ICCJ. Decizia nr. 6118/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6118/2010
Dosar nr. 3205/114/2008
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa nr. 421 din 17 aprilie 2009 Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanţi, reţinând că din cuprinsul celor două expertize efectuate în cauză a rezultat cu suficienţă că terenul ce a aparţinut contestatorilor a fost cuprins în planul de sistematizare al oraşului, zonă în care s-au construit blocuri de locuinţe, parte din teren fiind ocupat de trotuar, parte fiind amenajat ca spaţiu verde, toate acestea răspunzând unei necesităţi fireşti de utilizare a construcţiilor. S-a reţinut că deşi noile construcţii nu au afectat în întregime terenurile expropriate, pentru normala lor utilizare sunt necesare căi de acces, spaţii verzi şi altele asemenea, ce constituie un tot inseparabil, conform planului de urbanism.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, întrucât din toate probele administrate a rezultat că terenul este liber, pe acesta nu se află căi de acces către locuinţele din zonă sau către instituţiile publice, iar conductele afectează latura cea mai scurtă a terenului şi se găsesc într-o extremitate a sa, neafectând buna utilizare a acestuia.
Prin Decizia nr. 174 din 3 noiembrie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că terenul a cărui restituire în natură se solicită nu este liber în sensul reglementării art. 10.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Astfel, din raportul de expertiză efectuat rezultă că terenul este ocupat în parte de blocul nr. 2 şi în parte este spaţiu verde aferent celor două blocuri aflate în zonă. Totodată, a reţinut că în zona de nord a terenului se află amplasată reţeaua de apă, iar în zona sudică reţele de canalizare, apă, electricitate. În acelaşi timp, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au solicitat alte probe în afara celor administrate la instanţa de fond, nu se poate reţine că terenul cu privire la care aceştia pretind că le-ar putea fi atribuit prin compensare figurează pe lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea hotărârilor pronunţate şi admiterea pe fond a acţiunii introductive. A fost invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului au susţinut că orice localitate are un plan de urbanism aprobat care cuprinde întreaga suprafaţă a localităţii respective, aşadar este logic ca terenul a cărui restituire o solicită să fie sistematizat anterior cererii de restituire. Dacă s-ar admite că suprafeţele de teren cuprinse în planul de urbanism nu pot fi restituite în natură, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar deveni inaplicabile. De asemenea, au susţinut că din probele administrate în cauză rezultă că suprafaţa de teren este liberă, nefiind afectată de utilităţi ale construcţiilor din zonă, de căi de acces, etc. Este nerelevant că pe teren trec o serie de conducte, atâta timp cât ele afectează latura cea mai scurtă a acestuia şi se găsesc într-o extremitate a sa, neafectând buna utilizare. Pe de altă parte, terenul a fost expropriat în urmă cu 30 ani, perioadă în care a apărut în mod spontan vegetaţie.
Motivele de recurs au fost dezvoltate prin cererea depusă de reprezentantul recurenţilor-reclamanţi în şedinţa publică din 16 noiembrie 2010. A fost invocată greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 10. 1 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului faţă de respingerea cererii de restituire în natură, arătându-se că aceasta putea fi făcută în parte pe vechiul amplasament şi în parte în compensare cu terenul echivalent situat limitrof fostului amplasament şi că greşit s-a reţinut că acest teren ar fi afectat servituţilor legale şi amenajărilor de utilitate publică, cu atât mai mult cu cât în prezent este deţinut fără respectarea modalităţilor de dobândire şi atestare a domeniului public, conform Legii nr. 213/1998.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Recurenţii-reclamanţi au dobândit terenul în litigiu în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 decembrie 1960 la fostul notariat de Stat Buzău, ce a fost transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. 588 din aceeaşi dată (filele 28-29 dosar fond).
Terenul a fost expropriat succesiv prin Decretele nr. 512/1971 şi nr. 242/1982, iar construcţiile aflate pe acest teren au fost ulterior demolate.
Preluarea abuzivă realizându-se în temeiul acestor acte normative, regimul juridic al imobilului este guvernat de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în alin. (3) că în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Alin. (4) al aceluiaşi articol stabileşte stabilirea în echivalent a măsurilor reparatorii pentru întregul imobil, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat.
În cauză, din raportul de expertiză efectuat (filele 49-52 dosar fond), completat cu răspunsul la obiecţiunile formulate de pârâtă (fila 58), rezultă că terenul în suprafaţă de 399,48 mp este ocupat în parte de trotuar, în parte este amenajat ca spaţiu verde situat între blocuri, fiind străbătut de reţele electrice, de apă şi canalizare.
Or, aceste amenajări sunt de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deservesc nevoile comunităţii şi împiedică restituirea în natură a terenului.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, dar în acelaşi timp consacră şi excepţiile, care fac imposibilă restituirea în natură. Una dintre aceste excepţii este cea prevăzută în art. 10 alin. (3).
Faţă de critica formulată de recurenţii-reclamanţi, în sensul că în prezent terenul este deţinut fără respectarea modalităţilor de dobândire şi atestare a domeniului public, conform Legii nr. 213/1998, Curtea observă că amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localităţii şi nici nu se confundă cu acesta. Legile nr. 213/1998 şi nr. 10/2001 au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile preluate abuziv. Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face parte sau nu din domeniul public, prin urmare, indiferent dacă anterior intrării sale în vigoare regimul juridic al bunului era reglementat de dispoziţiile Legii nr. 213/1998. Excepţiile de la măsura restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001, niciunul din cazurile de excepţie nevizând apartenenţa bunului la domeniul public.
În acelaşi timp, dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, respectiv căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi.
Astfel, trotuarul, ca şi spaţiul verde situat între blocuri şi trotuar, potrivit schiţelor întocmite de expertul Maria Sarafoleanu, constituie amenajări de utilitate publică, în sensul dispoziţiilor legale, fiind destinate accesului spre locuinţe, precum şi folosinţei normale a ansamblului de blocuri existent în zonă. Faptul că pe o porţiune de teren nu există construcţii nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren reclamanţilor, atâta vreme cât el face parte dintr-un spaţiu conceput şi amenajat pentru satisfacerea nevoilor comunităţii.
Aşadar, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincţia între noţiunile de „teren liber” şi „ teren liber ce poate fi restituit în natură”, ştiut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale
Recurenţii-reclamanţi susţin, de asemenea, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) prima teză din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a reţinut că nu a fost realizat scopul exproprierii, întrucât pe terenul lor nu a fost realizat blocul nr. 2.
Chiar dacă imobilele în vederea edificării cărora s-a dispus exproprierea terenului nu s-au realizat în întregime, atâta vreme cât întreaga suprafaţă a fost ocupată funcţional de amenajările de utilitate publică reţinute anterior, critica formulată nu poate fi primită.
De asemenea, recurenţii au susţinut şi că atribuirea terenului în echivalentpentru cel ocupat de construcţia blocului ar corespunde aplicării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din legea nr. 10/2001, astfel încât instanţele ar fi putut dispune aplicarea acestei măsuri reparatorii.
Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au făcut nicio probă din care să rezulte că terenul ce pretind că le poate fi atribuit figurează pe lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare, întocmită de Primăria municipiului Buzău, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Că este aşa, o dovedeşte şi solicitarea de probatorii făcută în recurs. Totodată, posibilitatea acordată persoanelor îndreptăţite de a opta pentru un anumit tip de despăgubiri, expres menţionate, nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul deţinătorului.
Cât priveşte critica referitoare la faptul că sistemul de despăgubiri creat prin Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o modalitate eficientă şi efectivă de reparaţie a prejudiciului suferit de reclamanţi, astfel încât din perspectiv jurisprudenţei C.E.D.O. restituirea în natură a bunului devine unica modalitate de realizare a unei reparaţii integrale, se apreciază că în cauza de faţă nu poate fi primită.
C.E.D.O. a arătat constant în jurisprudenţa sa că art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei nu impune interpretarea potrivit cărei statele au o obligaţie generală de a restitui bunurile intrate în proprietatea lor anterior ratificării Convenţiei şi nici nu impune vreo restricţie în exerciţiul libertăţii lor de a determina domeniul de aplicare a legii de restituire sub toate aspectele, inclusiv sub aspectul modalităţii de restituire - totală sau parţială, în natură sau în echivalent. În acelaşi timp, jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat în cauze ca Străin, Păduraru, Brumărescu, Porţeanu, că reprezintă ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate privarea reclamantului de dreptul său, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii fiind de natură a crea o sarcină disproporţionată şi excesivă, pe care trebuie să o suporte proprietarul.
Or, în cauza de faţă, recurenţilor-reclamanţi le-a fost recunoscut, prin dispoziţia contestată, dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului, astfel că nu pot invoca încălcarea dreptului ocrotit de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. nu a stabilit că singura modalitate de reparaţie ar fi restituirea în natură a bunului, ci a arătat că nu se poate soluţiona in abstracto problema eficienţei procedurii speciale implementate de autorităţile naţionale pentru accelerarea plăţii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 (cauza Matieş). În aceeaşi cauză, Curtea a amintit că un reclamant nu poate susţine o încălcare a Protocolului 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Or, nu trebuie considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, astfel încât procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001 şi acţiunea subsecventă nu vizau „bunuri existente” în patrimoniul reclamantului, cu atât mai mult cu cât nicio decizie administrativă sau judiciară nu a recunoscut dreptul reclamantului de a i se atribui un teren în natură. De aceea, Curtea a apreciat că reclamantul nu deţinea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Aceeaşi este situaţia şi în cauza de faţă, în care autoritatea administrativă, precum şi instanţele judecătoreşti au stabilit imposibilitatea obiectivă de restituire în natură a bunului, dată fiind afectaţiunea acestuia.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.C. şi D.M. împotriva Deciziei civile nr. 174 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6120/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6289/2010. Civil → |
|---|
