ICCJ. Decizia nr. 6391/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6391/2010

Dosar nr. 33125/3/2007

Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 26 octombrie 2006, sub nr. 16371/3000/2006, reclamantul B.S.V. s-a adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor P.I.M., B.I.G., S.D. şi S.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele de la parter şi etajul 1, din imobilul situat în sector 2, Bucureşti.

În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea autorului său B.V., conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la 19 mai 1937 şi autorizaţiei de construcţie din 1937, iar, în 1950, a fost preluat abuziv de Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentinţa civilă nr. 8260/1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamant şi de numita B.M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, iar, în temeiul sentinţei, a fost emisă dispoziţia din 1998 a Primarului General prin care s-a dispus restituirea imobilului.

La întocmirea formalităţilor de predare-primire, s-a constatat că imobilul a fost vândut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deşi se formulase cerere de restituire şi în temeiul acestei legi.

În compararea titlurilor părţilor, provenite de la autori diferiţi, reclamantul a susţinut că titlul său este mai bine caracterizat, cel al pârâţilor provenind de la un neproprietar.

Prin sentinţa civilă nr. 1565 pronunţată la data de 1 martie 2007 de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 16371/300/2006, raportat la valoarea indicată de reclamant a fi peste 500.000 RON şi la dispoziţia art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a V-a civilă la data de 19 aprilie 2007, sub nr. 13718/3/2007. întrucât această instanţă şi-a declinat la rândul său competenţa materială în favoarea judecătoriei, prin regulatorul de competenţă din 23 august 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a stabilit competenţa, în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 84 din 17 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul B.S.V. în contradictoriu cu pârâţii, P.I.M., B.I.G., S.D. şi S.C., pârâţii fiind obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele de la parter şi etajul 1 al imobilului situat în Bucureşti, sector 2.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a constatat că reclamantul şi-a dovedit calitatea procesuală activă, fiind moştenitorul autorului B.V. care a deţinut, cu titlu de proprietate, imobilul în litigiu.

Tribunalul a mai reţinut că pârâţii au cumpărat apartamentele ce le deţin în anul 1996, iar ulterior, reclamantul, prin sentinţa civilă nr. 8260 din 13 mai 1998 a obţinut, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, admiterea acţiunii în revendicarea imobilului, deja cumpărat de persoanele fizice.

Comparând titlurile ce emană de la autori diferiţi, Tribunalul a constatat că părţile înfăţişează titluri de proprietate emanând de la autori diferiţi şi concluzionând că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil, întrucât statul a preluat abuziv imobilul în cauză iar adevăratul proprietar nu a pierdut niciun moment acest drept din patrimoniul său.

împotriva hotărârii respective, au declarat apel pârâţii B.I.G., P.I.M., S.D. şi S.C. criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

Prin motivele de apel formulate de pârâţii B.I.G. şi P.I.M., s-a criticat hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:

Instanţa de fond nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi prin urmare a aplicat greşit legea, deoarece s-au comparat greşit titlurile exibate de către părţi, omiţându-se faptul că sentinţa civilă nr. 8260/1998, prin care s-a admis acţiunea în revendicare în favoarea reclamanţilor, nu le este opozabilă, întrucât Statul Român pierduse posesia imobilului.

Greşita respingere a cererii de suplimentare a probatoriului cu înscrisuri şi interogatoriu privind buna credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum şi faptul deţinerii de către reclamant a mai multor imobile, ceea ce nu-l încadra în excepţiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950.

Motivele de apel formulate de pârâţii S.D. şi S.C. au privit următoarele critici:

1. Greşita admitere a acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor în temeiul art. 480-art. 481 din C. civ., prin distrugerea protecţiei conferite de drepturile dobândite în virtutea unor norme legale.

2. Greşita aplicare a practicii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care s-a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanţilor, fiind ignorat titlul de proprietate al pârâţilor, întrucât art. 1 din Protocolul 1 acţionează nu numai în favoarea reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 50 din 23 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii B.I.G. şi P.I.M.; a admis apelul formulat de pârâţii S.D. şi S.C. împotriva aceleiaşi decizii; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea în revendicare faţă de pârâţii S.D. şi S.C. ca neîntemeiată. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că apelul declarat de pârâţii B.I.G. şi P.I.M. este nefondat, întrucât în urma admiterii cererii de revizuire a deciziei civile nr. 20 din 11 ianuarie 2001 a Tribunalului Argeş, consecinţă a hotărârii C.E.D.O. în cauza Bărcănescu contra României, prin decizia nr. 353 din 22 noiembrie 2007 a Tribunalului Argeş cu referire la pârâtul B.I.G., precum şi prin decizia civilă nr. 831 din 20 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu referire la pârâta P.I.M., aceştia nu mai au titluri de proprietate, fiind constată nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceştia în baza Legii nr. 112/1995.

Nedeţinând un titlu valabil, criticile în ceea ce priveşte compararea titlurilor nu mai pot fi primite, întrucât, orice metodă s-ar aplica între un titlu valabil deţinut de reclamant şi lipsa titlurilor pârâţilor, nu poate triumfa decât deţinătorul titlului valabil, respectiv reclamantul.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţii S.D. şi S.C., instanţa a constatat că este întemeiat întrucât, spre deosebire de pârâţii B.I.G. şi P.I.M., aceştia deţin un titlu valabil de proprietate asupra apartamentului pe care îl ocupă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia în baza Legii nr. 112/1995, nefiind anulat.

Aşa fiind demersul reclamantului, fără a fi implicat în proces şi unitatea deţinătoare ci numai persoana fizică titulară a unui contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat, nu poate fi soluţionat decât în favoarea actualului deţinător care se bucură de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând elemente care să conducă la încălcarea principiului stabilităţii circuitului civil.

S-a mai reţinut că acţiunea în revendicare a reclamantului nu devine inadmisibilă, prin formularea acesteia la mult timp după apariţia Legii nr. 10/2001, acesta având în continuare acces la valorificarea drepturilor sale, însă în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 care oferă o gamă diversificată de măsuri reparatorii.

Prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din 8 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de petentul (intimat-reclamant) B.S.V., în contradictoriu cu intimaţii (apelanţii-pârâţi) B.I.G., P.I.M., S.D. şi S.C. şi a respins, ca nedovedită cererea formulată de intimatul-reclamant prin care a solicitat, în temeiul art. 2812 din C. proc. civ., completarea dispozitivului deciziei arătate, în sensul obligării apelanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de jduecată suportate în apel.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că cererea formulată este nedovedită, întrucât la dosarul cauzei nu există nici un înscris care să ateste cuantumul cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei respective, la data de 26 februarie 2009 şi respectiv 4 martie 2009 au declarat recurs atât reclamantul B.S.V. cât şi pârâţii P.I.M. şi B.I.G., criticând-o ca fiind nelegală.

Reclamantul B.S.V., prin motivele de recurs, a criticat decizia recurată, susţinându-se că sunt greşite considerentele instanţei de apel, potrivit cărora, actualul deţinător al imobilului are un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, neexistând elemente care să conducă la încălcarea principiului securităţii circuitului civil, fiind contrare dispoziţiilor legale, respectiv a prevederilor art. 480 din C. civ., fiind vorba de o acţiune în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate a două persoane fizice, care deţin, concomitent, fiecare în parte, câte un titlu de proprietate asupra aceluiaşi imobil.

Iar procedura administrativă specială pe care o instituie Legea nr. 10/2001 priveşte exclusiv modul de restituire a proprietăţilor aflate în patrimoniul statului, neavând legătură cu acţiunea în comparare de titluri care reprezintă o variantă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ.

Iar în acţiunea de comparare a titlurilor de proprietate ale celor două părţi, trebuie să se dea preferabilitate titlului de proprietate al reclamantului, avându-se în vedere cele două criterii de comparare, respectiv momentul intrării în circuitul civil al fiecărui titlu cu efecte erga omnes şi autorul de la care provine fiecare titlu.

Recurentul-reclamant dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât Curtea Europeană, prin hotărârea din 12 octombrie 2006 publicată în M. Of. nr. 198/22.03.2007, a reţinut că, în ceea ce priveşte imobilul din sector 2 Bucureşti, reclamantul a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanţele recunoscându-i titlul de proprietate şi caracterul abuziv al naţionalizării.

În aceeaşi hotărâre, conform jurisprudenţei sale, Curtea de la Strasbourg a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, chiar şi unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, constituie o lipsire de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţie.

Pârâţii P.I.M. şi B.I.G., prin motivele de recurs, invocând, în drept, prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. au criticat decizia recurată sub următoarele aspecte:

1. Sentinţa civilă nr. 8260 din 13 mai 1998 prin care s-a admis acţiunea în revendicare a întregului imobil împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi restituirea prin dispoziţia din 7 octombrie 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, nu le este opozabilă, nefiind părţi în proces.

La data soluţionării acţiunii în revendicare, Statul Român nu mai avea posesia imobilului care fusese vândut anterior la cei trei chiriaşi în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, iar reclamantul cunoştea această situaţie juridică, dând dovadă de rea-credinţă prin promovarea unei acţiuni în revendicare.

La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 6 decembrie 1996, situaţia juridică a apartamentelor era clară, în sensul că trecerea în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu titlu, aşa cum statuau Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi care urmau să verifice dacă fostul proprietar figura în anexele la acest decret, conform H.G. nr. 20/1996.

Instanţa de apel a soluţionat cauza, în mod inechitabil, pentru deţinătorii apartamentelor din imobilului revendicat, în sensul că, deşi reclamantul a invocat un titlu pentru întreg imobilul, acesta este valabil şi este comparat numai cu titlurile lor, iar faţă de intimaţii-pârâţi S. se reţine că aceştia deţin un titlu valabil.

Iar în conformitate cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1, acţiunea reclamantului încalcă grav principiul stabilităţii circuitului civil.

Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. din C. civ., a fost introdusă de reclamant la data de 26 octombrie 2006, după apariţia Legii nr. 10/2001 şi modificarea acesteia prin Legii nr. 247/2005, şi fiind o acţiune de drept comun trebuia achitată taxa de timbru la valoarea apartamentelor revendicate.

În mod greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată pe dreptul comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul având în continuare acces la valorificarea drepturilor sale, însă, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 care oferă o gamă diversificată de măsuri reparatorii.

Ulterior, pe data de 9 iunie 2009, reclamantul B.S.V. a formulat recurs şi împotriva încheierii din 8 mai 2009 prin care i s-a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei recurate în sensul obligării apelanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de jduecată.

Astfel, s-a susţinut că încheierea respectivă este nelegală întrucât onorariul de avocat aferent contractului de asistenţă juridică din 2009 a fost achitat conform chitanţei din 29 septembrie 2008 care a fost depusă al dosar şi al cărei duplicat urmează a fi depus şi la instanţa de recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, sub nr. 5098/1/2009, iar prin încheierea din 5 februarie 2010 dosarul a fost trimis Completului nr. 6 în vederea discutării conexării la Dosarul nr. 33125/3/2007, dat fiind faptul că recursul de faţă priveşte încheierea de completare a dispozitivului deciziei nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe aspectul cheltuielilor de judecată, iar recursul din Dosarul nr. 33125/3/2007 priveşte decizia nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 5098/1/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a dispus conexarea Dosarului nr. 1508/1/2009 la Dosarul nr. 33125/3/2007, cauza urmând a purta numărul vechi, respectiv nr. 33125/3/2007

Analizând recursurile declarate de reclamantul B.S.V. şi pârâţii P.I.M. şi B.I.G., Înalta Curte constată că sunt nefondate şi le va respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce se succed.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant pe fondul cauzei, se va analiza decizia recurată prin perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, pentru cele referitoare la schimbarea temeiului juridic al acţiunii, şi a prevederilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., pentru cele referitoare la nelegalitatea hotărârii.

Astfel, critica privind soluţionarea litigiului în mod greşit de către curtea de apel în baza unui alt temei juridic decât cel invocat de reclamant, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar nu ale art. 480 din C. civ., nu este întemeiată.

În esenţă, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situaţia de fapt expusă de reclamant încadrată în drept; încadrare juridică ce reprezintă atributul exclusiv al instanţei şi nu constituie o modificare de temei juridic, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii părţilor în ceea ce priveşte limitele de investire a instanţei.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor exhibate de părţi, conform jurisprudenţei şi doctrinei în materie, create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Apariţia unei legi speciale, în al cărui domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celui din litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că părţile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiată pretenţiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant" („legea specială derogă de la legea generală").

De asemenea, decizia, în interesul Legii nr. 33/2008, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:

„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă, de reclamant, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.

Nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.

Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi procedat la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, nefiind motiv de nulitate a hotărârii atacate pentru acest argument, în condiţiile art. 105 alin. (2), astfel încât nu subzistă cerinţele art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţionarea în fond a cauzei, în mod corect, Curtea de Apel, aplicând în mod prioritar dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, precum şi ale jurisprudenţei create în legătură cu acest text, a dat câştig de cauză titlului de proprietate al pârâţilor S.D. şi S.C., cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare.

Astfel, potrivit legii speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate obţine fie restituirea în natură a bunului, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în raport de obţinerea sau nu a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul chiriaş conform art. 45 din acelaşi act normativ.

Din aceste reglementări rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde preferabilitate titlului foştilor chiriaşi care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin. (2) din legea specială dând dreptul persoanei îndreptăţite, proprietarul deposedat, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţa corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

În consecinţă, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit regulilor clasice, în sensul de a obţine câştig de cauză cel al cărui autor are un drept mai bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiţi, ca în speţă), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului altei persoane, criteriu impus de legiuitor şi în considerarea căruia titlul pârâţilor, este preferabil

Astfel, în cauza de faţă, reclamantul nu a atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către pârâţii S.C. şi S.D., ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat chiar din culpa reclamantului care nu a înţeles să solicite desfiinţarea actului juridic enunţat în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Neacţionând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecinţele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute şi aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit celor expuse în precedent; menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor (care, în speţă, este rezultatul neacţionării reclamantului), ca şi atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaş la încheierea contractului sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâţilor, ce nu pot fi puse în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Cum s-a precizat mai sus, în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea naţională şi documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurităţii raporturilor juridice.

În speţă, se pune problema conflictului între legea naţională şi Convenţie deoarece reclamantul are „bun actual" din perspectiva documentului european, pentru considerentele ce se succed:

Astfel, în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reţinut ca:

„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „ o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”

Faţă de aceste considerente, se constată că, reclamantului i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului plus jurisprudenţa creată în jurul acestui text.

Titlul reclamantului este reprezentat de sentinţa civilă nr. 8260 din 13 mai 1988 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti prin care s-a constata că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind admisă acţiunea în revendicare împotriva statului roman.

În acelaşi timp, Curtea Europeană a pronunţat în favoarea reclamantului hotărârea din 12 octombrie 2006 (cauza Bărcănescu contra României) publicată în M. Of. nr. 198/22.03.2007, însă prin hotărârea respectivă, această instanţă a stabilit că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în ceea ce priveşte apartamentele înstrăinate locatarilor B.I.G. şi P.I.M.

Pe de altă parte, şi pârâţii au un bun în sensul Convenţiei pentru argumentele deja arătate, câtă vreme contractul lor de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

În decizia nr. 33/2008, evocată mai sus se arată că " (...) atunci când există neconcordanţă între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are , la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a i se păstra imobilul; o speranţă legitima în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţa constanţă pe acest aspect."

În aceeaşi direcţie, este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, în care s-a menţionat că:

„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

Cum ambele părţi aflate în conflict au un bun în sensul Convenţiei, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel a dat prioritate pârâţilor. Această soluţie reprezintă respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că, în condiţiile în care s-a păstrat valabil contractul de vânzare-cumpărare, chiriaşul are o speranţă legitimă de a păstra bunul astfel obţinut.

De asemenea, culpa statului care a permis ca asupra aceluiaşi imobil să existe concomitent titluri de proprietate ale unor persoane diferite, nu poate fi transferată către pârât.

Din perspectiva C.E.D.O., aceasta ar însemna o sarcină exorbitantă transferată persoanei fizice, ceea ce nu este de acceptat. Cum s-a mai arătat, nu se poate acoperi prejudiciul creat de stat prin preluarea bunurilor în perioada regimului comunist, prin producerea unor noi nedreptăţi actualilor proprietari.

Avându-se în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ.

În privinţa recursului declarat de reclamant împotriva încheierii din 8 mai 2009, prin care s-a respins cererea acestuia de completare a dispozitivului deciziei recurate, în sensul acordării cheltuielilor de judecată, se constată că este nefondat, întru-cât în mod întemeiat s-a reţinut faptul că, deşi au fost solicitate, cheltuielile respective nu au fost dovedite, la dosarul cauzei nefiind depusă chitanţa care să ateste plata onorariului de avocat.

Nu prezintă relevanţă, în acest sens faptul că dovada efectuării acestor cheltuieli s-a realizat în cadrul instanţei de recurs, câtă vreme dovezile respective trebuia efectuate în cadrul instanţei de apel.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii P.I.M. şi B.I.G., se vor avea în vedere următoarele considerente:

În primul rând, sunt nefondate motivele de recurs formulate de aceştia, privind cele două excepţii invocate referitoare la timbraj şi la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată, în condiţiile dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001.

Astfel, acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, întrucât, în cauză, au fost chemate în judecată persoane fizice care deţin apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu o unitate deţinătoare sau o entitate învestită cu soluţionarea unei notificări, dintre cele menţionate în art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi în legătură cu care este incidenţă procedura prealabilă reglementată de această lege.

În acelaşi timp, fiind vorba de o acţiune în revendicare având drept obiect imobilele preluate de către stat, acţiunea nu trebuie timbrată, reclamantul fiind scutit de plata taxei de timbru conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Pe fondul cauzei, sunt, de asemenea, nefondate motivele de recursjormulate de pârâţi.

În acest sens, instanţa de apel nu a procedat la soluţionarea cauzei în mod inechitabil, spre deosebire de pârâţii S.D. şi S.C., al căror titlu de proprietate nu a fost desfiinţat, însă, în ceea ce-i priveşte pe recurenţi, prin decizia civilă nr. 353 din 22 noiembrie 2007 a Tribunalului Argeş şi prin decizia civilă nr. 831 din 20 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca urmare a pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2006 (cauza Bărcănescu contra României), s-a constatat nulitatea titlurilor de proprietate ale recurenţilor-pârâţi, în urma admiterii cererii de revizuire formulată de reclamant în temeiul art. 322 pct. 9 din C. proc. civ.

Prin aceeaşi hotărâre s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că Statul Roman trebuie să restituie reclamantului apartamentele vândute locatarilor B. şi P., apreciind că restituirea apartamentelor vândute locatarilor din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, ar permite reclamantului să se afle, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă aceleia în care s-ar fi aflat dacă imperativele art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar fi fost respectate.

În atare situaţie, în mod întemeiat a reţinut instanţa de apel că singurul titlu valabil pentru apartamentele ocupate de recurenţii-pârâţi îl are doar recurentul-reclamant B.S.V.

Titlul de proprietate al acestuia este reprezentat, după cum s-a arătat, de sentinţa civilă nr. 8260 din 13 mai 1998 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti prin care s-a admis acţiunea în revendicare a întregului imobil formulată împotriva Consiliului Local al municipiului Bucureşti şi dispoziţia din 7 octombrie 2008 a Primarului General al municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea imobilului în cauză către reclamant.

Această hotărâre judecătorească este opozabilă pârâţilor chiar dacă nu au figurat, ca părţi, în dosarul respectiv, întrucât actul jurisdicţional (ca orice act juridic în general) produce, pe lângă efecte obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi.

Ca element nou apărut în ordinea juridică şi cea socială, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată de către terţi, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Faţă de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic care confirmă dreptul de proprietate al reclamantului-intimat, ce trebuie respectat ergi omnes, pentru partea din imobil, cu privire la care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În acelaşi timp, câtă vreme prin hotărâri judecătoreşti menţionate, intrate în puterea lucrului judecat, s-a restituit reclamantului imobilul revendicat şi s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţii-pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, nu se mai poate susţine că reclamantul a fost de rea-credinţă când a promovat acţiunea în revendicare, precum şi faptul că la data încheierii celor două contracte au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995.

În consecinţă, faţă de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de casare şi modificare prevăzute în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.S.V. şi de pârâţii P.I.M. şi B.I.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.S.V. şi de pârâţii P.I.M. şi B.I.G. împotriva deciziei civile nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.S.V. împotriva încheierii din 8 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 33125/3/2007.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 6390/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 6404/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6391/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs