ICCJ. Decizia nr. 6111/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6111/2010
Dosar nr. 20306/3/2005
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2005 reclamanta C.E.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 4300 din 16 mai 2005 emisă de pârât, solicitând anularea actului administrativ atacat şi restituirea în natură a suprafeţei de 11.630 mp situată în Bucureşti, astfel cum a pretins prin notificarea nr. 1734/2001 înaintată pârâtului.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că suprafaţa menţionată se compune din următoarele amplasamente:
- str. S. nr. 1, suprafaţa de 1666 mp teren viran;
- str. S. nr. 11 – 35, compus din două loturi, de 455 mp teren viran şi 3438 mp pe care se află un topogan;
- B-dul B., în suprafaţă de 2808 mp, pe care se află un parc – spaţiu verde.
- B-dul N. nr. 2, compus din suprafeţele de 1016 mp şi 1216 mp, în prezent spaţiu verde;
- str. N. nr. 1, teren de 2340 mp, folosit ca grădină de locatarii din zonă şi 3769 mp folosit parţial ca grădini, restul fiind ocupat de un garaj metalic.
A susţinut reclamanta că terenurile pretinse sunt proprietatea sa conform certificatului de moştenitor suplimentar nr. 173 din 30 aprilie 1958 emis după succesiunea tatălui său, C.E., care l-a dobândit cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932 de Tribunalul Ilfov (cunoscut sub denumirea de parcul C.).
A învederat că prin dispoziţia atacată pârâtul i-a făcut ofertă de despăgubiri doar pentru terenul de 213 mp situat în Bucureşti, str. N. nr. 33 bis, sector 3, expropriat prin Decretul nr. 85/1978, pentru care i-au fost oferite titluri de valoare nominală în procesul de privatizare sau acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, pentru diferenţa de până la 11.630 mp fiindu-i respinsă cererea, pe motiv că nu a figurat în proprietatea antecesorilor săi la momentul exproprierii.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 308 din 5 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenurilor solicitate, identificate în concret prin certificatele de moştenitor invocate şi nici dovada preluării acestor terenuri de către stat.
S-a subliniat că nu constituie acte de natură a duce la dobândirea dreptului de proprietate şi nici a servi ca instrument probator în acest sens doar certificatele de moştenitor exhibate. Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7476/1912 invocat drept titlu de proprietate pentru terenurile solicitate indică generic obiectul acestuia ca fiind teren viran, situat la bariera Vergului, aparţinând comunei Pantelimon, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 6 ha şi 6145 mp, fără a fi identificat, pentru a se putea verifica existenţa unei legături cu terenul menţionat în certificatele de moştenitor.
De asemenea, în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/1932 s-a menţionat că autorul reclamantei a dobândit toate drepturile succesorale ce i se cuveneau din terenul situat în şoseaua Vergului, ce formează Parcul Cartianu şi că devine şi singur şi exclusiv proprietar asupra loturilor de teren nevândute, ceea ce a determinat instanţa să conchidă că la data întocmirii acestui contract se vânduseră deja din terenul pretins de reclamantă anumite suprafeţe.
S-a mai arătat că actele de expropriere emise în perioada vizată de textul legii de reparaţie priveşte doar pe cel restituit în modalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru celelalte terenuri, inclusiv cel din strada D. nr. 4 preluările fiind operate pe numele altor persoane, inclusiv pentru imobilul menţionat în care figurează ca persoană expropriată C.E.I.A. şi nu C.E. sau, în alte acte de preluare, „moştenitorii lui C.E.".
Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 93 A din 8 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a reţinut că la adresa situată în str. D. nr. 4 figurează în decretul de expropriere alte persoane, C.E. şi I.A. şi nu autorul reclamantei, C.E., aspect ce a fost dezvoltat de judecătorul fondului.
Celelalte terenuri nu figurează în decretele de expropriere ca fiind preluate de la autorul reclamantei, fapt confirmat de adresele primăriei ce au fost înaintate instanţei, fiind lipsit de relevanţă că din adresele invocate de reclamantă, emise în anul 1965 (pag. 89 dosar fond), respectiv 2001 (pag. 103 dosar fond) figurează înscrisă în rolul fiscal ca plătitoare de impozite, justificat de documentaţia înaintată de primărie care arată că ulterior anului 1958 nu există înscrisuri care să ateste juridic continuarea dreptului de proprietate invocat pentru aceste terenuri.
S-a conchis astfel că reclamanta nu a făcut dovada continuităţii proprietăţii sale, nereuşind să răstoarne evidenţele administrative din care rezultă că în calitate de titulari ai terenurilor pretinse figurau alte persoane.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, în dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât în mod greşit a decis că nu face dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţelor de teren revendicate.
Acestea au constituit proprietatea tatălui său, C.E., care le-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020 din 19 iulie 1932 de Tribunalul Ilfov şi au trecut în proprietatea statului fără titlu.
Terenurile solicitate constituie loturi din suprafaţa de 6 ha şi 6145 mp teren situat în Bariera Vergului, amplasament cunoscut sub numele de Parcul Cartianu, terenuri identificate în noua configuraţie a zonei prin rapoartele de expertiză administrate în cauză, de care instanţa nu a ţinut seama.
În sprijinul susţinerilor sale sunt şi adresele emise de autorităţile locale, care confirmă existenţa bunurilor pretinse în patrimoniul său, respectiv al autorilor săi.
Nu-i poate fi imputată vreo culpă pentru neevidenţierea restului de teren pretins în evidenţele instituţiilor statului, cert fiind că acestea au fost preluate fără nici un titlu sau orice bază legală.
Adresa nr. 530429/6191 din 10 mai 2005 emisă de Primăria municipiului Bucureşti potrivit căreia aceste terenuri nu au figurat pe numele autorilor săi, este contrazisă de înscrierile operate în evidenţele fiscale, întocmite pe numele său şi în care aceasta apare a fi evidenţiată cu rol fiscal la adresele menţionate în certificatele de moştenitor.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 314 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite".
Sfera de aplicare a acestei norme ce se constituie într-o excepţie de la regula enunţată de prevederile art. 313 C. proc. civ., este determinată de necesitatea aplicării corecte a legii la o stare de fapt precis determinată de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată pe calea recursului.
Interpretarea impusă de textul normei legale evocate este deosebit de restrictivă, în sensul că ea este aplicabilă numai atunci când starea de fapt a fost atât de precis determinată încât nu implică intervenţia instanţei supreme asupra împrejurărilor de fapt ori chiar o reapreciere a dovezilor administrate.
Stabilirea precisă, exactă a unei stări de fapt cu consecinţe asupra aplicării corecte a legii presupune întotdeauna lămurirea deplină a împrejurărilor de fapt ale cauzei prin raportare la ansamblul materialului probator administrat în cauză şi determinarea certă a tuturor elementelor cauzei în scopul justei sale soluţionări.
Or, în cauză, astfel cum cu temei susţine reclamanta, aprecierea elementelor pricinii, cu consecinţe asupra stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt, a fost rezultatul analizării trunchiate, necoroborate a probelor administrate în cauză, ori cu nesocotirea altor probe, rezultatul activităţii judiciare întemeindu-se astfel pe o stare de fapt, în realitate, neomogenă, echivocă, ce nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar în prezenta etapă procesuală şi impune casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii pricinii spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
S-a demonstrat astfel cert că antecesorul reclamantei, C.E. a dobândit împreună cu soţia sa, A.C., întreg terenul viran situat la bariera Vergului, aparţinând de comuna Pantelimon, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 6 ha şi 6145 mp, cu vecinătăţile indicate în actul de vânzare-cumpărare încheiat cu această ocazie autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 7476 din 30 aprilie 1912.
Drepturile succesorale rămase de pe urma A.C. cuvenite mamei sale, L.C., au fost transmise antecesorului reclamantului, C.E. şi au avut ca obiect terenul situat pe soşeaua V. Bucureşti, aparţinând comunei Dudeştii Cioplea, ce formează parcul Cartianu, astfel cum rezultă din actul autentificat sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932.
Potrivit clauzelor contractuale, vânzătoarea a transmis „toate drepturile acestui teren de orice natură, fie că priveşte loturile nevândute, fie că se referă la restul din preţul de vânzare eventual rămase neachitate de către cumpărătorii loturilor", dispoziţie ce a determinat instanţa de fond, asemenea celei de apel să conchidă, prin raportare şi la decretele de expropriere invocate de parte, că aceasta nu a făcut dovada proprietăţii asupra bunurilor pretinse.
În acest sens, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au raportat la decretele de expropriere (f. 317, 321 dosar fond), respectiv la documentaţia înaintată de autorităţile locale cu referire la parte din aceste terenuri.
Or, potrivit relaţiilor comunicate părţii, respectiv instanţei cu referire la imobilele pretinse rezultă fie că nu deţin evidenţe privind trecerea bunului în proprietatea statului (f. 230 – str. S. fost 11 – 35, N. nr. 2, N. nr. 1 ori pentru terenul din str. D. nr. 4 teren în suprafaţă de 1266 mp figurează înscris proprietate de stat şi că a făcut obiectul D.CS nr. 631/1963 fiind înscrişi (în anexa la decret poz. 119) C.E., I.A. cu teren în suprafaţă de 162 mp şi construcţie cu suprafaţa de 58,63 mp expropriate.
Nu poate fi omisă în această analiză nici împrejurarea că imediat după apariţia Legii nr. 18/1991 reclamanta a pretins restituirea aceloraşi terenuri, identificate în certificatele de moştenitor invocate, cu referire la care nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate justificat de modalitatea de preluare a bunurilor de către stat, prin expropriere.
Din acest motiv, reclamanta a sesizat instanţa de judecată, în anul 1993, litigiu finalizat prin Decizia nr. 3522 din 6 octombrie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, care a conchis în acelaşi sens, motivat de împrejurarea că terenurile pretinse, preluate de stat prin expropriere şi care au fost preluate de la antecesorul reclamantei, nu mai pot fi restituite în natură, întrucât au fost utilizate conform scopului pentru care au fost expropriate.
Ca urmare, în susţinerea temeiniciei pretenţiilor reclamantei, cât priveşte preluarea bunurilor de către stat, în una dintre modalităţile reglementate de legea specială – exproprierea – vin şi constatările jurisdicţionale evocate intrate în puterea lucrului judecat, opozabile erga omnes şi care reflectă adevărul celor constatate judecătoreşte.
Mai mult, reclamanta a susţinut constant că pentru parte dintre terenurile pretinse str. G. nr. 11, str. V. nr. 38, ea şi antecesoarea sa, C.G. figurau ca plătitoare de impozit la nivelul anului 1965, 1958, ceea ce conduce la concluzia că după momentul transmisiunii unei părţi din drepturile succesorale către antecesorul său, C.E., terenurile amintite s-au aflat printre cele transmise, numai astfel explicându-se înregistrarea lor la epoca menţionată în evidenţele localităţii.
Chiar dacă certificatele de moştenitor nu constituie titluri de proprietate în accepţiunea normelor substanţiale privind dovedirea unui atare drept, este de menţionat că acestea prin coroborare cu alte probe se pot constitui în dovezi ale dreptului de proprietate în condiţiile legii speciale, care prevede un sistem probator mai larg şi flexibil decât cel din dreptul comun (art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi normele metodologice de aplicare ale acestei dispoziţii prevăzute de HG nr. 250/2007).
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt doar prin raportare la o anumită parte a probaţiunii şi nu la ansamblul materialului probator administrat în cauză, care se impune a fi reevaluat şi prin raportare la constatările sus evocate, în scopul lămurii pe deplin a situaţiei de fapt deduse judecăţii, în temeiul art. 314 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi admis cu consecinţa casării hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, care în rejudecare va suplimenta, probaţiunea, eventual prin completarea lucrărilor de specialitate deja administrate prin raportare la evidenţele administrative ale localităţii cu referire la bunurile pretinse în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta C.E.A. împotriva deciziei nr. 93 A din 8 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6117/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6038/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
