ICCJ. Decizia nr. 6117/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6117/2010
Dosar nr. 17477/3/2007
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, la data de 18 mai 2007 sub nr. 17477/3/2007, reclamanta N.E. a formulat contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat anularea parţială a Dispoziţiei nr. 7697 din 11 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în sensul de a se dispune restituirea în natură a suprafeţei de teren de 395 mp, iar pentru diferenţa până la 4028 mp, măsuri reparatorii prin echivalent.
În motivarea contestaţiei, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 5306/2001 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, transmisă însă prin intermediul Biroului de Executori Judecătoreşti S. şi N. a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren situată în Bucureşti, ce a aparţinut autoarei sale A.Z.
Prin Dispoziţia nr.7697 din data de 11 aprilie 2007 comunicată reclamantei la 26 aprilie 2007, Primarul Municipiului Bucureşti a dispus respingerea notificării privind restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, formulată de către reclamantă, cu motivarea că acesta este afectat de elementele de sistematizare şi de reţele edilitare (strada, carosabil, bloc, spaţiu verde aferent blocului, aleea acces bloc).
Urmare a acestei situaţii reclamanta a solicitat precizări referitoare la suprafaţa de 395 mp răspunzându-i-se la adresa sa, că terenul de 395 mp ce face parte din totalul de 4028 mp identificat corect, este liber de construcţii şi neafectat de reţele subterane sau alte detalii de sistematizare, reclamanta apreciind astfel că restituirea în natură a acesteia este posibilă fiind îndeplinite cerinţele Legii nr. 10/2001 în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 1605 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta N.E., a anulat Dispoziţia nr. 7697 din 11 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi l-a obligat pe pârât să emită în favoarea contestatoarei o nouă dispoziţie de restituire în natură pentru suprafaţa de 395 mp identificată conform raportului de expertiză întocmit de expertul judiciar N.I. prin punctele de contur A, B, C, D, E, F, G, H precum şi de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 3.633 mp.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafaţă de 4028 mp, situat în Bucureşti, sector 1, iar prin dispoziţia contestată notificarea a fost respinsă cu motivarea că terenul este afectat de detalii de sistematizare şi nu poate fi restituit în natură; s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prima instanţă a reţinut, de asemenea, că pârâtul nu a contestat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi că potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul N.I., o suprafaţă de 395 mp (din totalul de 4028 mp pretinşi de reclamantă) este liberă de construcţii sau de reţele edilitare.
Prin urmare, prima instanţă a constatat că pretenţiile reclamantei de restituire în natură a suprafeţei de 395 mp teren sunt întemeiate potrivit dispoziţiilor art. 7, art. 10 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001; pentru diferenţa de teren, până la 4028 mp. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Capitolul V al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 567 A din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a reţinut că apelantul - pârât nu contestă calitatea apelantei - reclamante de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 4028 mp situat în Bucureşti; acesta susţine însă că apelanta - reclamantă este îndreptăţită în mod exclusiv la despăgubiri stabilite în condiţiile legii speciale de Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor.
Criticile apelantului - pârât vizează, pe de o parte, măsura de obligare la emiterea unei noi dispoziţii prin care să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de 395 mp teren identificat prin expertiză judiciară administrată la judecata în primă instanţă şi pe de altă parte, determinarea de către instanţă a cuantumului măsurilor reparatorii care urmează a fi acordate apelantei-reclamante, prin echivalent.
Curtea a reţinut că apelantul - pârât a invocat greşita analiză a probatoriului de către prima instanţă, fără a arăta în concret în ce constă greşeala săvârşită şi a susţinut că tribunalul a dispus cu referire la restituirea în natură a unei părţi din teren, în absenţa relaţiilor privind situaţia juridică a imobilului.
Aceste critici sunt nefondate întrucât prima instanţă a făcut o corectă analiză a probatoriului administrat şi a reţinut în conformitate cu înscrisurile de la dosar şi cu concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară că 395 mp de teren nu sunt ocupaţi de construcţii ori de reţele edilitare, astfel că pot fi restituiţi în natură.
Cu privire la situaţia juridică a terenului ce urmează a fi restituit în natură, aşa cum a arătat şi apelanta - reclamantă la fila 5 din dosarul tribunalului, există adresa nr. 700/2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală din care rezultă că tot terenul sus - menţionat nu este afectat de reţele subterane.
In măsura în care apelantul - pârât dorea să probeze aspecte care ţin de situaţia juridică a imobilului în litigiu avea posibilitatea să administreze probe pe acest aspect inclusiv în faza procesuală a apelului, însă nu au fost depuse alte înscrisuri după pronunţarea sentinţei apelate.
În ceea de priveşte critica apelantului - pârât referitoare la nerespectarea legii speciale, respectiv a dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, Curtea a reţinut că faptele negative se dovedesc prin faptele pozitive contrare, regulă de probaţiune în raport de care, dacă susţine că apelanta - reclamantă respectiv autoarea acesteia) a încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu apelantul - pârât avea sarcina probei, respectiv obligaţia de a depune înscrisuri din care să rezulte cuantumul despăgubirilor acordate şi data plăţii.
Împrejurarea că, ipotetic, este posibil să se fi acordat despăgubiri pentru acest imobil la data preluării de către stat, în absenţa oricăror dovezi nu constituie motiv de nelegalitate a sentinţei apelate.
În ceea ce priveşte Decizia nr. LII/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a constatat că această decizie nu înlătură de la controlul judecătoresc deciziile ori dispoziţiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001 (total sau parţial) ci reglementează situaţia proceselor aflate pe rol la data apariţiei Legii nr. 247/2005, având că obiect contestaţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că şi dispoziţiile ori deciziile emise anterior Legii nr. 247/2005.
Soluţia tribunalului nu este contradictorie cu Decizia nr. LII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât stabilirea cuantumului în care urmează a fi acordate măsurile reparatorii în condiţiile legii speciale s-a făcut cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi cel al asigurării dreptului la reparare pentru ambele părţi şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „valoarea terenurilor precum şi a construcţiilor demolate preluate abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită poli standardelor internaţionale de evaluare".
Prin urmare, Comisia Centrală de stabilire a Despăgubirilor îşi va exercita prerogativele stabilite de lege, în ceea ce priveşte modalitatea de despăgubire în echivalent, având în vedere cuantumul despăgubirii stabilit prin hotărâre judecătorească, cu consecinţa scurtării procedurii administrative având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi împrejurarea că notificarea nr. 5306 a fost formulată de apelanta - reclamantă în anul 2001.
Pentru aceste considerente, Curtea de apel a respins apelul declarat de apelantul - pârât, că nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ.
Apelul declarat de apelanta - reclamantă a fost admis faţă de dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având în vedere că în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa are posibilitatea, constatând că sunt îndeplinite condiţiile pentru restituirea în natură a unei părţi a terenului solicitat prin notificare, să dispună ea însăşi restituirea în natură, măsură care se vi evidenţia în dispozitiv în sensul obligării pârâtului nu la emiterea unei noi dispoziţii prin care să dispună restituirea în natură a celor 395 mp teren, la restituirea în natură a acestuia
Împotriva susmenţionatei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii , întrucât din actele dosarului, inclusiv din expertiza administrată în cauză nu rezultă cu certitudine situaţia juridică a terenului solicitat şi restituit reclamantei. S-a relevat astfel ca nefiind lămurită nici apartenenţa bunului litigios (la domeniul public sau privat al localităţii) şi nici dacă acesta este liber în accepţiunea legii speciale de reparaţie.
Au fost invocate astfel dispoziţiile pct. 10.1 şi pct. 10.3 din HG nr. 250/2007 prin care au fost aprobate normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora ,în toate cazurile, entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile acestuia , destinaţia actuală a bunului, precum şi existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane, ce s-ar constituie în impedimente la restituire.
Or, în speţă, constatările şi concluziile instanţei s-au întemeiat pe datele nereale consemnate în raportul de expertiză administrat în cauză în scopul satisfacerii unor pretenţii exagerate solicitate de parte în prezenta procedură.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv de stat, ... în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989...şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi."
Textul legal enunţat se constituie, astfel cum rezultă din conţinutul său, subliniat prin alte dispoziţii legale din corpul legii (art. 7, art. 9 din lege), în regula acestei legi, dată în scopul respectării principiului restitutio în integrum, în acord cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeana a drepturilor omului, ce constituie fundamentul legii de reparaţie.
Excepţiile de la regula enunţată sunt de strictă interpretare şi sunt cele reglementate de dispoziţiile art. 10, art. 11 din lege, pentru ipotezele vizate de textul normelor legale evocate.
Or, prevederile legale enunţate nu relevă ca impediment la restituire apartenenţa bunului solicitat a fi restituit în natură la domeniul public sau privat al localităţii, astfel cum greşit pretinde recurenta, esenţială fiind determinarea /stabilirea faptului dacă bunul pretins este liber în accepţiunea legii speciale.
Relativ la acest aspect corect instanţele, în baza unei lucrări de specialitate, au reţinut că bunul restituit, în suprafaţă de 395 mp este liber, nefiind afectat de amenajările ori utilităţile de interes public pretinse de legea specială şi considerate de aceasta ca impedimente la restituirea în natură.
De menţionat că parata nu a formulat obiecţiuni la lucrarea de specialitate administrată nemijlocit de instanţă şi nici nu a criticat în apel constatările acesteia, perspectivă în raport, cu care critica invocată în recurs cu privire la aspectul analizat se constituie şi într-o critică omisso medio.
Mai mult, deşi face referire la existenţa unor impedimente la restituirea bunului în natură, recurenta nu indică în concret care ar fi amenajările care face imposibilă restituirea bunului,ceea ce vădeşte şi caracterul lor formal.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 567/A din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6142/2010. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 6111/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
