ICCJ. Decizia nr. 6241/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6241/2010
Dosar nr. 6877/95/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 308 din 25 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 6877/95/2009, s-a admis acţiunea formulată de G.C. împotriva pârâtei SC C.E. SA Rovinari.
S-a constatat caducitatea Decretului de expropriere cu privire la suprafaţa de 497 mp teren situat în satul Arderea, comuna Câlnic având ca vecini la nord - drumul comunal, la est - Drum, la sud – A.N.G. şi la vest — I.I., expropriere instituită prin Decretul nr. 193/1987.
S-a constatat calitatea de proprietar al reclamantului cu privire la teren.
S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta SC C.E. Rovinari.
A fost obligat reclamantul să restituie pârâtei suma de 33.396 lei încasată la 09 noiembrie 1988, reactualizată cu indicele de inflaţie începând cu 09 noiembrie 1988 până la data restituirii sumei.
A fost obligată pârâta să plătească 3000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat după cum urmează: 2000 lei potrivit chitanţei din 15 aprilie 2009; 700 lei în dosarul nr. 58/8/98/2007 potrivit chitanţei din 26 iunie 2007.
S-a redus onorariul de la 1000 lei la 500 lei din chitanţa eliberată la 10 noiembrie 2009.
S-au respins celelalte cheltuieli privind onorariu avocat.
A fost obligată pârâta la 250 lei onorariu expert către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constarea caducităţii decretului de expropriere calităţii de proprietar a reclamantului fiind întemeiată, şi corelativ, şi cererea reconvenţională, al cărei temei de drept îl constituie principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Cererea accesorie având ca obiect cheltuielile de judecată a fost admisă în parte, onorariile de avocat fiind diminuate potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul G.V.C., iar prin decizia nr. 49 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova s-a respins apelul reclamantului cu următoarele considerente:
Temeiul juridic al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată îl reprezintă atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, declanşând o răspundere civilă delictuală, reglementată de dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., în al cărei conţinut intră obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat, respectiv de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost obligată să le suporte.
S-a reţinut de prima instanţă că suma totală solicitată, reprezentând onorarii de avocat, este nejustificat de mare în raport de obiectul acţiunii şi munca prestată de avocat, astfel că s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., şi s-a micşorat cuantumul acesteia la suma acordată prin sentinţa primei instanţe.
Potrivit art. 274 alin. (l) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată părţii câştigătoare.
Alin. (2) al art. 274 C. proc. civ., prevede că judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat a dovedit că le-a făcut, însă, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţa de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Aceste ultime dispoziţii legale au fost declarate constituţionale prin decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, în considerentele căreia s-a reţinut că nicio dispoziţie din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitate activităţii depuse.
Astfel, Curtea Constituţională a statuat că o asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecinţa însuşirii sale de către instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil. In acest sens, a arătat instanţa pe contencios constituţional, este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care, investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a stabilit că acestea urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
În acelaşi mod, inclusiv în dreptul intern, partea care a câştigat procesul poate obţine, în temeiul art. 274 C. proc. civ., rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se constată caracterul lor real, necesar şi rezonabil.
Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., nu contravin nici dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocat şi client nu poate fi stânjenit sau controlat direct sau indirect, de nici un organ al statului. Aceste prevederi sunt incidente exclusiv în raporturile contractuale dintre părţile contractului de asistenţă juridică, fiind o aplicaţie particulară a principiului de drept înscris în Codul civil, care consacră principiul obligativităţii respectării contractului de către părţi, clientul având obligaţia de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, în măsura în care va câştiga procesul, decât dacă instanţa va aprecia asupra caracterului său real, necesar şi rezonabil.
Cât priveşte îndeplinirea acestor condiţii în speţa de faţă, s-a reţinut că prima instanţă a făcut o apreciere corectă asupra lor. Astfel, s-a considerat că suma solicitată cu tidu de onorarii de avocat achitate în dosarele finalizate cu pronunţarea hotărârii apelate este disproporţionat de mare în raport de complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat, potrivit alin. 3 al art. 274 C. proc. civ.
Este adevărat că soluţionarea în fond a dosarului s-a făcut în urma mai multor cicluri procesuale şi la un interval de peste 2 ani de la data pronunţării acţiunii, însă perceperea unui onorariu total de 9500 lei în dosarul nr. 8915/95/2008 al Curţii de Apel Craiova, în care apelul s-a soluţionat în temeiul dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., la al doilea termen de judecată, nu se justifică, ceea ce fundamentează presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită.
Ca atare, suma de 15200 lei RON, constând în onorarii de avocat, solicitată de reclamant, deşi are un caracter cert, nu îndeplineşte condiţiile de a fi necesară şi rezonabilă, şi în consecinţă, diminuarea sa de către prima instanţă în limita sumei de 3200 lei RON apare ca fiind legală şi proporţională cu complexitatea cauzei dedusă judecăţii şi efortul depus din partea apărătorului.
Prin urmare, motivele de apel formulate, referitoare la greşita cenzurare de către Tribunal a onorariilor de avocat solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată sunt nefondate, şi nu pot fi primite de instanţa de control judiciar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul G.V.C. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivul de apel în care se critică contradictorialitatea şi dispozitivul hotărârii instanţei de fond.
Recurentul mai învederează faptul că instanţa de apel minimalizează aportul apărătorului său la soluţionarea cauzei şi că motivarea hotărârii este necorespunzătoare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori se constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită, este nevoit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă juridică calificată pe parcursul procesului.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elementele şi complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Din perspectiva acestor aspecte, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nefiind astfel incident motivul de recurs legat de greşita interpretare şi aplicare a legii.
În ceea ce priveşte critica legată de motivarea necorespunzătoare a hotărârii sunt de reţinut următoarele aspecte.
Motivarea unei hotărâri este o problemă de conţinut şi nu de formă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt însă îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit prin raţionamente logice.
Astfel, faţă de cele expuse, hotărârea instanţei de apel întruneşte cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Cum în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul G. V. C. împotriva deciziei nr. 49 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6231/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 625/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
