ICCJ. Decizia nr. 6388/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6388/2010
Dosar nr. 1260/90/2009
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 856 din 22 octombrie 2009, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, ridicată din oficiu; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât; a admis contestaţia formulată de reclamantul T.G. împotriva dispoziţiei nr. 915 din 18 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea; a anulat dispoziţia nr. 915 din 18 februarie 2009 şi, în consecinţă, a dispus restituirea în parte a terenului solicitat prin „notificarea” din 29 noiembrie 2005, respectiv terenul în suprafaţă de 91,28 mp, identificat prin planul de amplasament şi delimitare de la fila 47 dosar.
Pentru a respinge excepţia tardivităţii contestaţiei, tribunalul a reţinut că data comunicării efective a dispoziţiei nr. 915/2009 este 25 martie 2009 şi că faţă de această dată contestaţia reclamantului apare ca fiind formulată în termenul legal.
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece sentinţa civilă nr. 353/2003, în raport de care a fost invocată această excepţie, a avut ca obiect o contestaţie împotriva altei dispoziţii decât cea atacată în prezenta cauză, care vizează un alt imobil decât cel în litigiu.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, în mod nelegal, pârâtul nu s-a pronunţat în fond cu privire la notificarea din 29 noiembrie 2005, deşi o atare obligaţie îi fusese stabilită în sarcină prin decizia civilă nr. 156/A/2007 a Curţii de Apel Piteşti, definitivă şi irevocabilă.
Cererea de restituire a diferenţei de teren de 91,28 mp este întemeiată, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituire, el fiind moştenitorul defuncţilor proprietari deposedaţi abuziv, prin expropriere, de suprafaţa solicitată. În ceea ce priveşte forma de reparaţie cuvenită reclamantului, s-a apreciat că aceasta este restituirea în natură, deoarece suprafaţa de teren solicitată este liberă în sensul Legii nr. 10/2001. Deşi folosită ca parcare de către SC Vâlceana SA, suprafaţa în litigiu nu figurează în documentele şi ridicările topografice pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al acestei societăţi.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 14/ A din 04 februarie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii contestaţiei; prin aceeaşi decizie, s-a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Pentru a admite apelul pârâtului, curtea a reţinut, în principal, tardivitatea contestaţiei, iar, în subsidiar, tardivitatea formulării notificării de către reclamant.
Astfel, în ceea ce priveşte data formulării contestaţiei, s-a apreciat că aceasta depăşeşte termenul legal de 30 de zile, care a început să curgă de la data de 20 februarie 2009, când reclamantul a primit recomandata cu nr. x, expediată de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea.
Susţinerea reclamantului în sensul că plicul primit ar fi fost gol şi că s-ar fi adresat deîndată expeditorului spre a i se comunica conţinutul lui este nedovedită, câtă vreme nu există vreo adresare înregistrată la instituţia Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea în acest sens, pentru a se putea discuta eventuala plauzibilitate a unei expediţii eronate.
Este evident că, în vederea evingerii depăşirii termenului de adresare, apărătorul reclamantului a făcut o nouă cerere de comunicare, cu depăşirea termenului de 30 de zile pentru sesizarea instanţei, cererea fiind înregistrată din 25 martie 2009 (fila 5).
Chiar dacă s-ar trece peste lipsa oricărei dovezi a susţinerilor potrivit cărora la data de 20 februarie 2009 s-ar fi comunicat reclamantului un plic gol, este de observat că, şi în ceea ce priveşte motivul pentru care însăşi cererea adresată prin notificarea din anul 2005 a fost respinsă, respectiv cel al tardivei formulări, soluţia primei instanţe este greşită.
Astfel, prin nicio dispoziţie a Legii nr. 247/2005, legiuitorul nu a intenţionat să instituie un nou termen de formulare a notificării, altul decât cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost el prelungit succesiv.
De altfel, nici tribunalul nu a reţinut că s-ar fi instituit un nou termen prin legea modificatoare şi completatoare, ci a caracterizat noua adresare drept o cerere anexă de precizare a solicitării formulată în anul 2001.
Procedura nu este prevăzută de lege, cu atât mai mult cu cât ea survine după ce deja fusese soluţionată în instanţă o plângere împotriva răspunsului dat la prima notificare ce a privit terenul despre care s-a susţinut că a fost dobândit cu aceleaşi înscrisuri depuse şi în prezenta cauză.
În mod greşit tribunalul a reţinut că prin decizia nr. 156/A/2007 a Curţii de Apel Piteşti s-ar fi stabilit că noua notificare a fost formulată în termen. În realitate, instanţa a stabilit că, prin cererea adresată direct la unitatea deţinătoare după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, petentul a înţeles să formuleze o veritabilă notificare, motiv pentru care se impune ca ea să urmeze procedura stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul soluţionării printr-o dispoziţie sau decizie.
Cu acel prilej, curtea de apel a constatat că prima instanţă a examinat îndrituirea reclamantului prin prisma termenului de formulare a notificării, dar şi prin prisma excepţiei autorităţii lucrului judecat, înlăturând însă aceste considerente ale soluţiei atacate, cu motivarea că ele nu puteau fi examinate de către instanţa de judecată în lipsa unei dispoziţii prin care entitatea notificată să-şi fi executat obligaţia impusă de lege, în sensul de a formula un răspuns la notificarea adresată. Pe cale de consecinţă, soluţia judecătorească a fost de obligare a pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea de a emite o dispoziţie sau decizie motivată cu privire la notificarea înregistrată din 29 noiembrie 2005, referitoare la restituirea în natură a terenului de 150 mp (fila 10 dosar fond).
Nicăieri în motivarea acestei soluţii, instanţa nu a făcut aprecieri cu privire la existenţa unui termen nou acordat prin legea modificatoare şi completatoare, aşa cum greşit a reţinut tribunalul în prezenta cauză, instanţa de control arătând exclusiv faptul că prima instanţă nu avea voie să cerceteze excepţii privitoare la termenul şi forma celei de a doua notificări mai înainte de a se fi emis un răspuns de către entitatea deţinătoare.
În aceste condiţii, este mai mult decât evident că noua notificare, adresată în anul 2005, se situează în afara termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care este tardivă, aşa cum a şi fost motivată respingerea cererii prin dispoziţia din 18 februarie 2009.
În atare situaţie, chestiunea formei prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, este inutil a mai fi examinată.
Dată fiind constatarea tardivităţii adresării către instanţă şi, în subsidiar, a tardivităţii formulării notificării, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte critici din apelul pârâtului.
Cum apelul formulat de reclamant vizează întinderea dreptului la restituire, iar în examinarea apelului pârâtului s-a constatat că soluţia dată asupra fondului este greşită prin prisma celor de mai sus, curtea de apel a apreciat că apelul reclamantului se impune a fi respins ca nefondat.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a criticat-o, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că Legea nr. 247/2005 nu permite formularea de noi cereri pentru bunurile preluate abuziv de către stat, cu consecinţa însuşirii eronate a soluţiei administrative de respingere a notificării ca tardiv formulată.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel nu a analizat apărările formulate de reclamant pe aspectul în discuţie, în şedinţă publică şi prin concluziile scrise.
Motivarea hotărârii constituie pentru părţi o garanţie put ernică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele sup erioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac, judecătorul având obligaţia să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere.
De asemenea, în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că nemotivarea hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut şi garantat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, şi că este necesar ca, în motivarea hotărârii, să se regăsească argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei, judecătorul având obligaţia de a răspunde la toate capetele de cerere.
Rezultă că, prin nemotivarea hotărârii, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană, dar şi dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie.
2. În speţă, nu este vorba despre o nouă notificare formulată în baza Legii nr. 247/2005, ci despre o solicitare de a se atribui în natură diferenţa de teren neacordată cu ocazia formulării primei notificări, când cererea a fost admisă parţial, apreciindu-se că terenul nu poate fi restituit în natură, pentru că ar face parte din domeniul public, fiind folosit ca parcare.
Or, Legea nr. 247/2005 a lărgit posibilitatea de restituire a unor bunuri în natură, care anterior fuseseră exceptate, prin art. 16 fiind permisă restituirea sediilor de şcoli, muzee, palate etc.
În art. 21 din Legea 247/2005 se prevede posibilitatea restituirii în natură a unui bun pentru care s-au acordat despăgubiri (astfel cum a fost propunerea la prima notificare şi pentru reclamant), chiar şi în faza finală a procedurilor: „dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabileşte că imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia”.
De aici concluzia logică, în sensul că era necesar şi obligatoriu ca reclamantul să formuleze cerere în baza Legii nr. 247/2005, care nu a reprezentat în fapt o nouă notificare, astfel încât greşit primarul a respins notificarea ca tardiv formulată, iar curtea de apel a menţinut soluţia ca legală sub acest aspect.
Întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, ci pe excepţie, recurentul a solicitat admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în termenul legal.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurentul se plânge, în primul rând, de faptul că instanţa de apel nu i-a analizat apărările formulate pe aspectul tardivităţii notificării, susţinând astfel că hotărârea recurată este nemotivată, ceea ce îi încălcă dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României.
Aceste critici nu sunt întemeiate.
Pe aspectul termenului de formulare a notificării, cu privire la care purta apelul pârâtului, reclamantul nu a invocat nicio apărare prin întâmpinarea depusă în apel (filele 19-21 dosar) şi nici cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor exercitate în cauză, fapt ce rezultă din practicaua hotărârii recurate (fila 35 dosar apel).
Singurele apărări formulate de reclamant pe acest aspect, cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi la decizia civilă nr. 156/ A din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, se regăsesc în notele scrise depuse la fond (filele 61-63 dosar tribunal), iar acestea au fost avute în vedere de instanţa de apel în dezlegarea problemei tardivităţii notificării.
În considerentele deciziei recurate se analizează pe larg efectele deciziei civile nr. 156/A/2007 a Curţii de Apel Piteşti, precum şi reglementarea din Legea nr. 247/2005 cu referire la respectarea de către reclamant a termenului de formulare a notificării înregistrate din 29 noiembrie 2005 la Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea.
Prin urmare, instanţa de apel a examinat efectiv problema termenului de formulare a notificării din 2005 şi a răspuns argumentelor părţilor pe acest aspect, respectând astfel exigenţele dreptului la un proces echitabil şi asigurând, în felul acesta, accesul efectiv la justiţie.
Aşa fiind, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
2. Concluzia instanţei de apel privind tardivitatea notificării reclamantului este corectă, aşa încât nici criticile în acest sens nu sunt întemeiate.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului, cererea din 2005, soluţionată prin dispoziţia contestată în prezenta cauză, nu putea fi socotită o „precizare” la notificarea formulată de el în anul 2001, în condiţiile în care notificarea din 2001 fusese deja soluţionată, prin dispoziţie motivată, de către entitatea deţinătoare a imobilului.
De altfel, faptul că cererea de restituire formulată de reclamant în anul 2005 reprezintă o nouă notificare a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 156/A din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Piteşti.
Prin această decizie, s-a reţinut că cererea înregistrată de reclamant la Primăria Râmnicu Vâlcea, din 29 noiembrie 2005, „reprezintă o veritabilă notificare (…), iar în atare situaţie, unitatea administrativă, deţinătoare a terenului, trebuia să soluţioneze notificarea potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23 din aceasta, prin emiterea unei dispoziţii sau, după caz, a unei decizii asupra cererii de restituire (…).”
Cu această motivare, Curtea de Apel Piteşti a dispus obligarea unităţii deţinătoare să emită decizie sau dispoziţie motivată cu privire la notificarea din 29 noiembrie 2005, referitoare la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 150 mp situat în Râmnicu Vâlcea, str. Gib Mihăescu, reţinând, totodată, că termenul de formulare a notificării nu poate fi analizat decât după emiterea unei dispoziţii motivate de răspuns la notificare.
În raport de aceste statuări irevocabile, în mod corect în prezenta cauză, având ca obiect contestaţia împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării din 29 noiembrie 2005, s-a analizat dacă a fost respectat termenul legal de formulare a notificării.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că notificarea formulată de reclamant în anul 2005 este tardivă.
Recurentul susţine fără temei că Legea nr. 247/2005 ar permite formularea, după intrarea sa în vigoare, de noi notificări pentru restituirea în natură a anumitor categorii de bunuri exceptate de la această măsură prin dispoziţiile iniţiale ale Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii aveau obligaţia de a formula în termenul prevăzut de această dispoziţie legală o notificare prin care învesteau entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegeau să le formuleze cu privire la un anumit bun imobil.
Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 ianuarie 2001, a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 până la data 14 februarie 2002. El nu a suferit, însă, nicio modificare prin dispoziţii legale ulterioare, aşadar nici prin Legea nr. 247/2005, fiind aplicabil tuturor categoriilor de persoane pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără nicio distincţie.
Acest termen s-a aplicat şi persoanelor care au pretins măsuri reparatorii pentru imobilele având destinaţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din lege, respectiv imobilele ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat, de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public, de sedii ale administraţiei publice centrale şi locale de stat şi ale altor instituţii de interes public, precum şi de instituţii publice de cultură, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-cultural.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare atrage, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., dispoziţii prin care se reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică condiţiile în care o persoană poate cere şi obţine efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.
Referitor la termenul de notificare, după cum deja s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, anume conţinutul său nu a fost modificat, nici explicit şi nici implicit, prin instituirea unui caz legal le repunere în termen, aşa cum s-ar deduce din trimiterea făcută de recurent la modificările aduse art. 16 din Legea nr. 10/2001 prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Dincolo de faptul că dispoziţiile art. 16 sunt inaplicabile în cauză, deoarece imobilul litigios nu se încadrează în categoriile de imobile la care acestea se referă, este de menţionat că, într-adevăr, dispoziţiile art. 16 s-au modificat prin art. I pct. 37 şi pct. 38 din Legea nr. 247/2005, însă modificarea nu a fost în sensul invocat de recurent, anume în sensul instituirii unui nou drept/posibilităţi de a cere restituirea în natură a categoriilor de imobile enunţate de art. 16 alin. (1), după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Prin dispoziţiile art. 1 pct. 37 din Legea nr. 247/2005, cu referire la imobilele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit în sarcina foştilor proprietari, cărora aceste imobile le-au fost restituite în natură în cadrul acestei legi de reparaţie, obligativitatea de a le menţine afectaţiunea lor specială pentru anumite perioade de timp, iar prin dispoziţiile art. I pct. 38 s-a abrogat alin. 5 al art. 16.
Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut, totodată, posibilitatea înlocuirii măsurilor reparatorii prin echivalent atribuite foştilor proprietari prin decizii sau dispoziţii emise de entităţile deţinătoare, în sensul art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu măsura restituirii în natură condiţionat de menţinerea afectaţiunii speciale a acestora pentru o perioadă de timp determinată.
În această din urmă situaţie, legiuitorul a prevăzut însă şi norme procedurale în cadrul cărora beneficiarii măsurilor reparatorii pot obţine înlocuirea acestora cu măsura restituirii în natură.
Astfel, prin art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat că „deciziile sau dispoziţiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi” şi că „hotărârea pronunţată de prima instanţa poate fi atacată cu recurs la curtea de apel”.
Rezultă că nici pentru imobilele prevăzute la art. 16 din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 nu a instituit un nou termen de formulare a notificării de restituire, altul decât cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, ci a deschis doar calea înlocuirii măsurilor reparatorii în echivalent acordate în baza Legii nr. 10/2001 nemodificată, sens în care a instituit un nou termen în care pot fi atacate deciziile/ dispoziţiile de restituire emise anterior intrării sale în vigoare şi nevalorificate până la acest moment.
Nici dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu susţin teza că prin această lege s-ar fi instituit un nou drept de a se cere restituirea în natură a categoriilor de imobile enunţate de art. 16 alin. (1), după data intrării sale în vigoare, cum greşit se pretinde în recurs.
Potrivit art. 21 alin. (1) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabileşte că imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia.
Dispoziţiile enunţate fac parte din dispoziţiile tranzitorii şi finale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, urmând a fi raportate la condiţiile de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pe care acest titlu le reglementează. Or, printre aceste condiţii nu este recunoscut persoanelor ce se pretind îndreptăţite un nou termen de formulare a notificării de restituire, altul decât cel din art. 22 al Legii nr. 10/2001, republicată, prelungit succesiv până la 14 februarie 2002.
Rezultă că posibilitatea restituirii în natură pe care o prevede art. 21 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este şi ea subordonată condiţiei ca persoana ce se pretinde îndreptăţită să fi formulat notificare de restituire în termenul instituit de Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost prelungit prin O.U.G. nr. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001.
În consecinţă, urmează a se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente pe aspectul termenului de formulare a notificării atunci când a stabilit că notificarea din 2005 a reclamantului este tardivă.
Având în vedere toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantului apare ca nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.G. împotriva deciziei civile nr. 14/ A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6387/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6384/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
