ICCJ. Decizia nr. 6288/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6288/2010
Dosar nr. 17268/3/2008
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 9 mai 2008, reclamanţii A.G.C. şi A.G.Y. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P. şi Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general, obligarea pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 600 mp şi 2 corpuri de casă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a aparţinut bunicii acestora, numita C.A.M.J., care la rândul ei a moştenit bunul de la mama sa - C.R. - decedată, că imobilul menţionat a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a naţionalizării dispusă prin Decretul nr. 92/1950, preluarea având caracter abuziv, întrucât proprietara imobilului era exceptată de la naţionalizare, fiind medic.
Prin sentinţa civilă nr. 597 din 23 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., respingând acţiunea faţă de acest pârât; a admis acţiunea precizată formulată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi l-a obligat pe pârât să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, în natură, imobilul în litigiu şi să facă propuneri de despăgubiri pentru apartamentul vândut cumpărătorilor J.C. şi J.V.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că preluarea bunului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a avut caracter abuziv, întrucât actul normativ menţionat contravenea normelor înscrise în Constituţia României din 1948, care la art. 8 prevedeau că proprietatea particulară şi dreptul la moştenire sunt recunoscute şi garantate de lege, precum şi art. 481 C. civ. care stabilea că nici o persoană nu poate fi obligată să cedeze proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, condiţii ce nu au fost îndeplinite în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că soluţia este rezultatul unei analize greşite a probatoriului administrat în cauză precum şi a interpretării eronate a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Apelantul pârât a arătat că întrucât acţiunea a fost soluţionată după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanţii ar fi trebuit să se adreseze Comisiei înfiinţate în baza acestei legi şi numai după ce Comisia ar fi dat un răspuns negativ, ar fi putut solicita, pe calea dreptului comun, pretenţii.
A mai arătat că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie, invocând în acest sens dispoziţiile deciziei nr. 33 pronunţată de Înalta Curte în cadrul unui recurs în interesul legii.
Cererea de restituire trebuie analizată şi soluţionată de entitatea notificată şi numai după aceea, dispoziţia emisă poate fi contestată în faţa instanţei judecătoreşti.
A mai apreciat că instanţa de fond, fără a stabili întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor pe baza unei expertize de specialitate, a dispus în mod nelegal restituirea unei părţi din imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 57/ A din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, reţinând că, deşi reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 7 martie 2001, nici până în prezent pârâtul nu a emis o dispoziţie motivată în acest sens, în condiţiile în care a fost obligat la aceasta prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv, prin sentinţa civilă nr. 6518 din 04 noiembrie 2005.
Ca urmare, prima instanţă a soluţionat cauza pe fond, cu respectarea şi aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, conform plenitudinii de jurisdicţie conferite de această decizie instanţelor de judecată în cadrul dreptului dedus judecăţii, în cazul refuzului nejustificat de a soluţiona notificarea.
Instanţa de apel a mai reţinut că, faţă de aceste considerente, criticile vizând inadmisibilitatea unei acţiuni în revendicare, precum şi dispoziţiile Deciziei nr. 33/2009 a Înaltei Curţi sunt fără relevanţă juridică şi străine cauzei deduse judecăţii.
De asemenea, instanţa de apel a mai constatat că critica conform căreia instanţa de fond nu a efectuat o expertiză de specialitate în cauză care să aibă ca obiect întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor este nefondată, întrucât la termenul de judecată din 16 martie 2009 s-a depus raportul de expertiză efectuat de expert inginer M.V., la care părţile nu au depus obiecţiuni şi prin care a fost identificat şi individualizat imobilul în litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, formulând critici ce au vizat nedepunerea, de către reclamanţi, a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, în interiorul termenului de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării, precum şi greşita reţinere a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 ca fiind contrare Constituţiei din 1948 şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., în raport de împrejurarea că actul normativ arătat nu a fost declarat neconstituţional în timpul cât era în vigoare, astfel încât în perioada de referinţă era valabil şi producea efecte juridice.
Recursul este nul în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 302 ind.1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
Prin cererea de recurs pârâtul a invocat incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „.este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.”
Din cuprinsul motivelor de recurs se constată însă că pârâtul nu a dezvoltat critici care să se circumscrie motivului invocat, respectiv, nu a arătat în ce mod, prin soluţia pronunţată, legea ar fi fost incorect aplicată, ori care este textul legal ce a fost greşit aplicat sau greşit interpretat raportat la circumstanţele cauzei.
Succesiunea de afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Mai mult, pentru prima oară în calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanţa de judecată a reţinut nevalabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu, precum şi nerespectarea, de către reclamanţi a procedurilor prevăzute de legea specială de reparaţie, critici formulate omisso medio, ce nu pot fi primite şi analizate de instanţa de recurs.
Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
În speţa supusă analizei, se constată că prin sentinţa civilă nr. 597 din 23 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a stabilit că titlul statului asupra imobilului în litigiu, astfel cum a fost constituit prin Decretul nr. 92/1950, nu este valabil, fiind rezultatul măsurii abuzive a naţionalizării, că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituire conform legii speciale de reparaţie şi că aceştia au respectat procedura instituită de actul normativ arătat referitoare la depunerea notificării şi a actelor doveditoare.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a vizat critici referitoare la admisibilitatea acţiunii promovate de reclamanţi, la modalitatea soluţionării direct de către instanţa de judecată a notificării şi la inexistenţa unei expertize de specialitate care să stabilească întinderea dreptului de proprietate dedus judecăţii, fără a face vreo referire la nerespectarea, de către reclamanţi a procedurilor aferente Legii nr. 10/2001 ori la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
Se constată astfel că, prin sentinţa primei instanţe şi în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunea valabilităţii titlului statului şi a respectării procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001, asupra acestor aspecte s-a statuat cu putere de lucru judecat, astfel încât nu mai pot fi puse în discuţie, rămânând câştigate în mod definitiv şi irevocabil cauzei.
Hotărârile judecătoreşti faţă de care nu s-au exercitat, în termenul stabilit, căile de atac prevăzute de lege, intră în puterea lucrului judecat, iar hotărârile judecătoreşti faţă de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului, nu pot fi atacate cu recurs.
Pentru identitate de raţiune, acele aspecte dintr-o hotărâre judecătorească care nu au constituit critici formulate în cadrul apelului, deşi s-a exercitat o asemenea cale de atac, sunt supuse autorităţii de lucru judecat în ipoteza promovării recursului, neputând fi invocate pentru prima oară în calea extraordinară de atac, întrucât reprezintă chestiuni faţă de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului.
Astfel, autoritatea de lucru judecat priveşte nu numai dispozitivul hotărârii judecătoreşti, ci şi problemele de drept ce sunt dezlegate irevocabil prin hotărârea judecătorească, recunoscându-se un asemenea efect şi cu privire la considerentele care se reflectă în dispozitiv.
Faţă de argumentele arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi şi analiza criticile pârâtului referitoare la valabilitatea sau nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, precum şi la respectarea sau nerespectarea, de către reclamanţi, a procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, aspecte care au intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, reprezentând critici omisso medio, în cauză nu s-au conturat motive de ordine publică iar criticile formulate nu se circumscriu cadrului legal prevăzut de art. 304 C. proc. civ., astfel încât conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 57/ A din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6286/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6290/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
