ICCJ. Decizia nr. 6214/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE de CASAŢIE şi JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6214/2010
Dosar nr. 6540/3/2009
Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 6540 din 3 din 19 februarie 2009, reclamantul Birou executor Judecătoresc L.P. a solicitat, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi S.R. prin M.F.P., obligarea pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 827.930,25 lei, reprezentând prejudiciul material calculat pentru perioada de doi ani şi o lună de interzicere nelegală a desfăşurării activităţii.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Rechizitoriul nr. 485/P/2003 Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a trimis în judecată pe numitul P.L., iar prin sentinţa penală nr. 486 din 22 februarie 2005 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia penală nr. 249 din 17 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, acesta a fost achitat pentru toate capetele de acuzare.
Întrucât P.L.G. avea la acea dată funcţia de executor judecătoresc pe toată durata procesului penal i s-a interzis, prin ordin al Ministrului Justiţiei, în temeiul art. 47 din Legea nr. 188/2000, exercitarea funcţiei şi desfăşurarea oricărei activităţi a B.E.J. L.P. care să-i asigure mijloacele materiale necesare desfăşurării legale a activităţii, conservării şi întreţinerii patrimoniului.
Dispoziţiile legale menţionate (art. 47 din Legea nr. 188/2000) au fost modificate ulterior, în mod expres, prin art. II pct. 12 din O.U.G. 190/2005, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 332/2006, fapt ce reprezintă o recunoaştere tacită a culpei S.R., prin puterea legislativă, în redactarea nelegală a prevederilor art. 47, în forma iniţială şi care, coroborate cu incompetenţa şi reau-credinţă a organelor de cercetare penală şi a procurorilor care au instrumentat dosarul de urmărire penală au dus la crearea prejudiciului ce face obiectul acestui demers, a apreciat reclamantul.
De asemenea, prin prisma hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză s-a dovedit că rechizitoriul a fost un act profund netemeinic şi în esenţa lui nelegal, iar consecinţele sale, respectiv interzicerea desfăşurării activităţii B.E.J. L.P., i-a creat acestuia un prejudiciu material în valoare de 827.930,25 lei, valoare ce urmează a fi actualizată până la data plăţii efective, a mai susţinut reclamantul.
Temeiul de drept al acţiunii indicat de reclamant au fost dispoziţiile art. 67 – art. 69 din Legea nr. 304/2004, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 35 din Decretul 31/1954 şi art. 52 din Constituţia României. Totodată, reclamantul a menţionat că prezenta acţiune a fost formulată şi în temeiul art. 504 C. proc. pen., însă instanţele de judecată au respins în mod irevocabil acţiunea, ca inadmisibilă, întrucât s-a considerat că obiectul cererii nu se încadra în prevederile dispoziţiilor legale referitoare la erori judiciare în materia penală.
Prin sentinţa nr. 790 din 22 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Analizând acţiunea din perspectiva dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., s-a reţinut că reclamantul nu îndeplineşte condiţia premisă de admisibilitate de a fi „persoană condamnată ori privată de libertate”, întrucât persoana pretins condamnată pe nedrept este P.L.G. şi nu Biroul Executor Judecătoresc L.P.
De asemenea, s-a constatat că acţiunea este inadmisibilă şi cu privire la termenul de sesizare al instanţei, prevăzut de art. 506 C. proc. pen., fiind introdusă peste termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorului, în speţă, hotărârea penală de achitare fiind definitivă lai 7 februarie 2006.
Analizând acţiunea şi cu referire la dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., tribunalul a reţinut că numai S.R., ca urmare a unei condamnări de către o instanţă internaţională, se poate îndrepta, într-o acţiune în regres împotriva persoanei vinovate care cu rea-credinţă ori din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune.
Prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., nu sunt nici ele aplicabile în speţă, întrucât între procurori şi instituţiile la care funcţionează nu există raporturi de prepuşenie.
Răspunderea procurorilor poate fi angajată fie pe cale administrativă, potrivit Regulamentului, fie în condiţiile art. 507 C. proc. pen., astfel cum s-a analizat.
Totodată, tribunalul a apreciat şi că reclamantului nu îi este încălcat dreptul de acces la o instanţă, potrivit art. 6 paragraf 1 C.E.D.O., jurisprudenţa C.E.D.O. recunoscând statelor dreptul de a stabili baza legală a unei acţiuni şi termene limită de introducere.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat apel, respins, ca nefondat, prin decizia nr. 504/ A din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Reclamantul a criticat sentinţa primei instanţe, apreciind că excepţia inadmisibilităţii este nefondată în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 10 martie 1998 prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (l) C. proc. pen., sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Invocând considerentele acestei decizii ca având aplicabilitate şi în speţa de faţă, reclamantul a arătat că art. 504 C. proc. pen., restrânge la două situaţii posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unor erori judiciare, şi anume când persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată sau aceasta nu există, în timp ce soluţia constituţională prevăzută de art. 52 alin. (3), în concordanţă cu art. 3 din protocolul nr. 7 la C.E.D.O., instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară săvârşită în procesele penale.
Din dispoziţiile constituţionale rezultă că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşită în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, iar sintagma „potrivit legii” din art. 52 alin. (3) din Constituţie se referă la stabilirea modalităţilor şi condiţiilor în care urmează a se face angajarea răspunderii pentru plata despăgubirilor cuvenite şi nu la înlăturarea răspunderii statului în ipoteza unor cazuri ce constituie erori judiciare. Cu alte cuvinte, a apreciat reclamantul, potrivit normei constituţionale menţionate, organul legislativ nu ar putea alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.
Având în vedere faptul că B.E.J. P.L.G. nu a fost parte în procesul penal, însă această eroare judiciară a determinat suspendarea activităţii acestui contribuabil, lipsindu-l de prerogativa desfăşurării unei activităţi aducătoare de venituri, reclamantul a considerat, în raport cu cele arătate, că excepţia inadmisibilităţii este nefondată.
Instanţa de apel a respins apelul astfel cum a fost motivat, apreciind că prima instanţă a statuat corect, în considerarea principiului disponibilităţii procesului civil, că acţiunea este inadmisibilă.
Dispoziţiile legale incidente în speţă sunt în acord cu prevederile constituţionale, astfel încât nu se poate spune că dreptul la despăgubire nu este efectiv. Este, însă, necesar ca formularea acţiunii să îndeplinească anumite cerinţe pe care legile speciale le impun, şi anume, potrivit cu dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., existenţa unei hotărâri definitive de condamnare şi a unei hotărâri definitive de achitare pentru aceeaşi faptă, iar acţiunea în pretenţii să fie îndreptată împotriva statului, în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de lege.
Aceste cerinţe nu sunt întrunite în cauză, a mai reţinut instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul a declarat prezentul recurs.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a apreciat hotărârea instanţei de apel netemeinică şi nelegală şi a invocat cu titlu de motive de recurs criticile formulate în apel, astfel cum acestea au fost redate în precedent.
Analizând recursul, Înalta Curte va constata următoarele:
Obiectul unei cereri de recurs este reprezentat de decizia instanţei de apel, sub aspectul neegalităţii acesteia.
Motivarea recursului presupune arătarea cu claritate a acelor critici care, încadrabile fiind motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sunt de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivaţia sa se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se Într-o critică totală sau parţială a acesteia.
În speţă, recurentul nu a formulat critici referitoare la modul de judecată al instanţei de apel.
După cum rezultă, în mod incontestabil, din parcurgerea filelor din dosarul de recurs, respectiv filelor 2 şi 3 din dosarul de apel, recurentul a reiterat ad litteram cererea de apel cu titlu de motive de recurs.
Aşa fiind, susţinerile invocate sunt străine de considerentele deciziei atacate, întrucât nu arata, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţa de apel supuse analizei instanţei superioare.
Nemulţumirea recurentului faţă de soluţie şi simpla afirmaţie în sensul că decizia este nelegală nu se pot constitui în critici ale acelei decizii şi nu echivalează cu motivarea căii de atac.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 302 alin. (l) lit. c) şi art. 306 alin. (l) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 304 C. proc. civ., constatând că aşa-numitele motive de recurs sunt de fapt motivele din apel, analizate deja de instanţa anterioară, se va constata nulitatea căii de atac astfel exercitată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul Biroul Executorului Judecătoresc P.L.G. împotriva deciziei nr. 504/ A din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6201/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6231/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
