ICCJ. Decizia nr. 6232/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6232/2010
Dosar nr. 3889/118/2006
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 23 februarie 2006, reclamanta A.M. a solicitat să constate nulitatea absolută a Dispoziţiei din 30 noiembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Constanţa, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 360,14 mp situat în Staţiunea Mamaia, să fie obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului, iar pârâtul să fie obligat la predarea imobilului către reclamantă, în deplină proprietate şi paşnică posesie şi să plătească cheltuielile de judecată avansate în cauză de partea adversă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul din Staţiunea Mamaia în suprafaţă de 360,14 mp, a fost dobândit de autorul său, C.S. printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Constanţa.
A solicitat restituirea terenului prin notificarea din 18 iulie 2001 adresată persoanei deţinătoare, conform Legii nr. 10/2001, dar deşi au fost anexate toate dovezile cerute de lege, prin dispoziţia din 2005 a fost respinsă solicitarea acesteia, cu motivarea că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
A susţinut reclamanta că dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Constanţa este nelegală, pentru că nu au fost respectate prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul persoanei îndreptăţite de a fi invitată la lucrările comisiei pentru a-şi susţine cererea şi pentru a depune alte documente necesare şi nu respectă nici condiţiile de formă cerute de lege, respectiv cele referitoare la stipularea termenului legal în care poate fi atacată dispoziţia şi instanţa căreia trebuie să i se adreseze.
Printr-o cerere ulterioară, reclamanta A.M. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 360,14 mp din Staţiunea Mamaia, sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea unui teren în compensare, de aceeaşi categorie cu terenul preluat, în aceeaşi staţiune sau în Municipiul Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 1933 din 01 noiembrie 2007, Tribunalul Constanta a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Constanţa, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul Municipiului Constanţa ca parte cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea acestuia să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul şi excepţia lipsei de interes privind capătul de cerere ce constă în obligarea pârâtului de a emite o dispoziţie de admitere a cererii de restituire a imobilului şi a respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei A.M.
A fost obligată reclamanta la 400 lei cheltuieli de judecată către pârâţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că terenul în litigiu a fost vândut de Primăria Constanţa cu obligaţia pentru cumpărător de a edifica, pe acest teren, o casă, în termen de patru ani, ce a fost prelungit ulterior la şase ani şi de a contribui cu 25% la toate cheltuielile edilitare.
S-a mai reţinut că, potrivit contractului, nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător atrăgea rezilierea de plin drept a contractului, fără nici o altă formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu de gradul IV şi care înlătură aplicabilitatea art. 1020 și 1021 C. civ.
Reţinând lipsa probaţiunii referitoare la achitarea integrală a preţului şi la edificarea construcţiei, tribunalul a stabilit că dreptul de proprietate a fost pierdut de cumpărător prin desfiinţarea contractului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, fără să fie necesară nici o altă formalitate şi fără intervenţia justiţiei.
S-a stabilit că, în condiţiile în care contractul cu care autorul reclamantei a cumpărat terenul a fost desfiinţat de drept pe data neîndeplinirii condiţiei stipulate de părţi, conform art. 969 C. civ., reclamanta nu mai are calitatea de proprietar, dreptul fiind pierdut cu efect retroactiv, de la data perfectării contractului şi nu prin preluarea abuzivă de către Statul Român.
În privinţa dreptului de proprietate, prima instanţă a reţinut că dobândirea acestui drept de către autorul reclamantei rezultă din menţionarea acestuia în registrul de proprietăţi al Municipiului Constanţa, din anii 1936-1938, în acest sens fiind înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, respectiv adresa din 1997 emisă de Primăria Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.M. susţinând, în esenţă, că instanţa de fond, prin necomunicarea de către reclamantă a întâmpinărilor formulate de către pârâţi, a încălcat principiul contradictorialităţii procesului.
A mai susţinut că instanţa de fond nu a comunicat reclamantei întâmpinările formulate de către pârâţi, încălcând principiul contradictorialităţii procesului şi că, deşi existau dovezi îndestulătoare cu privire la calitatea de proprietar a autorului său şi la identitatea lotului solicitat, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea.
A aratat apelanta reclamantă că instanţa nu a ţinut seama de existenţa unor cauze de forţă majoră care l-au împiedicat pe autorul său să edifice construcţia, zona Mamaia fiind declarată zonă militară prin Decretul Lege nr. 4215 din 16 decembrie 1938. Acest decret şi-a produs efectele până în anul 1945, respectiv până la terminarea războiului, iar după anul 1945 în Constanţa au staţionat trupele sovietice până în anii 1950-1952.
S-a susţinut că reclamanta nu a recunoscut inserarea unui pact comisoriu de grad IV în contractul în baza căruia autorul său a dobândit bunul, aşa încât concluzia instanţei cu privire la convenţia părţilor, realizată în lipsa textului acestuia, respectiv cu privire la aplicabilitatea art. 969 şi art. 1423 C. civ., este străină de natura juridică a actului analizat.
Apelanta a mai susţinut că, potrivit art. 1082 și 1083 C. civ., neexecutarea generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine, respectiv forţei majore sau cazului fortuit, iar instanţa nu a înţeles să facă distincţia între neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită.
În acest sens s-a arătat că, prin modul în care instanţa a soluţionat cauza au fost încălcate prevederile art. 16 din Constituţia României, referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, prevederile art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie şi art. 44 referitoare la garantarea dreptul de proprietate privată, precum şi prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Prin Decizia civilă nr. 295/ C din 12 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul civil formulat de apelanta reclamantă A.M. împotriva sentinţei civile nr. 1933 din 01 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanţa, în Dosarul nr. 3889/118/2006, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Primăria Municipiului Constanţa, Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa.
A fost obligată apelanta la 300 lei cheltuieli de judecată către intimaţi.
S-a reţinut în esenţă că, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanta Apostolescu Monica a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul situat în Staţiunea Mamaia, despre care a afirmat că a aparţinut autorului său, C.S.
Instanţa de fond, investită cu cererea de restituire a acestui imobil, a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, dreptul de proprietate al autorului său, Constantin Serienescu, fiind dobândit printr-un contract de vânzare cumpărare perfectat în anul 1937, care deşi nu a fost depus la dosar, a fost totuşi recunoscut de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi a fost confirmat prin adresa din 1997 emisă de Primăria Constanţa.
Tribunalul a reţinut însă că autorul reclamantei nu mai avea calitatea de proprietar pentru că actul de cumpărare, având înscris un pact comisoriu expres, a fost revocat de drept pe data neîndeplinirii condiţiei stipulate de părţi, conform art. 969 C. civ.
Chestiunea calităţii de proprietar a autorului reclamantei, C.S. a făcut şi obiectul analizei apelului, această chestiune fiind abordată sub două aspecte, respectiv din perspectiva dovedirii acestei calităţi cu privire la imobilul care face obiectul dreptului de proprietate - lotul 37 din careul 37 din Staţiunea Mamaia - şi din perspectiva existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei la data preluării de către stat a bunului.
Această dublă abordare a fost posibilă în apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac, înscrisurile depuse în instanţa de apel cu scopul de a determina clauzele contractului invocat de către reclamantă ca fiind titlul de dobândire a bunului, prilejuind instanţei noi abordări ale acestei chestiuni, rezolvate superficial de instanţa de fond.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta a înţeles să justifice calitatea de proprietar al autorului său Constantin Serienescu, prin extrasul eliberat de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa de pe „Registrul nominal cu locurile vândute de primărie în Mamaia, valoarea acestora precum şi suprafaţa", „fond Primăria Constanţa", anul 1935 (fila 30 fond şi 28 apel), unde figurează C.S.; suprafaţa: 360,14 mp; suma plătită: 6.000 lei; recipisa din anul 1926. Rezultă din înscrisul prezentat că C.S. a încheiat o convenţie de cumpărare a lotului din Staţiunea Mamaia în anul 1926, iar nu în anul 1937, aşa cum afirmă în mod greşit instanţa de fond.
Dobândirea în patrimoniul lui C.S. în anul 1926 a dreptului de proprietate asupra lotului 37 din careul 37, nu o scuteşte pe reclamantă să dovedească că în patrimoniul autorului său a existat acest drept şi la data preluării de către stat a imobilului. Această dovadă, necesară pentru aprecierea asupra îndeplinirii condiţiei de „persoană îndreptăţită", este dedusă din interpretarea literală a art. 3 alin. (1) lit. a), precum şi din interpretarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, texte care folosesc sintagma „la data preluării în mod abuziv" a imobilului.
În urma verificării îndeplinirii acestei condiţii, instanţa a reţinut din adresa din 15 septembrie 1997 emisă de Primăria Constanţa, că în planul cadastral al Oraşului Constanţa din anul 1936, figura înscris în registrul de proprietăţi vol. VIII, pag. 1593, la nr. crt. 1592. În apel, instanţa a solicitat o copie a acestui înscris, din care rezultă însă că în vol. VIII - Mamaia, la pag. 1593, nr. curent 15921, figurează posesor S.A.
Acest ultim înscris a confirmat o dovadă contrară a susţinerilor reclamantei cu privire la existenţa calităţii de proprietar a lui C.S., cu referire, după anii 1936-1938, ani în care s-au întocmit planurile cadastrale ale localităţii Constanţa şi Staţiunii Mamaia, această dovadă impunând concluzia că, după anul 1936, odată cu întocmirea noilor planuri cadastrale, C.S. nu mai deţinea lotul, identificat prin raportul de expertiză efectuat la fond de expert D. (filele 99-103). S-a reţinut ca posibil, odată cu întocmirea noilor planuri cadastrale, lotul vechi 37 din careul vechi 37 aparţinând lui C.S. să fi primit o altă numerotare, pe care reclamanta nu a arătat-o şi nici instanţa, deşi a făcut demersuri la Primăria Constanţa, care potrivit solicitărilor reclamantei, nu a reuşit să identifice imobilul care, după noua parcelare, a aparţinut numitului S.
Conform susţinerilor reclamantei, celelalte loturi din Staţiunea Mamaia care au aparţinut familiei S. au fost solicitate prin alte notificări, care nu au făcut obiectul acţiunii de fată.
Prin urmare, instanţa a constatat că, la data preluării de către stat a lotului de teren identificat din Staţiunea Mamaia, respectiv în anul 1958,(autorul reclamantei nu era proprietarul acestui teren), reclamanta neavând, prin urmare calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii pentru acest imobil.
Soluţia de respingere a contestaţiei formulate de reclamantă a fost astfel întemeiată, dar pentru considerentele expuse anterior cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită şi nu pentru considerentele reţinute de instanţa de fond privind pierderea acestei calităţi odată cu rezoluţiunea de drept a contractului, efect al neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către cumpărător.
S-a precizat că, prin menţinerea soluţiei de respingere a contestaţiei, dar cu o altă motivare, nu a fost încălcat principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, principiu aplicabil numai în ceea ce priveşte dispozitivul hotărârii, iar nu considerentele ei, cu atât mai mult cu cât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au analizat aceeaşi problemă, aceea a calităţii de persoană îndreptăţită, dar din perspective diferite.
Prin urmare, apelul a fost respins reţinând, în acelaşi timp, că reclamantei nu i s-a încălcat nici dreptul de acces la instanţă - dovadă fiind examinarea pe fond a contestaţiei sale - şi nici dreptul constituţional la apărare, deoarece excepţiile lipsei calităţii procesuale a Primăriei Municipiului Constanţa, a Primarului Municipiului Constanţa şi a Municipiului Constanţa precum şi excepţia lipsei de interes în formularea capătului doi al acţiunii au fost invocate de pârâţi la un termen anterior soluţionării cauzei, când s-a acordat termen la cererea apărătorului reclamantei, la termenul acordat pentru dezbateri apărătorul reclamantei a formulat o nouă cerere de amânare a cauzei, pe care instanţa a respins-o întemeiat, acordând corect reclamantei un termen de pronunţare pentru a formula apărări în scris.
Conform art. 274 C. proc. civ. apelanta căzând în pretenţii, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul apărătorului intimaţilor.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de reclamanta A.M., ale cărei critici de nelegalitate au vizat următoarele aspecte prin prisma motivelor prev. de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a învederat că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, cu greşita interpretare a actului dedus judecăţii, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor legale.
Se susţine că, în mod greşit instanţa de apel a soluţionat cauza fără să comunice reclamantei întâmpinările formulate de către pârâte, cu toate că au fost invocate excepţii fără a se arăta momentul în care s-au invocat, prin ce înscris sau prin ce modalitate, încălcându-se astfel aspectele referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii, prin neaducerea la cunoştinţă despre aceste excepţii.
În ceea ce priveşte cea de a doua critică, se arată că instanţa de apel a înţeles să realizeze o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, considerând că prin noua numerotare dată loturilor, proprietarul autor al reclamantei ar fi pierdut proprietatea, întrucât noua lotizare, realizată în anul 1937, a menţionat ca posesor un terţ, nelămurind dacă respectivul terţ deţinea terenul sub nume de proprietar şi dacă noul lot nu se suprapunea vechii numerotări.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că instanţa a nesocotit prevederile legale referitoare la proba transferului dreptului de proprietate, neexistând în legislaţia în vigoare o normă juridică pentru concluzia la care s-a ajuns.
Decizia recurată este în afara criticilor formulate, fiind fundamentată pe probele administrate în cauză.
În acest sens a avut în vedere că, cel ce formulează o cerere de chemare în judecată are obligaţia să o dovedească.
În aplicarea acestui principiu, reclamanta a depus extras de la arhivele naţionale, din care rezultă că în evidenţele acestei instituţii figurează autorul reclamantei C.S., ca deţinător al suprafeţei de 360,14 mp. situat în Staţiunea Mamaia, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1926.
În acest fel, recurenta a dovedit că autorul său a dobândit în anul 1926 imobilul ce face obiectul litigiului.
La rândul său, pârâta a dovedit cu adresa din 15 septembrie 1997 că lotul, din Staţiunea Mamaia era deţinut în anul 1936 de numitul S.A.
Faţă de împrejurarea că a fost răsturnată prezumţia de proprietate pe care art. 24 din Legea nr. 10/2001 a instituit-o în favoarea notificatorilor, reclamantei îi revenea sarcina să facă dovada contrară, respectiv să dovedească că la momentul preluării imobilului şi ulterior anului 1926, dată la care a dobândit acest imobil, autorul său a rămas proprietarul bunului.
În situaţia în care s-ar accepta ipoteza renumerotării loturilor, tot reclamantei îi revenea sarcina de a face această dovadă, fiind persoana care îşi afirmă un drept.
În lipsa unor astfel de dovezi contrare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu are calitate de persoană îndreptăţită, nefăcând proba cerută în mod expres de lege (dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) şi nici existenţa dreptului de proprietate asupra terenului notificat în patrimoniul autorului său la momentul preluării bunului de către stat.
Referitor la celelalte critici şi la analiza pactului comisoriu de grad IV, se reţine că acestea nu pot fi analizate de instanţa de recurs, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac şi de considerentele deciziei din apel, care, menţinând soluţia de respingere a contestaţiei reclamantei înlătură argumentele avute în vedere de către prima instanţă.
Corect s-a reţinut că terenul în litigiu a fost vândut de Primăria Constanţa autorului reclamantei cu obligaţia de a edifica pe el o casă, în termen de 4 ani, termen prelungit ulterior la 6 ani şi de a contribui cu 25% la toate cheltuielile edilitare.
Potrivit contractului, nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător, atrăgea desfiinţarea de plin drept a contractului, fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere, clauza constituind un pact comisoriu de gradul IV şi care înlătură aplicarea art. 1020 - 1021 C. civ.
Nefiind îndeplinite toate obligaţiile asumate de către cumpărător, dreptul său de proprietate s-a pierdut prin desfiinţarea contractului fără să fie necesară nicio altă formalitate şi fără intervenţia instanţei civile.
În mod corect s-a reţinut că, în condiţiile în care contractul cu care autorul reclamantei a cumpărat terenul a fost desfiinţat de drept, pe data neîndeplinirii condiţiei inserată de părţi, conform art. 969 C. civ., recurenta nu mai poate avea calitatea de proprietar, dreptul fiind pierdut cu efect retroactiv de la data perfectării contractului şi nu prin preluarea abuzivă de către Statul Român.
În speţă, s-a făcut dovada că în patrimoniul autorului recurentei, la data preluării de către stat a imobilului, dreptul de proprietate al autorului său nu mai exista, ceea ce înseamnă că în anul 1958, autorul reclamantei nu mai era proprietarul acestui teren, ceea ce denotă că reclamanta nu mai poate invoca nici un drept cu privire la acest teren.
În ceea ce priveşte încălcarea formelor procedurale, se reţine că susţinerile recurentei sunt în contradicţie cu situaţia reală, instanţa de apel respectând atâta dreptul la apărare al părţilor, cât şi principiul contradictorialităţii în derularea procesului civil, prin acordarea mai multor termene în vederea soluţionării diferitelor cereri formulate de părţi.
Referitor la cererea recurentei cu privire la soluţionarea recursului în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi art. 314 C. proc. civ., se reţine că respectiva solicitare este neîntemeiată, în condiţiile în care, pe de o parte nu există concurs între o cauză care să atragă casarea şi una care să atragă modificarea hotărârii, iar pe de altă parte pentru că art. 314 C. proc. civ. este de strictă interpretare şi poate fi aplicat numai în măsura în care probatoriul este complet şi împrejurările de fapt pe deplin stabilite.
Pentru toate considerentele expuse, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamantă să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.M., prin mandatar D.C.R. împotriva Deciziei nr. 295 din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6239/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6229/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
