că legislaţia în materia fondului funciar şi în materia imobilelor naţionalizate prevede o procedură specială prin care se realizează punerea în aplicare a măsurilor reparatorii.
În plus, soluţionarea pe calea dreptului comun a cererii de despăgubiri ridică problema termenului în care cel îndreptăţit la despăgubiri poate să le solicite, însă, acest aspect nu a fost analizat de instanţa de fond şi nici invocat de pârâtele - intimate, tocmai pentru că s-au avut în vedere dispoziţiile legilor reparatorii prin care Statul Român a înţeles să restituie proprietăţile preluate abuziv de regimul comunist.
În termen legal, împotriva acestei decizii reclamanţii au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, în mod legal au stabilit că măsurile reparatorii sunt cele prevăzute de legile speciale de reparaţie adoptate după 1990, însă, cerere de chemare în judecată şi cu care reclamanţii au învestit prima instanţă, a avut ca temei juridic dreptul comun, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 485, 486, 487 C. civ., ca şi pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Or, textele anterior menţionate, reglementează dreptul proprietarului la fructele naturale sau industriale ale pământului, la fructele civile şi sporul animalelor.
Suprafaţa de 40 ha teren ce a făcut obiectul legilor reparatorii, fiind un bun ce a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, rezultă că a fost deţinută de stat în baza unui titlul nevalabil, neputând fi apreciat ca un posesor de bună credinţă.
Prin criticile formulate în apel, reclamanţii au susţinut că, în mod greşit s-a stabilit că acţiunea promovată este inadmisibilă, ceea ce, în opinia acestora, atrage consecinţa încălcării prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului, cât şi pe cele ale art. 1 Protocolului nr. 1, întrucât a închis accesul la justiţie al persoanelor ale căror bunuri au fost preluate fără titlu de către stat.
Potrivit legilor speciale - în discuţie fiind legea fondului funciar - persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără tidu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar şi, prin urmare, nu este vorba de un drept nou, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept.
Având în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum şi în raport de dispoziţiile prevăzute în Codul civil anterior manţionate, recurenţii apreiază că pentru fructele obţinute din folosirea şi administrarea suprafeţei de 40 ha, urmează a se dispune obligarea pârâţilor la restituirea acestora sau la restituirea contravalorii lor, întrucât Statul Român este posesor de rea credinţă.
Recurenţii susţin printr-un ultim motiv de recurs, că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a soluţionat acţiunea pe care au promovat-o fără a stabili dacă legea specială este aplicabilă în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv, faţă de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul legilor speciale.
Or, în prezenta cauză nu s-a stabilit data preluării terenurilor şi nici modul în care acestea au fost preluate, pentru a se putea reţine concursul dintre legea specială şi legea generală.
De aceea, instanţele judecătoreşti, în cadrul acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, pot stabili dacă aceste prevederi sunt sau nu conforme exigenţelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea proprietarului de la care a fost preluat imobilul.
Recurenţii arată că au susţinut în mod constant în fata instanţelor de fond că au fost lipsiţi de un important atribut al dreptului de proprietate, anume dreptul de folosinţă, ceea ce le-a creat un evident prejudiciu., sens în care au solicitat repararea lui prin cererea de chemare în judecată invocând normele dreptului comun, iar nu legile speciale.
Fapta ilicită reclamată de recurenţi constă în preluarea abuzivă a terenului şi lipsirea, în ceea ce priveşte acest bun, de exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al folosinţei, începând cu anul 1948 şi până în prezent.
Recurenţii mai arată că referitor la obiectul cererii de chemare în judecată (restituirea fructelor) există opinii care susţin că odată cu restituirea bunului, posesorul va fi obligat să restituie reclamantului şi toate accesoriile sale - fructele percepute ori nepercepute (tot ce produce în mod periodic un lucru după destinaţia sa- dobânzi şi chirii) sau valoarea lor, dacă le-a consumat sau a neglijat să le perceapă.
Una dintre excepţiile principiului instituit prin dispoziţiile art. 483 C. civ. este cea cu privire la posesorul de bună - credinţă, respectiv, cel ce a posedat ca un adevărat proprietar, în puterea unui titlu translativ, situaţie ce nu se verifică în ce-i priveşte pe pârâţii cauzei.
Or, recurenţii susţin că ei sunt titularii unui drept de creanţă ce se bucură de aceeşi protecţie ca şi dreptul de proprietate, astfel cum s-a statuat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (ex. In Cauza Pressos Compania Naviera s-a stabilit faptul că dreptul la despăgubiri se naşte odată cu producerea prejudiciului), întrucât dreptul de creanţă constituie un „bun" şi deci, reprezintă un drept de proprietate avut in vedere de art. 1 paragraful 1 teza întâi din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Intimata Comuna Jirlău prin Primar a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. S-a învederat că recurenţii au beneficiat de prevederile legilor speciale cu ocazia reconstituirii dreptului lor de proprietate pentru suprafaţa de 40 ha teren agricol, astfel cum rezultă din titlurile de proprietate pentru 28,18 ha, pentru 2 ha, pentru 10 ha ca şi conform Deciziei civile nr. 1213/R/2002 pentru 1,4 ha teren intravilan.
Pe de altă parte, a mai arătat intimata, reclamanţii au beneficiat şi de prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât au obţinut desăgubiri băneşti prin Hotărârea din 17 iunie 2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Matache și alții împotriva României, publicată în M. Of. al României Partea I, nr. 65 din 3 februarie 2009.
Decursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Cererea de chemare în judecată promovată de reclamanţi la data de 15 iunie 2009, a avut ca obiect obligarea în solidar a pârâţilor (Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Comuna Jirlău şi Comuna Vişani, jud. Brăila) la restituirea fructelor sau a contravalorii lor (în sumă de 3.080.000 lei, potrivit preţuirii reclamanţilor, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ.) pentru suprafaţa de 40 ha teren ce a fost preluată de statul comunist, o parte din teren fiind situat pe raza Comunei Jirlău, jud. Brăila (28,16 ha teren arabil şi 1,4 ha teren intravilan) şi o altă parte (2 ha) pe raza comunei Vişani, jud Brăila, astfel cum reiese din conţinutul cererii de chemare în judecată.
În drept, s-au indicat dispoziţiile dreptului comun, anume, de prevederile art. 485, 486 şi 487 C. civ., dar şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, susţinându-se că deţinerea abuzivă, chiar fără tidu valabil, a terenului de către stat conturează calitatea acestuia de posesor de rea credinţă care este obligat la restituirea fructelor percepute.
Astfel cum reiese din înscrisurile cauzei, recurenţii au beneficiat de măsuri reparatorii în baza legilor speciale de reparaţie, însă, instanţele de fond nu au stabilit situaţia de fapt asupra acestor drepturi recunoscute în favoarea reclamanţilor şi deja valorificate de aceştia, după cum se poate observa că nici adiţionarea suprafeţelor de teren, astfel cum au fost defalcate de reclamanţi în motivarea cererii de chemare în judecată, nu însumează totalul suprafeţei de 40 ha teren în legătură cu care au promovat acţiunea.
Pe de altă parte, nu s-a stabilit în concret nici tipul de reparaţie şi nici actul normativ special în baza căruia reclamanţii au obţinut aceste măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, instanţele de fond reţinând, generic, că reclamanţii au beneficiat de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 (instanţa de apel), dar şi de Legea nr. 10/2001 (tribunalul).
În plus, niciuna dintre instanţele anterioare nu s-a referit la Hotărârea Curţii Europeane a Drepturilor Omului din 17 iunie 2008 în Cauza Matache contra României, pronunţată anterior introducerii cererii de chemare în judecată, şi nu a statuat în ce măsură reparaţia acordată reclamanţilor de instanţa de contencios european se suprapune pretenţiilor din prezenta cauză.
Soluţia instanţelor fond a fost aceea de infirmare a calităţii procesuale pasive a Statului prin Ministerul Finanţelor (dispoziţie neatacată prin căile de atac promovate) şi de respingere ca inadmisibilă a cererii în contradictoriu cu celelalte două pârâte: comuna Jirlău şi Comuna Vişani, argumentul de esenţă fiind acela că reclamanţii au beneficiat de dipoziţiile legilor de reparaţie, legi speciale ce se aplică prioritar, în baza principiului specialia generalibus derogant şi, în consecinţă, nu pot obţine alte măsuri reparatorii (în completare) pe calea dreptului comun.
Numai după lămurirea acestor circumstanţe ale cauzei, era posibilă calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispoziţiile legii speciale incidente (legile fondului funciar sau Legea nr. 10/2001), cu referire la fiecare dintre suprafeţele de teren pentru care reclamanţii au obţinut o măsură reparatorie sau alta, întrucât cererea de restituire a fructelor civile sau a contravalorii lor (ceeea ce constituie petitul cererii de chemare în judecată) este o cerere accesorie, subsecventă unei măsuri de restituire în natură în virtutea dreptului de accesiune, astfel cum prevede art. 483 C. civ., iar nu unor măsuri reparatorii în echivalent (despăgubiri).
În plus, se constată că prin întâmpinarea la motivele de recurs, formulată de Comuna Jirlău prin Primar se indică trei titluri de proprietate eliberate în baza legilor fondului funciar ca privind părţi din terenul de 40 ha pentru care reclamanţii au apelat la legile de reparaţie, dar şi o hotărâre judecătorească (Decizia civilă nr. 1213R/2002 a Curţii de Apel Galaţi) pentru 1,4 ha teren pentru care măsurile reparatorii au fost stablitite prin echivalent.
În acest context, se observă că cele trei titluri de proprietate ce se regăsesc în dosarul de fond (filele 6-8) privesc (parţial) alte suprafeţe decât cele indicate de reclamanţi în motivarea acţiunii introductive, după cum două dintre ele sunt emise pentru anumite suprafeţe de teren de pe raza comunei Galbenu, iar în cauză nu s-a cercetat dacă vreuna dintre unităţile administrativ teritoriale a avut această denumire.
Ca atare, înalta Curte apreciază că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată nu putea fi soluţionată în mod legal decât după stabilirea deplină a situaţiei de fapt a cauzei, sens în care era utilă unirea ei cu fondul, potrivit art. 137 alin. (2) C. proc. civ.
Excepţia în discuţie nu va putea fi rezolvată numai prin simpla constatare a obţinerii măsurilor reparatorii de către reclamanţi în baza legilor de reparaţie, ci instanţa de trimitere va observa din economia actului normativ incident (fie legile fondului funciar, fie Legea nr. 10/2001, fie ambele) dacă legea specială conţine o dispoziţie expresă prin care să se rezolve o astfel de pretenţie (în sensul de a permite sau de a interzice explicit), deoarece dacă legea specială nu conţine o dispoziţie expresă în acest sens, nu există nicio raţiune pentru a se nega incidenţa dreptului comun pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, fără a se comite denegare de dreptate interzisă de art. 3 C. civ. sau fără a se încălca reclamanţilor dreptul de acces la instanţă garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum corect susţin recurenţii prin motivele de recurs.
Concluzia anterioară decurge din aplicarea principiului specialia generalihus derogant, corect enunţat de ambele instanţe de fond, principiu care însă nu îşi poate găsi aplicarea în condiţiile în care legea specială tace sau nu reglementează în mod derogatoriu.
Potrivit celor ce preced, Înalta Curte constată fondate criticile recurenţilor privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin.(5) C. proc. civ., astfel că, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul şi va modifica în tot decizia recurată.
Întrucât curtea de apel avea posbilitatea aceloraşi constatări şi dat fiind faptul că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, soluţia ce se impune era aceea de admitere a apelului reclamanţilor şi desfiinţarea parţială a sentinţei (mai puţin în ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor ce a intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a neapelării dispoziţiei) cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele relevante (aşa cum au fost explicitate în conţinutul prezentei decizii), în baza prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării, după calificarea cererii de chemare în judecată şi stabilirii regulilor de drept material incidente, instanţa de fond va reaprecia şi asupra regimului fiscal al cererii de chemare în judecată, aspect supus dezbaterii de Înalta Curte înainte de susţinerea pe fond a recursului, în virtutea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii M.C., S.Z. şi M.E., împotriva Deciziei civile nr. 41/ A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în tot decizia recurată.
Admite apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 754 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Brăila, secţia civilă.
Desfiinţează în parte sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecarea cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu intimatele-pârâte Comuna Jirlău prin Primar şi Comuna Vişani prin Primar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5791/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6112/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
