ICCJ. Decizia nr. 6389/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6389/2010
Dosar nr. 1471/108/2009
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, Secţia civilă, reclamanta D.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul oraşului Ineu, anularea Dispoziţiei nr. 153/2009 emisă de pârât, prin care i s-a respins cererea de restituire a terenului intravilan în suprafaţă de 805 mp, situat în localitatea Ineu, Str. I. Slavici, înscris în CF Ineu, ce a fost expropriat abuziv prin Decretul nr. 540/1973.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a făcut demersuri timp de 6 ani pentru retrocedarea terenului, dar nu a primit nici un răspuns până în anul 2009, în condiţiile în care a formulat notificare în anul 2003, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în anul 2005 a reiterat această cerere în temeiul Legii nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 307 din 18 iunie 2009, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că anterior emiterii dispoziţiei contestate, prin Hotărârea nr. 97/2006, Comisia locală de fond funciar Ineu a respins cererea reclamantei privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu motivarea că nu este de competenţa sa soluţionarea unei astfel de cereri, hotărârea fiind confirmată de Comisia judeţeană de fond funciar Arad care, prin Hotărârea nr. 393/2007, a dispus în baza Legii nr. 18/1991, punerea reclamantei în posesie pentru suprafaţa de 0,5 ha, respingând solicitarea acesteia privind restituirea terenului în suprafaţă de 805 mp situat în intravilan, cu motivarea că pentru restituirea acestei suprafeţe sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
A mai reţinut tribunalul că, fiind vorba de un teren intravilan, legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001, iar faţă de dispoziţiile art. 22 din acest act normativ, termenul de depunere a notificărilor a fost de 6 luni de la data intrării în vigoare, prelungit succesiv până în februarie 2002.
Pe de altă parte, prelungirea termenului prevăzută de Titlul V din Legea nr. 247/2005 a vizat doar persoanele care nu au depus cereri în termenul prevăzut de Legea fondului funciar ori aceste cereri s-au pierdut sau cu privire la care nu au primit nici un răspuns.
În plus, notificarea ar fi trebuit depusă prin executorul judecătoresc, iar nerespectarea termenului pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în instanţă măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Or, reclamanta a depus cererea după mai mult de 1 an de la momentul expirării termenului, iar prevederile Legii nr. 247/2005 nu se aplică reclamantei cu privire la dreptul de a depune o nouă cerere.
Prin decizia nr. 26 din 11 februarie 2010 , Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanta D.L., a casat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanţă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, atât în dosarul administrativ, cât şi în dosarul primei instanţe (fila 122) există notificarea din 12 februarie 2002, înregistrată la Primăria oraşului Ineu, prin care reclamanta, în calitate de persoană îndreptăţită, a solicitat, nu numai retrocedarea a 1 ha de teren agricol, dar şi a suprafeţei de 805 mp, precizând că va ataşa şi actele doveditoare în termenul legal de 18 luni.
Această notificare, chiar dacă nu este adresată prin intermediul executorului judecătoresc, identifică fără echivoc terenul revendicat, precum şi temeiul legal prin care a fost expropriat abuziv, alături de menţiunea că se doreşte retrocedarea acestei suprafeţe, iar destinatarul este unitatea deţinătoare, adică Oraşul Ineu, reprezentat prin primar.
Or, aşa cum rezultă din dispoziţia contestată, această notificare a fost complet ignorată de pârât, care a analizat doar o cerere prin care reclamanta a revenit asupra cererii iniţiale din 12 februarie 2002, respectiv notificarea din 24 martie 2003, care însă nici ea nu a fost soluţionată pe fond, reţinându-se că ar fi fost tardiv formulată în raport cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi că nu a fost expediată prin executorul judecătoresc.
Curtea de apel a constatat că notificarea nr. 1643/2002 a fost formulată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar în ce priveşte cerinţa nerespectării formalităţii de expediere a acesteia prin intermediul executorului judecătoresc s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu sancţionează în vreun fel lipsa unui astfel de demers şi nici nu există dubii cu privire la faptul că unitatea deţinătoare a fost înştiinţată de contestatoare cu privire la intenţia sa de a beneficia de măsuri reparatorii.
Prin sentinţa tribunalului au fost ignorate şi dispoziţiile deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care li se impune instanţelor să soluţioneze pe fond notificările persoanelor îndreptăţite, în ipoteza în care se constată că acestea nu au fost soluţionate de autorităţile administrative competente sau au fost emise decizii/dispoziţii de respingere nelegale.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâtul oraşul Ineu, prin primar care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
Pentru a se putea vorbi de o notificare în sensul Legii nr. 10/2001 sunt necesare îndeplinirea anumitor formalităţi legale, printre care şi aceea a expedierii prin intermediul executorului judecătoresc, nerespectarea acestei obligaţii atrăgând pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, declarate constituţionale prin Decizia nr. 301/2009 a Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte, notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată tardiv de reclamantă.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut în considerentele sale aplicabilitatea în speţă a Deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond.
A nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Este cert că la data de 12 februarie 2002 reclamanta a formulat notificare în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 805 mp, situat în localitatea Ineu, Str. I. Slavici, înscris în CF Ineu, precizând că va ataşa şi actele doveditoare în termenul legal de 18 luni.
Această împrejurare nu poate însemna decât că pretenţia persoanei îndreptăţite la restituirea imobilului a fost adusă la cunoştinţa efectivă a entităţii cu atribuţii în domeniu, în interiorul termenului prevăzut de lege, situaţie în care nu se poate considera că lipsa condiţiei de formă prevăzută de art. 22 alin. (3) (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, respectiv comunicarea notificării prin intermediul executorului judecătoresc, ar putea conduce la pierderea dreptului în substanţa lui.
Art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că notificarea trebuia comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, însă nu este stabilită vreo sancţiune pentru nerespectarea acestei dispoziţii.
Înalta Curte constată că cererea de restituire a unui imobil, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, adresată unităţii deţinătoare în altă modalitate decât prin intermediul unui executor judecătoresc, este asimilată notificării, cu condiţia ca din cuprinsul ei şi actele anexate să rezulte elementele de identificare ale persoanei îndreptăţite, datele de identificare ale imobilului a cărui restituire se cere, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât nu există dubii cu privire la faptul că unitatea deţinătoare a fost înştiinţată de contestatoare cu privire la intenţia sa de a beneficia de măsuri reparatorii.
De aceea, nu sunt întemeiate susţinerile recurentei în sensul că notificarea formulată de reclamantă nu produce efecte întrucât nu a fost transmisă prin executorul judecătoresc, iar intimata nu a respectat termenul prevăzut de art. 22 din lege.
Existând dovada certă că persoana îndreptăţită (intimata) s-a adresat cu cerere persoanei deţinătoare a imobilului (recurenta) în termenul prevăzut de lege, cererea produce toate efectele, astfel cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată.
Este cu totul excesiv şi de un formalism extrem teza potrivit căreia notificarea expediată în altă modalitate decât prin intermediul executorului judecătoresc ar avea drept consecinţă pierderea de către persoana îndreptăţită a posibilităţii de a mai acţiona în termen pentru a-şi valorifica vocaţia conferită de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care legea specială nu prevede vreo sancţiune pentru nerespectarea acestei dispoziţii.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel de a casa sentinţa tribunalului şi a trimite cauza tribunalului pentru reluarea judecăţii pe fond este legală şi temeinică şi ca atare, recursul declarat în cauză se constată nefondat şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Oraşul Ineu, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 26 din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6407/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6387/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
