ICCJ. Decizia nr. 6182/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6182/2010
Dosar nr. 4866/117/2009
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 696 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca; a respins acţiunea formulată de reclamanta S.A.R. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect obligarea acestuia să emită, în favoarea reclamantei, dispoziţie de restituire în natură privind imobilul situat în Cluj-Napoca, sau în cazul imposibilităţii acestei forme de reparaţie, să emită dispoziţie privind plata diferenţei dintre valoarea despăgubirilor încasate, reactualizată, şi valoarea de piaţă a bunului; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului judeţean Cluj, invocată din oficiu şi a respins acţiunea faţă de această parte.
La pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
În şedinţa publică din data de 27 octombrie 2009, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul judeţean Cluj, excepţie care a fost admisă în condiţiile în care acest pârât nu intră în categoria persoanelor juridice prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001 sau art. 29 din aceeaşi Lege, respectiv nu apare ca entitate învestită cu soluţionarea notificării sau deţinător al imobilului, aşa cum prevede art. 26 din actul normativ indicat.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, Tribunalul a respins-o în considerarea faptului că inadmisibilitatea nu reprezintă o veritabilă excepţie de procedură, ci este o problemă de drept ce se verifică pe fondul cauzei, respectiv dacă acţiunea civilă îndeplineşte sau nu condiţiile prevăzute de lege pentru a fi admisă.
Analizând fondul dedus judecăţii, respectiv dosarul de Lege nr. 10/2001 al imobilului din litigiu, Cluj-Napoca, str. Şincai nr. 10 - filele 22-40 de la dosar, rezultă că reclamanta nu a formulat notificare în sensul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru retrocedarea imobilului.
Astfel, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite aveau dreptul ca, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, să notifice unitatea deţinătoare a imobilului, prin executorul judecătoresc, pentru retrocedarea acestuia.
Termenul a curs începând cu data de 14 februarie 2001 până la data de 14 august 2001, iar acesta a fost prelungit cu o perioadă de încă 6 luni, în baza O.U.G. nr. 109 din 26 iulie 2001 şi a O.U.G. nr. 145 din 09 noiembrie 2001, aprobată prin Legea nr. 91/2002, ultima dată legală pentru depunerea notificărilor fiind data de 14 februarie 2002.
Faţă de faptul că reclamanta nu a introdus în termenul prevăzut de lege notificare pentru redobândirea fostei proprietăţi, Tribunalul a constatat că aceasta nu îndeplineşte o condiţie prealabilă şi absolut necesară pentru verificarea pretenţiilor cerute de Legea nr. 10/2001, respectiv nu a depus notificare pentru retrocedarea acestui imobil în sensul prevăzut de art. 22 alin. (1) din această Lege.
Acest aspect a fost comunicat reclamantei prin adresa din 16 septembrie 2009 emisă de Primăria municipiului Cluj-Napoca.
De altfel, însăşi reclamanta, în cuprinsul acţiunii introductive, a arătat că a depus notificare în sensul Legii 10/2001 doar pentru apartamentele din imobilul situat în municipiul Bucureşti, sector 2.
Aşa fiind, în condiţiile în care Titlul I din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, precum şi Legea nr. 1/2009 nu au prelungit termenul de depunere a notificărilor, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 28 din A din 17 februarie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.A.R.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Primul motiv de apel vizează încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, motiv nefondat pentru următoarele considerente:
În şedinţa publică din 02 octombrie 2009 a fost prezentă reclamanta S.A.R., fără a fi asistată de avocat, însă aceasta a luat termenul de judecată din 27 octombrie 2010, în cunoştinţă, potrivit art. 1531 C. proc. civ. şi nu a mai fost citată. Chiar dacă reclamanta a avut domiciliul ales la avocatul care o reprezenta nici acesta nu trebuia citat deoarece prezenţa reclamantei la un termen este suficientă pentru a se prezuma că aceasta cunoaşte termenele ulterioare. Acest fapt este confirmat de cererea de amânare formulată de avocat S.T. (fila 43), pe care era menţionat termenul de judecată din 27 octombrie 2009.
Aşadar, nu se poate invoca nici un viciu de procedură pentru termenul din 27 octombrie 2009 deoarece reclamanta avea termenul de judecată în cunoştinţă, fiind prezentă la termenul anterior.
În ceea ce priveşte cererea de amânare, Curtea a constatat că, în mod legal şi justificat, a fost respinsă de către Tribunal deoarece reprezentantul reclamantei a invocat că are de susţinut o cauză în fata altei instanţe, fără să depună şi împuternicirea avocaţială pentru acea cauză. Depunerea citaţiei nu atestă decât existenţa unui proces pe rolul unei instanţe, nu şi faptul că reprezentantul reclamantei ar asista sau reprezenta o parte din acea cauză.
Prin urmare, corect a fost respinsă cererea de amânare. Cu toate că la acest termen de judecată, cauza a fost lăsată în pronunţare, instanţa a aplicat garanţiile procesuale pentru respectarea dreptului la apărare şi a amânat pronunţarea, pentru ca reprezentantul reclamantei să depună concluzii scrise.
Aşadar, dreptul la apărare a fost respectat prin aplicarea dispoziţiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ. şi, în consecinţă, primul motiv de apel este nefondat.
Al doilea motiv de apel vizează împrejurarea că reclamanta a notificat legal pârâta cu privire la imobilul din Cluj-Napoca.
După cum învederează reclamanta, în motivarea acţiunii, aceasta a formulat două notificări din 26 iulie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, care au aparţinut mătuşii sale, B.A., şi au fost naţionalizate potrivit Decretului nr. 92/1950.
Rezultă fără dubiu că reclamanta nu a formulat nicio notificare cu privire la imobilul din Cluj-Napoca.
Este real că, în 2003, într-o adresă a Primăriei Bucureşti se menţionează că antecesoarea reclamantei a avut în proprietate şi un imobil în Cluj-Napoca. Această informaţie nu era nouă pentru reclamantă deoarece, pentru acest imobil din Cluj-Napoca, aceasta a primit suma de 102.171.842 lei cu titlu de despăgubiri, potrivit hotărârii din 29 mai 2000 (fila 26).
Prin adresa din 16 septembrie 2009, Primăria municipiului Cluj-Napoca a învederat reclamantei S.A.R. că nu-i poate onora cererea de acordare a măsurilor reparatorii deoarece, pentru acest imobil din Cluj-Napoca, nu s-a depus notificare, ci numai o cerere, în 03 august 2009 (fila 28).
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită putea notifica persoana juridică, deţinătoarea imobilului, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit cu încă 6 luni, cum corect a arătat instanţa de fond.
În alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 se prevede şi sancţiunea pentru nerespectarea termenului de notificare, şi anume pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Prin urmare, din aceste dispoziţii legale rezultă că, pe lângă rolul pe care îl are o somaţie, de a pune în întârziere pe debitor, notificarea mai are şi alte funcţii.
În primul rând, notificarea este manifestarea de voinţă a persoanei îndreptăţite de a sesiza persoana deţinătoare a imobilului cu cererea de măsuri reparatorii.
Apoi, această notificare are rolul de a declanşa procedura administrativă de soluţionare a notificării şi face dovada deplină că solicitantul a sesizat comisia în termenul prevăzut de lege deoarece, în afara acestui termen, nu mai beneficiază de protecţia legală a valorificării acestuia.
Legea nr. 10/2001 conferă posibilitatea, pentru persoanele îndreptăţite, de a beneficia de măsuri reparatorii, dar aceasta este o facultate de care se poate uza sau nu şi nu o obligaţie a persoanei îndreptăţite. Faptul că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu înseamnă că persoana deţinătoare a imobilului trebuia să stabilească şi măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în lipsa notificării.
Nu a fost primită apărarea reclamantei că notificarea depusă nu a cuprins toate imobilele antecesoarei ei deoarece aceasta cunoştea dispoziţiile legale în materie şi a formulat două notificări pentru cele două apartamente din Bucureşti.
S-a invocat faptul că imobilul a fost preluat nelegal de la antecesoarea reclamantei, dar aceasta este doar o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, în lipsa notificării.
Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile legale au fost corect aplicate şi criticile reclamantei S.A.R. sunt nefondate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.A.R., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât reclamanta nu a fost procedural citată, personal şi prin apărător, care a precizat domiciliul procesual ales pentru termenul din 27 octombrie 2010, încălcându-i părţii, astfel, dreptul la apărare.
La termenul din 27 octombrie 2009 s-a depus cerere de amânare a cauzei, iar refuzul instanţei de a dispune o asemenea măsură pentru un termen rezonabil a privat partea de asistenţa juridică calificată şi administrarea de probe.
2. Au fost încălcate dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 deoarece condiţia de admisibilitate a acţiunii constă în dovada primirii despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nu în existenţa notificării potrivit Legii nr. 10/2001. Or, reclamanta a beneficiat de despăgubiri incomplete în baza Legii nr. 112/1995, a solicitat retrocedarea bunului conform acestei legi şi are dreptul la diferenţa de valoare până la preţul de piaţă al construcţiilor şi terenului ce au aparţinut autoarei sale, imobilul fiind vândut în mod nelegal către Lascăr Simion, prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 martie 1997. Acest aspect nu a fost analizat de instanţe.
3. Instanţa fondului şi instanţa de apel s-au pronunţat doar pe restituirea în natură şi nu s-au pronunţat pe solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în completare pentru valoarea de piaţă a imobilului, teren şi construcţie, conform unei expertize efectuate potrivii standardelor internaţionale.
4. Prin respingerea acţiunii se aduce atingere dreptului de proprietate al autoarei reclamantei şi al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
5. În mod greşit, instanţele au considerat că reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în litigiu. Partea nu a cunoscut că, pe anexa la Decretul nr. 92/1950, figurează şi imobilul din Cluj-Napoca, ca fiind preluat abuziv de la B.A.
În consecinţă, a fost formulată notificare, care nu a cuprins, însă, toate imobilele.
În conformitate cu modificările aduse de Legea nr. 247/2005, autoritatea învestită cu notificarea era datoare să-şi verifice competenţa teritorială şi să trimită partea din notificare care priveşte imobilul din Cluj-Napoca, către Primarul municipiului Cluj-Napoca, în a cărui rază teritorială este imobilul.
Prin notificările din 26 iulie 2001 comunicate prin intermediul Biroului executorului judecătoresc A.P., reclamanta a solicitat retrocedarea în natură a ap. din imobilul situat în municipiul Bucureşti., sector 2.
În urma adresei din 16 mai 2003 a Primăriei municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu Evidenţa Proprietăţii şi Cadastru, prin care i se face cunoscut reclamantei că autoarea sa figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950 cu un total de 7 apartamente în Bucureşti şi în Cluj, reclamanta a depus odată cu notificările toate actele şi completările cerute de Legea nr. 10/2001.
6. Pentru imobilul din Cluj-Napoca, a fost emisă dispoziţie pentru plata de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995, de către Consiliul judeţean Cluj, ceea ce îi conferă acestuia calitate procesuală pasivă.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Susţinerile referitoare la încălcarea regulilor de citare şi a dreptului la apărare al reclamantei, de către prima instanţă, vor fi avute în vedere raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu la pct. 5 din acelaşi articol deoarece motivul de casare invocat vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) de către instanţa de apel, hotărârea pronunţată de aceasta formând obiectul recursului şi, ca atare, decizia respectivă putând fi criticată din punctul de vedere al art. 304 pct. 5.
În consecinţă, Înalta Curte va verifica în ce măsură instanţa de apel a evaluat în mod corect aplicarea şi respectarea dispoziţiilor legale în materie de procedură şi drept la apărare de către prima instanţă.
Din această perspectivă, decizia recurată este legală, reţinându-se în mod justificat că nu s-au încălcat regulile procedurale în materie de citare şi nici dreptul la apărare al reclamantei.
Într-adevăr, la primul termen de judecată acordat în cauză, 2 octombrie 2009, reclamanta a fost reprezentată de avocat S.T., cu împuternicirea avocaţială din 2009 (fila 12 dosar fond), luând, astfel, termen în cunoştinţă în condiţiile art. 153 teza a II-a C. proc. civ., cu consecinţa de a nu mai fi citată pentru termenele de judecată ulterioare. În acest caz, dispoziţia legală instituie prezumţia cunoaşterii termenelor ulterioare de către partea reprezentată de mandatar la unul dintre termenele de judecată; aşadar, reclamanta nu mai trebuia citată la domiciliul procesual ales.
Referitor la cererea de amânare a cauzei formulată de reclamantă pentru termenul din 27 octombrie 2009, Curtea a reţinut, în mod corect, că, pentru a fi admisă, partea trebuia să dovedească calitatea avocatului său, de reprezentant al unei părţi din acele dosare care au determinat imposibilitatea acestuia de a participa la şedinţa de judecată din dosarul de faţă, pentru termenul arătat.
În plus, orice cereri sau probe, subsumate unui exerciţiu corespunzător al dreptului la apărare, pe care reclamanta pretinde că avocatul său le-ar fi formulat în primă instanţă, dacă s-ar fi încuviinţat solicitarea sa privind acordarea unui nou termen de judecată, puteau fi efectuate şi invocate şi în apel, cale devolutivă de atac, ce permite administrarea oricăror probe necesare soluţionării cauzei şi dezbaterea oricăror chestiuni juridice care au legătură cu aceasta. Ca atare, respingerea cererii de acordare a unui nou termen de judecată determinat de imposibilitatea prezentării avocatului reclamantei nu i-a produs acesteia nicio vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cum, în mod corect a constatat şi Curtea de Apel.
2. Instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că, în absenţa notificării formulate de reclamantă în condiţiile art. 22 din actul normativ sus-menţionat în forma actuală, beneficierea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu-i conferă părţii dreptul de a obţine, după caz, restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 20 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001.
Adresarea notificării entităţii prevăzute de lege (art. 21) este obligatorie şi reprezintă o condiţie absolut necesară pentru ca solicitantul să obţină, după caz, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta nu a fost vândut, fie măsuri reparatorii prin echivalent până la valoarea de piaţă a bunului, numai în acest cadru prezentând relevanţă hotărârea de acordare a despăgubirilor conform Legii nr. 112/1995.
După cum a constatat şi Curtea, în lipsa depunerii notificării în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, şi care a expirat la 14 februarie 2002, devin incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) din actul normativ, partea pierzând dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Hotărârea de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 112/1995 este importantă, în condiţiile art. 20 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că se poate dispune restituirea în natură a imobilului pentru care acestea au fost încasate, dacă bunul nu a fost vândut, sub rezerva de a restitui suma de bani în valoare actualizată sau solicitantul are dreptul la diferenţa dintre suma încasată cu acest titlu şi preţul de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Pentru a deveni operante dispoziţiile legale sus-menţionate, însă, persoana interesată trebuie să aibă dreptul la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, ceea ce implică, după cum s-a arătat, formularea în termen a notificării.
Reclamanta, neformulând notificare în legătură cu imobilul în litigiu, nu se poate reţine incidenţa şi, astfel, nici încălcarea art. 20 alin. (1) şi (2) din Lege.
În ceea ce priveşte verificarea respectării condiţiilor legale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare perfectat de un terţ pentru imobilul în litigiu, o asemenea cerere nu a fost formulată în prezentul dosar, în primă instanţă, astfel încât nu se poate pune problema nepronunţării asupra acestui aspect.
3. Contrar susţinerilor recurentei, instanţele au avut în vedere, la soluţionarea cauzei, ambele solicitări formulate prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, prima instanţă a respins integral acţiunea formulată, hotărâre confirmată de Curte, motivarea referitoare la necesitatea formulării notificării vizând măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, indiferent de forma acestora, în natură sau în echivalent.
Curtea, argumentând soluţia de respingere a apelului, printre altele, prin raportare la dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este fără dubiu că a considerat, după cum a şi motivat, că absenţa notificării părţii pentru imobilul în litigiu determină pierderea dreptului acesteia de a solicita şi obţine atât măsuri reparatorii în natură, cât şi în echivalent.
Prin urmare, motivarea instanţei de apel vizează şi cererea reclamantei de a obţine, pentru imobilul în litigiu, diferenţa dintre despăgubirile acordate şi încasate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi valoarea de piaţă a bunului, calculată conform standardelor internaţionale de evaluare.
4. Este neîntemeiată şi critica privind încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, reclamanta nu are „un bun” corespunzător textului din documentul european deoarece dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă şi nici nu are un alt titlu pentru imobil şi nicio speranţă legitimă la „restituire” din moment ce nu a urmat procedura legii speciale pentru obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil de a fi exercitat efectiv nu poate fi considerată „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reprezentând o creanţă condiţională care se stinge prin nerealizarea condiţiei (exemplu cauza Ţeţu din 7 februarie 2008).
5. Curtea a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare în termenul legal pentru imobilul în litigiu, singura cerere formulată în legătură cu bunul respectiv fiind din 31 august 2009, mult după expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, împlinit la 14 februarie 2002, după cum s-a arătat.
Faptul că notificările formulate în 2001 nu vizau şi imobilul în litigiu deoarece reclamanta nu ar fi cunoscut despre preluarea acestui bun din patrimoniul autoarei sale şi că, ulterior adresei emisă de Primărie în 2003, partea a depus acte privind acest bun nu prezintă relevanţă.
Termenul de depunere a notificării este un termen de decădere, nerespectarea acestuia fiind sancţionată cu pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În plus, potrivit art. 22 alin. (1) teza a II-a din Lege, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se face câte o notificare pentru fiecare imobil, ceea ce înseamnă că notificările formulate în anul 2001, de către reclamantă, pentru alte imobile nu au această valoare şi pentru imobilul din Cluj-Napoca, în absenţa solicitării lui exprese prin cererile respective.
Nici depunerea eventualelor documente privind imobilul în litigiu în dosarele întocmite ca urmare a formulării celorlalte notificări nu produce efecte în sensul pretins de recurentă, de a se considera că aceasta a solicitat şi imobilul.
Neexistând notificare pentru imobilul sus-menţionat, nu se pune problema ca entitatea învestită cu soluţionarea celorlalte notificări să-şi verifice din oficiu competenţa şi să decline notificarea către unitatea deţinătoare din Cluj-Napoca.
Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia fondului, prin care s-a respins acţiunea reclamantei, determinat de inexistenţa dreptului său la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, în absenţa formulării notificării în termenul prevăzut de art. 22.
6. În ceea ce priveşte legitimarea procesuală pasivă a Consiliului judeţean Cluj, în mod corect, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, determinat de faptul că nu face parte din categoria unităţilor deţinătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar emiterea hotărârii de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul în litigiu, nu-i conferă o asemenea calitate în prezentul proces, fundamentat pe un alt act normativ de reparaţie.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale analizate mai sus, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A.R. împotriva Deciziei nr. 28/ A din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6210/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6125/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
