ICCJ. Decizia nr. 6113/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6113/2010
Dosar nr. 37414/3/2008
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 483 din 1 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamantul R.A. împotriva A.N.P.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 921/2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti s-a respins contestaţia formulată de R.A. întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 275/2006.
Conform art. 38 alin. (2) - (7) din Legea nr. 25/2006 împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute în prezentul capitol, luate de administraţia penitenciarului, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, în termen de zece zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată. (3) Persoana condamnată este ascultată în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (4). Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate poate proceda la ascultarea oricărei alte persoane în vederea aflării adevărului. (5) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate soluţionează plângerea prin încheiere motivată în termen de zece zile de la primirea acesteia i pronunţată una dintre următoarele soluţii: a) admite plângerea şi dispune anularea, revocarea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului: b) respinge plângerea dacă aceasta este nefondată. (6) Încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate se comunică persoanei condamnate în termen de două zile de la data pronunţării acestora. (7) Împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, persoana condamnată poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul în termen de cinci zile de la comunicarea încheierii.
Conform art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acestuia.
În consecinţă, constatările instanţei penale în ceea ce priveşte pretinsa discriminare, încălcarea dreptului la asistenţă medicală, necomunicarea dreptului la asistenţă medicală, necomunicarea unor înscrisuri, la inexistenţa unui medic în specialitatea psihiatrie, folosirea de alimente contaminate, la dreptul de poziţionare, la ameninţările la care este supus, au autoritate de lucru judecat, iar reclamantul nu mai poate să invoce în faţa instanţei civile încălcarea aceloraşi drepturi după ce în mod definitiv în calea specială prevăzută de lege s-a constatat că nu sunt întemeiate.
În această măsură şi în situaţia în care se constată astfel de încălcare, instanţa civilă poate să verifice îndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii civile şi să aprecieze asupra întinderii prejudiciului cauzat.
Atâta timp cât a fost reglementată o cale specială de verificare şi constatare a pretinselor încălcări ale drepturilor deţinuţilor, nu mai este posibil să se apeleze la dispoziţiile speciale ale răspunderii delictuale pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte ilicite.
În consecinţă, având în vedere că în mod definitiv s-a stabilit de către instanţa penală că pentru pretinsele încălcări enumerate mai sus, nu există prin raportare la art. 998 C. civ., nefiind îndeplinită una din condiţiile răspunderii delictuale respectiv fapta ilicită, s-a dispus respingerea acţiunii.
Aceeaşi soluţie s-a impus şi în privinţa celorlalte pretinse încălcări a unor drepturi şi care nu au fost analizate prin sentinţa civilă nr. 921/2008 pentru acelaşi raţionament juridic, în sensul că stabilirea existenţei unei fapte ilicite cu privire la pretinsa încălcare a unor drepturi ale persoanelor aflate în detenţie se face în cadrul contestaţiei prevăzute de legea specială şi doar în cazul unei hotărâri definitive de constatare a unor astfel de încălcări, reclamantul se poate adresa instanţei civile pentru verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale.
Prin Decizia civilă nr. 686 din 15 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea apelului formulat de reclamantul R.A. împotriva sentinţei civile nr. 483 din 1 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în Penitenciarul Bucureşti, Jilava, din 26 februarie 2007 (Dosarul nr. 71/2007) a fost respinsă plângerea formulată de petentul condamnat R.A.
Conţinutul plângerii viza discriminarea sa la locul de detenţie prin faptul că este plimbat separat faţă de ceilalţi deţinuţi, deşi unii dintre aceştia sunt condamnaţi pe viaţă ca şi el, încălcarea dreptului său la asistenţă medicală ca şi la petiţionarea servirea sa cu alimente contaminate care i-ar putea determina îmbolnăvirea precum şi faptul că ar fi subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute de art. 193 C. pen.
Împotriva acestei încheieri R.A. a formulat contestaţie conform Legii nr. 275/2006, solicitând şi obligarea pârâtei A.N.P. la plata de daune morale şi materiale.
Prin sentinţa penală nr. 921 din 23 mai 2008, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins ca nefondată contestaţia petentului condamnat R.A. împotriva încheierii judecătorului delegat şi a disjuns capătul de cerere privind obligarea A.N.P., la plata daunelor morale şi materiale în cuantum de 200.000 lei pentru tratamentele improprii aplicate în penitenciar de la data încarcerării.
În raport de dispoziţiile Legii nr. 275/2006 şi art. 22 al C. proc. pen. Curtea a reţinut că instanţa penală, competentă a se pronunţa asupra plângerii formulate de R.A. a analizat susţinerile acestuia privind discriminarea sa, încălcarea dreptului la asistenţă medicală, necomunicarea unor înscrisuri, inexistenţa unui medic în specialitatea psihiatrie, folosirea de alimente contaminate, dreptul la petiţionare ori existenţa unor ameninţări, astfel că sub acest aspect constatările sale au autoritate de lucru judecat şi nu mai pot fi cenzurate din nou de către o instanţă civilă şi nici supuse analizei în vreo cale de atac.
În acest sens, Curtea are în vedere criticile apelantului referitoare la interpretarea sintagmei „grad sporit de risc” la modalitatea de efectuare a programului de plimbare în incinta locului de deţinere, la imposibilitatea efectuării expertizei medicale, precum şi la conţinutul regulamentului invocat de reclamant.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că orice pretins încălcare a unor drepturi invocată de reclamant se poate constata doar în procedura prevăzută de legea specială şi, numai în cazul pronunţării unei hotărâri definitive în acest sens, partea se poate adresa unei instanţe civile pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea specială, iar în cazul pronunţării unei hotărâri definitive în acest sens, partea se poate adresa unei instanţe civile pentru a se verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (mai puţin fapta ilicită) ceea ce nu s-a probat în cauză.
Relativ la motivul de apel privind nelegalitatea modificării unor dispoziţii ale legii printr-un act juridic cu forţă juridică inferioară, instanţa a reţinut că această critică ar putea fi pertinentă doar în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii ar fi cercetat prin prisma reglementărilor impuse de Legea nr. 275/2006 nu şi în situaţia în care cererea reclamantului este fondată pe dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ.
Tot astfel instanţa a reţinut că jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept şi că instanţa penală corect şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei instanţei civile.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul considerând-o ca fiind nelegală, deoarece acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 275/2006 ca acţiune penală nu este eficientă în măsura încălcării drepturilor deţinuţilor.
Recurentul arată că a acceptat opţiunea sugerată de sentinţa penală nr. 921/2008. Or, dacă sentinţa penală are autoritate de lucru judecat în privinţa inexistenţei infracţiunii, are autoritate de lucru judecat şi în privinţa stabilirii răspunderii delictuale, sens în care a fost pronunţată fără drept de apel.
În realitate există răspundere civilă delictuală izvorâtă dintr-un fapt ilicit, iar instanţa trebuia să se pronunţe fără a reţine autoritatea de lucru judecat.
Motivează în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Recursul vizează neanalizarea laturii civile alăturată plângerii formulate împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, disjunsă de contestaţia respinsă prin sentinţa penală nr. 921 din 23 mai 2008, şi a cărei soluţie de respingere a fost păstrată prin decizia recurată, cu motivarea că în cauză operează autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale datorită procedurii speciale instituite prin Legea nr. 275/2006, care exclude incidenţa regulilor stabilirii răspunderii civile delictuale de drept comun în privinţa faptului ilicit.
În speţă, chiar dacă nu putem vorbi despre existenţa autorităţii de lucru judecat aşa cum este ea reglementată prin dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., nu se poate face abstracţie de faptul că dauna civilă izvorând din drepturile pretins încălcate în regimul de detenţie, este supusă dovedirii atât a încălcării drepturilor alegate, cât şi a existenţei şi întinderii ei, precum şi a raportului de cauzalitate dintre ele.
Deoarece în speţă, faptul ilicit cauzator de prejudicii pretins de recurent a constituit obiect de analiză prin sentinţa penală nr. 921 din 23 mai 2008, care a reţinut după administrarea de probatorii că pretinsele încălcări ale drepturilor sale consecinţă a tratamentului impropriu ce i s-a aplicat în penitenciar nu există, pe bună dreptate instanţa civilă a reţinut că nu există faptul ilicit alegat, examinat de o instanţă penală şi în consecinţă nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, datorită lipsei unuia dintre condiţiile juridice de antrenare a ei.
În aceste condiţii instanţa de apel a reţinut în mod corect că, excluderea faptului ilicit consecinţă a examinării pe fond a contestaţiei recurentului, împiedică datorită procedurii speciale reglementate de Legea nr. 277/2006 reexaminarea aceloraşi fapte într-o procedură de drept comun, situaţie în care absenţa faptului ilicit nu poate genera dezdăunări.
Faţă de cele reţinute, instanţa urmează a respinge recursul analizând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., celelalte motive de recurs indicate aparţinând pct. 7 şi 8 al art. 304 C. proc. civ. nefiind susceptibile de a putea fi examinate prin prisma acestor două motive de recurs indicate, în lipsa criticilor aduse deciziei recurate prin care să se confere aptitudinea juridică de a fi examinată ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva Deciziei nr. 686/ A din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6030/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6115/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
