ICCJ. Decizia nr. 625/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 625/2010
Dosar nr. 12487/325/2006
Şedinţa publică de la 3 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2692/ PI din 6 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta R.H. împotriva pârâţilor S.R., prin C.L. Timişoara şi P.J. Timiş, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de numiţii T.E., T.E. şi I.M., în favoarea pârâţilor.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
Prin prezenta acţiune, astfel cum a fost precizată ulterior, s-a solicitat să se constate că imobilul a fost expropriat fără ca scopul exproprierii să se realizeze, fiind îndeplinite astfel cerinţele art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Prin decizia nr. LIII pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, decizie obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., s-a arătat că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În motivare, se arată că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent, inclusiv în ceea ce priveşte imobilele expropriate în perioada de incidenţă (6 martie 1945-22 decembrie 1989), art. 11 din actul normativ arătat reglementând în detaliu modalitatea de restituire a imobilelor preluate prin expropriere.
Aceste dispoziţii legale constituie cadrul juridic special în acest sens, singurul care poate fi invocat după intrarea lor în vigoare, iar prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 au un caracter general faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Această interpretare este în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze în termenele prevăzute această procedură având deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.
S-a arătat că nici art. 481 C. civ., nu poate constitui temei al unei acţiuni în revendicarea unui imobil expropriat de stat în regimul comunist, pentru identitate de raţiune.
S-a mai reţinut că Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanţiilor unui proces echitabil în condiţiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., prin instituirea unui sistem reparator şi procedural perfecţionat, în trei grade de jurisdicţie.
Imobilul revendicat în speţă a fost expropriat de la antecesorii reclamantei în data de 15 octombrie 1949, intrând, deci, în categoria imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de incidenţă a Legii nr. 10/2001, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din actul normativ arătat.
Reclamanta nu a înţeles să apeleze la procedura reparatorie prevăzută de Legea nr. 18/1991 şi de Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-ar fi putut identifica imobilul în litigiu.
Acest motiv nu poate fi apreciat ca intrând în categoria cauzelor independente de voinţa reclamantei care să o fi pus în situaţia de a nu putea apela la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenele stabilite de art. 22, în condiţiile în care se putea apela la ajutorul unui expert topograf şi în cadrul procedurii necontencioase a notificării pentru identificarea imobilului sau chiar în faţa instanţei de judecată învestită în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 rep.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că excepţia inadmisibilităţii petitului în constatarea exproprierii abuzive a terenului, respectiv în constatarea nerealizării lucrării pentru care s-a dispus exproprierea, este întemeiată, motiv pentru care, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a admis-o, cu consecinţa respingerii acestei cereri, ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 69/ A din 6 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta R.H., a fost desfiinţata sentinţa civilă apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru judecare pe fond la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
În apel, instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize topografice pentru identificarea imobilului revendicat, stabilirea situaţiei juridice şi de fapt a acestuia, în raport de obiectul acţiunii civile astfel cum a fost formulată şi precizată ulterior de reclamantă. Expertiza tehnică de specialitate a fost efectuată de ing. expert A.C. care, prin concluziile sale, a reţinut că: imobilul ce face obiectul cauzei este situat în zona mediană a Municipiului Timişoara, între strada Lidia şi strada Mureş, înscris iniţial în CF nr. 5110 Timişoara, nr. top.14/2/1 în suprafaţă totală de 8.542 m.p. Acest număr a fost dezmembrat în două parcele: nr. top.14312/1/1 în suprafaţă de 3871 m.p. ce s-a reînscris în CF nr. 5110 Timişoara şi nr. top. 14312/1/2 în suprafaţă de 4761 m.p. ce s-a reînscris în CF 5110 Timişoara şi ulterior, a fost transnotată în CF 139984 Timişoara.
S-a mai reţinut că, potrivit documentaţiei de dezmembrare, parcela nr. top. 14312/1/1-revendicată de reclamantă-are acces la drumul public atât din str. Lidia, cât şi din str. Mureş, fiind mărginită la nord de parcela nr. top. 14312/2, la est de parcela nr. top. 14314, iar la vest de parcela nr. top. 14312/1/2.
Expertul a constatat că la data efectuării măsurătorilor, pe terenul aferent parcelei revendicate de reclamantă nr. top.14312/1/1, delimitat de planul de situaţie sus-menţionat prin conturul poligonal 1-2-3-4-5-6, era edificată casa cu nr. de conscriere 120, fără urme vizibile de lucrări terane sau subterane de utilitate publică.
S-a mai precizat totodată că, parcela în discuţie înconjoară pe toate laturile, parcela nr. top. 14313 ce a aparţinut şi ea antecesorilor reclamantei.
În raport de concluziile expertizei tehnice de specialitate care a identificat în fapt imobilul revendicat de reclamantă prin acţiunea înregistrată la data de 13 decembrie 2006, Curtea a reţinut că, în mod greşit s-a procedat la respingerea acţiunii civile, reţinându-se excepţia inadmisibilităţii petitului în constatarea exproprierii abuzive a terenului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât imobilul revendicat de reclamantă a fost identificat, urmând a se examina-cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei, legalitatea titlului statului de preluare a acestui imobil, situaţia juridică şi faptică a acestuia, în sensul stabilirii în ce măsură acesta a fost afectat de lucrări de utilitate publică.
Împotriva decizii instanţei de apel a formulat, în termen legal recurs, la data de 30 iunie 2009, paratul C.L.M. Timişoara, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte;Tribunalul Timiş nu a încălcat dreptul la un proces echitabil, aşa cum în mod greşit a reţinut Curtea de Apel Timişoara, întrucât instanţa de fond a examinat atât legalitatea titlului statului de preluare a acestui imobil, cât şi situaţia juridică şi faptică a acestuia.
Reclamanta nu a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001, imobilul încadrându-se la art. 11 din această lege, şi anume: „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia”.
Raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, acţiunea reclamantei este inadmisibilă, având în vedere titlul în baza căruia a intrat în proprietatea statului (expropriere) şi faptul că aceasta nu a solicitat pe calea administrativa în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului în litigiu.
Având în vedere obiectul cererii reclamantei, Legea nr. 10/2001 este singura lege aplicabilă în cauză.
O atare interpretare este impusă şi de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Prin interpretarea acestui text de lege, în coroborare cu prevederile art. 1. 2 şi 47 din Legea nr. 10/2001, rezultă că redobândirea dreptului de proprietate de către foştii proprietari sau moştenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condiţiile legii speciale, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat .. în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .. se restituie, de regulă, în natură, în condiţiile prezentei legi; în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.
Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadru juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent. În această privinţă este de subliniat că dispoziţiile art. 11 din aceeaşi lege se referă, în mod expres, la „imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale”, specificând că „dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare”.
Dispoziţiile art. 11 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadru juridic cu caracter special pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul temei ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi.
Ca urmare, Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediata aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994 care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001.
S-a constatat corect ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt de altfel reţinut şi prin Decizia nr. LIII a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prin care s-a soluţionat un recurs în interesul legii.
Prin Constituţia României este reglementat principiul neretroactivităţii legii, prevăzând, la art. 15 alin. (2). că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
În deplină concordanţă cu această reglementare constituţională, Codul civil prevede, în art. 1, că „legea dispune numai pentru viitor” şi că „ea n-are putere retroactivă”, instituind astfel principiul neretroactivităţii legii civile.
Acest principiu de bază, consacrat şi în jurisprudenţa C.E.D.O., afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desfiinţa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la rândul ei, aplicarea imediată şi fără rezerve a legii noi, în sensul că acţiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dispoziţiile Codului civil şi cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situaţii născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Deşi avantajos, prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun, fiind rigid şi conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, aducând perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Potrivit art. 44 alin. (1) faza a II-a din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”, care va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
Şi Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie.
Astfel încât, dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securităţii circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală”.
Cum această reglementare, dată prin Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanţă cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În acest cadru legislativ, deci, nu-şi mai pot găsi aplicarea dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin textul de lege menţionat se prevede că „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică”.
Această dispoziţie însă, ca şi aceea a art. 481 C. civ., în care se prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”, nu mai pot servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aşa cum rezultă din prevederile mai sus arătate, pentru restituirea suprafeţei de teren expropriate, reclamanta nu a parcurs procedura necontencioasa prevăzuta de Legea nr. 10/2001, ignorând dispoziţiile legii speciale aplicabile în cauză.
Având în vedere că aceleaşi raporturi juridice sunt reglementate atât de legea generală cât şi de legea speciala şi, având în vedere faptul că, potrivit adagiului „specialia generalibus derogant”, reclamanta nu avea un drept de opţiune între cele două acte normative, fiind obligat să solicite recunoaşterea dreptului pretins doar pe calea legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.
Mai mult, s-a invocat si faptul că, prin Decizia nr. 53 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti prin care s-a stabilit că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt inadmisibile.
Analizând cererea de recurs, din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte o va admite pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menţionată, inclusiv a celor expropriate, şi s-a statuat, într-o manieră clară şi explicită, care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor lor, ori în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.
Prin prezenta acţiune, formulată la data de 13 decembrie 2006, astfel cum a fost precizată ulterior, s-a solicitat de către reclamantă să se constate că imobilul a fost expropriat fără ca scopul exproprierii să se realizeze, in drept, fiind îndeplinite invocate dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Cât timp reclamanta nu a contestat măsura exproprierii si nu a făcut dovada că ar fi exceptata în vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau dovada că, din motive independente de voinţa sa nu a putut acţiona în termenele legale în procedura judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanţă de fond a reţinut că nu poate primi şi soluţiona cererea introductivă de instanţă, precizată ulterior, soluţie schimbata in mod nelegal de instanţa de apel.
Soluţia s-a impus justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceiaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop şi anume retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedaţi în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparaţie iar alţii, cei deposedaţi prin expropriere în aceiaşi perioadă de timp să poată acţiona în justiţie şi pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar şi principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Pentru a hotărî astfel, se reţine şi faptul că atât prin decizia VI/1999, cât şi prin decizia nr. LIII/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu privire la chestiuni de ordin procedural, care au generat o practică judiciară contradictorie, cauzată de interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 prin prisma aplicării principiilor neretroactivităţii legii civile sau a principiului regit tempus actum şi, respectiv, cu privire la concursul dintre procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr. 33/1995 şi cea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 10/2001, referitoare la aceleaşi situaţii juridice, intervenţie care s-a impus exclusiv în scopul unificării practicii judiciare.
În concret, prin decizia nr. VI din 27 septembrie 1999, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, şi a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
Extinderea sferei de aplicare a dispoziţiei art. 35 din Legea nr. 33/1994 la cererile de retrocedare a imobile preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel cum s-a statuat prin decizia VI/1999 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, era justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic şi şi-a produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, până la apariţia unei astfel de reglementări, care s-a realizat prin Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că: „Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.
Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti.
Astfel de decizii trebuie aplicate, pe viitor, de judecători pentru a se atinge scopul prevăzut de art. 329 alin. (1) al aceluiaşi cod, anume, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, aplicarea lor neputând fi înlăturată pe cale de interpretare.
Totodată, este de menţionat că în aplicarea legii şi a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepţional şi în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existenţa unei ingerinţe în exerciţiul unui drept al lor nu au acţionat în justiţie, în termenele şi procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obţine protecţia acelui drept ci au rămas în pasivitate.
Pentru a obţine restituirea în natură a terenului expropriat, individualizat in cuprinsul cererii de chemare in judecata, reclamanta avea deschisă calea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3), coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul C.L.M. Timişoara împotriva deciziei nr. 69/ A din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, va casa decizia atacată şi va respinge apelul declarat de reclamanta R.H. împotriva sentinţei nr. 2692/ PI din 6 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul C.L.M. Timişoara împotriva deciziei nr. 69/ A din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia atacată şi respinge apelul declarat de reclamanta R.H. împotriva sentinţei nr. 2692/ PI din 6 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6241/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6285/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
