ICCJ. Decizia nr. 6390/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6390/2010

Dosar nr. 2736/1/2010

Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 septembrie 2002, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii C.V. şi C.M. au chemat în judecată pe pârâţii A.P.A.P.S., Primăria comunei D., judeţul Călăraşi şi SC I. SA, solicitând ca aceştia să fie obligaţi să-i restituie în natură şi/sau măsuri reparatorii prin echivalent a imobilului proprietatea autorului lor, situat în comuna D., judeţul Călăraşi, compus din teren în suprafaţă de 2000 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, respectiv imobilul „M.V.”, cu utilajele cu această destinaţie, devenite imobile prin încorporare, şi un imobil cu două anexe edificat pe acelaşi teren.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 490 din 13 mai 2003, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta SC I. SA Călăraşi, şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Instanţa a reţinut că această excepţie este întemeiată în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că persoanele îndreptăţite pot solicita, fie restituirea în natură a imobilelor, fie măsuri reparatorii prin echivalent, pentru care este necesară urmarea unei proceduri administrative distincte, în niciun caz neputându-se solicita ambele modalităţi prevăzute de actul normativ enunţat.

S-a mai argumentat că reclamanţii au formulat acţiune în revendicare şi nu contestaţie împotriva deciziilor de restituire a imobilului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, deşi pârâta SC I. SA Călăraşi le-a comunicat acestora decizia din 2 iulie 2001, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a bunurilor solicitate.

Prin decizia nr. 660/A din 11 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de reclamanţi şi s-a anulat sentinţa civilă sus-menţionată, cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Obiectul cererii de chemare în judecată, astfel după cum rezultă din acţiunea introductivă şi din cererea completatoare formulată la data de 10 august 2002, vizează revendicarea imobilului teren în suprafaţă de 2000 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta („M.V.” şi o construcţie cu două etaje) situate în comuna D., judeţul Călăraşi, precum şi constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare a acestui imobil, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător şi SC I. SA, în calitate de cumpărătoare.

Temeiul juridic indicat de reclamanţi îl constituie, în privinţa primului capăt de cerere, art. 1 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 480 din C. civ., iar în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, este fondat primul motiv de apel, în sensul că prima instanţă a reţinut că este învestită cu soluţionarea cumulativă atât a cererii de restituire, cât şi a cererii de acordare a măsurilor reparatorii deşi este evident, din modul de redactare a acţiunii, dar, mai ales, din cererea precizatoare depusă la solicitarea instanţei, la data de 4 martie 2003, că măsurile reparatorii erau solicitate doar în subsidiar.

Prin urmare, Curtea a constatat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra a ceea ce i s-a cerut, calificând greşit acţiunea cu care era învestită.

De asemenea, asupra celui de-al doilea capăt de cerere, cu privire la constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare, prima instanţă nu s-a pronunţat.

Şi celelalte critici formulate prin motivele de apel sunt fondate.

Astfel, înscrisul de la fila 99 din dosarul primei instanţe, denumit de SC I. SA decizia din 2 iulie 2001 nu poate avea valoarea unei decizii, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu cuprinde „oferta de restituire prin echivalent”.

Şi argumentul final al apelanţilor este corect, întrucât Legea nr. 10/2001 nu poate îngrădi dreptul unei persoane de a formula o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 486/A din 11 martie 2004, evocând fondul, a respins acţiunea completată, formulată de reclamanţii C.V. şi C.M., ca nefondată.

În motivare, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Sub aspect procedural, Curtea s-a considerat învestită cu o cerere în anulare a contractului de vânzare-cumpărare din 1994, pentru reaua-credinţă a părţilor la data încheierii contractului [art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] şi, subsecvent, cu o cerere în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ., ca mijloc procedural de asigurare a repunerii părţilor în situaţia anterioară (prin restituirea în natură a imobilului).

Ordinea capetelor de cerere rezultă implicit din modalitatea de formulare a pretenţiei deduse judecăţii (în faţa primei instanţe), dar şi explicit din cuprinsul cererii de apel.

Sub aspectul dispoziţiilor de drept material care reglementează pretenţiile reclamanţilor, Curtea a analizat cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin prisma dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care materializează prin conţinutul lor, în mod expres, excepţia de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, respectiv păstrarea actului subsecvent cu titlu oneros încheiat de subdobânditorul de bună-credinţă.

În condiţiile în care art. 1899 alin. (2) din C. civ. instituie prezumţia de bună-credinţă, Curtea a considerat că reclamanţilor le revenea sarcina dovedirii relei-credinţe a pârâţilor în una dintre formele care să conducă la nulitatea contractului, conivenţa frauduloasă, motiv de nulitate absolută sau reaua-credinţă a subdobânditorului, motiv de nulitate a actului subsecvent, pe temeiul principiului din materia efectelor nulităţii contractului sus enunţat.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la revendicarea imobilului, ca modalitate concretă de repunere a părţilor în situaţia anterioară, Curtea a constatat că este nefondat, întrucât, în cazul în care ambele părţi deţin titluri de proprietate, preferabilitatea unuia faţă de celălalt s-a rezolvat prin însăşi dispoziţia legii [art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001].

Menţinerea judiciară a actului de înstrăinare a bunului altuia, ipso iure consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului.

Un asemenea efect este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare şi nu poate fi anihilat prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probaţiune a revendicării.

Această operaţiune vizează, exclusiv, situaţia când ambele părţi ale revendicării produc titluri derivate, care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură (raport) între ele.

Or, în speţă, titlurile invocate de părţi sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată, mai întâi, pe existenţa unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului iar, apoi, pe intervenţia actului de preluare la stat şi, prin convenţie, înstrăinarea lui către pârâta-subdobânditoare.

În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor-reclamanţi, conform cărora acţiunea în revendicare are caracter complex, vizând atât restituirea în natură, cât şi restituirea prin echivalent, Curtea nu o poate primi, întrucât de esenţa acţiunii în revendicare este ideea întemeierii ei pe însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu (art. 480 din C. civ.).

Prin urmare, reclamanţii nu pot solicita, prin acest mijloc procedural fundamentat pe dispoziţia de drept material a art. 480 din C. civ., decât restituirea în natură a imobilului.

Pe acest temei de drept, nu poate fi considerată admisibilă nicio altă cerere subsidiară, care să aibă ca obiect obţinerea unor măsuri reparatorii pentru asigurarea repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Curtea a constatat că cele două pretenţii ale reclamanţilor, formulate în raport de subsidiaritate una faţă de cealaltă, nu pot fiinţa decât ca cereri distincte, cu regim juridic strict determinat, întrucât dreptul comun conferă temeiuri de drept diferite (art. 480 din C. civ., acţiunea în revendicare şi principiile răspunderii civile delictuale, acţiunea în reparaţiune civilă, ultima în condiţii de prescriptibilitate a dreptului la acţiune).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 3915 din 14 aprilie 2006, a respins excepţia de necompetenţă materială în ceea ce priveşte soluţionarea recursului, formulată de intimata SC I. SA; a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis-o spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, cu următoarea motivare:

Instanţa de apel şi-a încălcat propria decizie de casare cu reţinere câtă vreme a apreciat că este învestită cu o acţiune în revendicare a imobilului, întemeiată exclusiv pe art. 480 din C. civ., în loc să observe că, pentru acest capăt de cerere principal al acţiunii, reclamanţii au indicat, ca temei juridic, art. 1 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 480 din C. civ. şi, în subsidiar, au solicitat şi măsuri reparatorii prin echivalent, dacă nu este posibilă retrocedarea bunului.

Respingând cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu analizată numai din punctul de vedere al acţiunii în revendicare, fără o examinare din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi nu a evocat fondul.

Astfel, se impunea verificarea modului de preluare a imobilului de către stat, caracterul preluării, legalitatea titlului statului în raport şi de art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi apoi împrejurările în care statul a înstrăinat bunul, deţinut în prezent, doar parţial, de intimata SC I. SA.

De asemenea, trebuia să se verifice dacă se impunea acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent solicitate în subsidiar.

Fără verificarea aspectelor menţionate, ce au implicaţii şi asupra legalităţii înstrăinării imobilului în litigiu, instanţa de apel a respins nelegal şi capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pe motiv că nu s-a făcut dovada relei-credinţe a cocontractanţilor, de către reclamanţi.

Este evident că recurenţii-reclamanţi au urmărit, prin acţiune, în principal, restituirea în natură a imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001 deoarece, la notificările adresate intimatelor-pârâte, acestea nu au emis dispoziţia motivată prevăzută de lege, or, instanţa de apel nu s-a pronunţat în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, Înalta Curte a admis recursul reclamanţilor C.V. şi C.M., a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 321/A din 17 mai 2007, evocând fondul, a respins, a nefondată, acţiunea completată, formulată de reclamanţii C.V. şi C.M., pentru aceleaşi considerente ca şi cele din decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 2786 din 7 mai 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia nr. 321/A din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel, pentru argumentele ce succed:

Prima critică privind menţinerea, în rejudecare, a unui cadru procesual stabilit greşit în raport de cererea introductivă a reclamanţilor, astfel cum a fost completată, a fost primită de instanţa supremă.

În speţă, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 1 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 480 din C. civ. şi, în subsidiar, au solicitat şi măsuri reparatorii prin echivalent, dacă nu este posibilă restituirea în natură a bunului.

Instanţa de apel a apreciat greşit că este învestită cu o cerere de anulare a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pentru reaua credinţă a părţilor contracte şi, în subsidiar, cu o cerere în revendicare conform dispoziţiilor art. 480 din C. civ., menţinând, practic, cadrul procesual stabilit prin decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, deşi, prin decizia de casare din 14 aprilie 2006, instanţa supremă a dat îndrumări, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, pe acest aspect.

Respingând cererea de restituire în natură a imobilului analizată numai din punctul de vedere al acţiunii în revendicare, fără o examinare şi din perspectiva Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o a doua hotărâre nelegală, neevocând fondul pricinii.

Fără verificarea tuturor aspectelor menţionate în decizia de casare, Curtea de Apel a respins, nelegal, şi capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1994 şi nu a analizat dacă se impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, solicitate în subsidiar.

Faţă de cele de mai sus, s-a constatat că instanţa de apel, în motivarea soluţiei de respingere a acţiunii, a copiat, în parte, considerentele din decizia nr. 486/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizie casată de instanţa supremă, ignorând îndrumările obligatorii date de Înalta Curte, prin decizia de casare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 615/A din 24 noiembrie 2009, în evocarea fondului, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Comunei D., judeţul Călăraşi.

A respins acţiunea formulată de reclamanţii C.V. şi C.M. în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pe capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în comuna Dorobanţu, judeţul Călăraşi.

S-a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi SC I. SA, ca nefondată.

S-a respins, ca nefondată, cererea de restituire în natură a imobilului situat în comuna D., judeţul Călăraşi, formulată de reclamanţii C.V. şi C.M. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, privind acordarea de măsuri reparatorii.

A fost obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanţilor pentru imobilul intitulat „M.V.”, format din 2000 m.p. teren identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert S.E. şi construcţiile edificate pe acesta, identificate conform raportului de expertiză întocmit de expert A.V., imobil evaluat la 963.618 lei (RON).

S-a respins cererea referitoare la acordarea măsurilor reparatorii pentru utilaje, ca nefondată.

S-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi SC I. SA, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la 3.100 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta SC I. SA.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că, potrivit certificatului din 17 februarie 1994 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Călăraşi şi procesului-verbal de inventar din 14 iunie 1948 întocmit de Comisia de naţionalizare, coroborate cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1942, transcris la data de 21 septembrie 1942 în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Ialomiţa, de la C.V., autorul reclamanţilor, a fost preluat, în temeiul Legii nr. 119/1948, un imobil compus din teren şi construcţii (împreună cu utilajele specifice activităţii de morărit şi prese de ulei); temeiul de drept al preluării acestor bunuri rezultă din adresa din 15 octombrie 1993 eliberată de Filiala Arhivelor Statului Călăraşi. Calitatea de moştenitori a reclamanţilor, de pe urma defunctului C.V. şi a soţiei acestuia, a fost făcută cu certificatul de moştenitor din 10 aprilie 2001.

Acest imobil identificat prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză (teren şi două construcţii) se regăseşte, în prezent, în patrimoniul pârâtei SC I. SA, aspect necontestat de aceasta; această societate comercială era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform certificatului de înscriere de menţiuni aflat la dosar.

Astfel cum rezultă din adresa din 9 iulie 2001 eliberată de SC I. SA, imobilul moară de cereale, utilaje şi obiecte de inventar specifice activităţii de morărit împreună cu suprafaţa de 2126,20 m.p. teren, toate situate în comuna D., judeţul Călăraşi, au fost preluate în patrimoniul acestei pârâte, prin contractul de vânzare-cumpărare 1994 încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat.

Reclamanţii au susţinut că acest contract de vânzare-cumpărare de acţiuni este lovit de nulitate absolută întrucât atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au fost de rea-credinţă şi aceasta deoarece, încă din anul 1991, au solicitat Primăriei comunei D. (cererea din 17 martie 1991) restituirea terenului şi a construcţiei edificate pe acesta.

Sub aspectul termenului de prescripţie a cererii de constatare nulitate absolută a acestui contract, în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată, Curtea a reţinut că cererea completatoare, având dată de înregistrare, la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, 1 august 2002, a fost formulată în termen, astfel că a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu referire la acest capăt de cerere, ca nefondată.

Pe fondul acestei cereri, Curtea a reţinut că reclamanţii nu au răsturnat prezumţia de valabilitate a cauzei acestui contract prevăzută de art. 967 din C. civ., deşi sarcina probei le revenea conform art. 1169 din C. civ.

Împrejurarea că, prin cererea înregistrată sub nr. 1955 din 17 martie 1991, la Primăria comunei D., aceştia au solicitat restituirea imobilului în temeiul legii fondului funciar, nu conduce la concluzia că pârâta SC I. SA şi fostul Fond al Proprietăţii de Stat au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni.

Curtea a avut în vedere împrejurarea că, din adresa din 18 septembrie 2009 eliberată de Primăria comunei D., rezultă că acest imobil nu s-a aflat la dispoziţia Comisiei de fond funciar în vederea retrocedării, iar soluţia dată cererii din 17 martie 1991 nu a fost atacată de reclamanţi.

Reclamanţii nu au făcut dovada că imobilul intră în sfera de reglementare a Legii fondului funciar pentru a se prevala de efectele cererii formulate în temeiul acestei legi; mai mult, din înscrisurile de la dosar rezultă ca imobilul în litigiu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, lege specială de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin Legea nr. 119/1948.

Astfel, Curtea a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între F.P.S. şi SC I. SA, ca neîntemeiată.

Examinând cererea de restituire în natură prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul solicitat de reclamanţi este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, care nu intră în categoria celor prevăzute de art. 21, astfel că au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, corespunzător valorii de piaţă, măsuri reparatorii care vor fi propuse de instituţia publică ce a efectuat privatizarea, respectiv pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Sub aspectul îndeplinirii, de către reclamanţi, a obligaţiei de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că aceştia au transmis, prin executorul judecătoresc Casagranda-Stana Anton, notificarea din 14 octombrie 2001 către fosta Autoritate pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 200 m.p. şi a două construcţii, respectiv moara „V.” şi un imobil compus din două camere şi dependinţe.

În această notificare nu au fost menţionate şi utilajele precizate în cererea de chemare în judecată, astfel că cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru acestea a fost respinsă; Curtea a reţinut şi împrejurarea că, din raportul de expertiză tehnică în construcţii, a rezultat că aceste utilaje nici nu mai există fizic, iar, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată, pentru utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul nu se pot acorda măsuri reparatorii atunci când acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

În raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi de soluţia dată cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994, Curtea a reţinut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel că această cerere formulată în contradictoriu cu pârâta care deţine imobilul, SC I. SA, a fost respinsă, ca nefondată.

Faţă de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, având în vedere că această pârâtă nu se află în posesia bunului solicitat şi nici nu are competenţa conferită de Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea în natură a bunurilor evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate prin intermediul său.

În temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamanţilor, pentru imobilul în litigiu.

Acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei D. a fost respinsă ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană care nu justifică legitimare procesuală pasivă cu referire la niciunul dintre capetele de cerere care au făcut obiectul învestirii instanţei, întrucât această pârâtă nu este deţinătorul imobilului şi nici entitatea învestită, potrivit Legii nr. 10/2001 republicată şi modificată, cu soluţionarea notificării.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a obligat-o pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la 3.100 RON cheltuieli de judecată, către reclamanţi, reprezentând onorariile de expertiză avansate de aceştia (2.100 RON) şi onorariu de avocat 1.000 RON (reprezentând o parte din onorariul achitat cu chitanţa din 15 decembrie 2008 eliberată de Cabinetul de Avocat „P.A.”), proporţional cu pretenţiile admise.

Cererea formulată de pârâta SC I. SA de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă întrucât la dosar nu s-au depus dovezi referitoare la cuantumul acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Cuantumul despăgubirilor nu poate face obiectul de analiză al instanţei de judecată, despăgubirile urmând a fi stabilite prin decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ulterior putând fi cenzurat de către instanţa de contencios administrativ.

Evaluarea făcută prin expertiza tehnică în cadrul procedurii contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 e provizorie şi nu leagă Comisia Centrala în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1)-alin. (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Este obligatoriu să se facă dovada parcurgerii procedurii reglementate de aceste dispoziţii legale, pentru a nu se încalca competenţele şi cadrul legal expres prevăzut de art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 16 alin. (1), alin. (2), alin. (7), alin. (8), Titlul VII, Capitolul V, din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plaţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

2. Referitor la expertiza tehnică imobiliară privind M.V., două şoproane şi anexa formată din doua camere, valoarea totală de 928.010 RON este o valoare tehnică determinată în baza fişelor din Cataloagele pentru reevaluarea clădirilor şi construcţiilor din industria alimentară, aprobate de Comisia Centrală pentru inventarierea şi reevaluarea fondurilor fixe.

Conform legislaţiei în vigoare, valoarea imobilelor preluate în mod abuziv se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, valoare stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Potrivit acestor standarde editate de

Comitetul pentru Standarde Internaţionale, I.V.S.C., valoare de piaţă este „suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri”.

Având în vedere acest lucru, expertul trebuie să reconsidere valoarea obiectivului supus expertizei şi să propună o valoare apropiată unei tranzacţii de acest gen, efectuată în zonă.

3. O altă critică se referă la faptul că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, la data preluării abuzive.

Sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia, la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) şi ale art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate, deşi sarcina probei le revenea.

4. De asemenea, în mod nelegal, instanţa de apel a obligat pe pârâtă, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu poate fi acuzată de rea credinţă sau de comportare neglijentă, manifestate în desfăşurarea procesului soluţionat prin hotărârile recurate.

Mai mult decât atât, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi-a executat obligaţiile legale, iar cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate şi menţinerea sentinţei nr. 490 din 13 mai 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul respingerii acţiunii intimaţilor-reclamanţi.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Contrar celor susţinute de recurentă, în speţă, instanţa avea posibilitatea să stabilească nivelul despăgubirilor în limitele căruia reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, faţă de data introducerii acţiunii, 18 iunie 2002, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Instanţa a fost învestită tocmai determinat de faptul că recurenta a refuzat să-şi îndeplinească obligaţia de a soluţiona notificarea ce i-a fost adresată în termen legal (notificarea din 4 octombrie 2001 Dosar 4555/2002), de către reclamanţi, în urma demersurilor efectuate de aceştia pentru a determina unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu şi răspunsului primit în acest sens de la pârâtele Primăria comunei D. şi SC I. SA, la rândul lor sesizate cu notificări formulate în termenul legal.

S-a ajuns, în consecinţă, ca, pe cale judecătorească, să se stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora potrivit expertizei efectuate în cauză.

Prin art. 16 alin. (1) din Cap.V, Titlul VII, al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite de documentaţia necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În cuprinsul alin. (2) din acelaşi articol se menţionează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi de documentaţia necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispoziţiilor, ori, după caz, a ordinelor.

După cum rezultă din cele două alineate, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor dispoziţii sau decizii a sumelor ce urma a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate şi care se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor [conform alin. (2)].

Din perspectiva reglementării de ansamblu a celor două alineate a art. 16, prin „notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005”, nu pot fi înţelese decât cele pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul lor, neatacate în instanţă, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării,

Ca atare, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestaţie, nu pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanţelor de judecată, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

În măsura în care contestaţiile formulate împotriva notificărilor soluţionate anterior intrării în vigoare a actului normativ sus menţionat privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competenţă, instanţele se vor pronunţa şi asupra acestor aspecte, în limitele învestirii lor.

În acelaşi sens, prin decizia nr. 52 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, şi obligatorie potrivit art. 329 din C. proc. civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat de instanţă (în acest sens, considerentele deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în interesul legii).

Astfel, chiar dacă pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a emis dispoziţie de soluţionare a notificării formulate de reclamanţi, lipsa răspunsului acesteia echivalează cu un refuz de restituire, iar acţiunea solicitanţilor are valoarea unei contestaţii împotriva acestui refuz.

Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi faţă de cele menţionate mai sus, referitor la inaplicabilitatea art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în baza plenitudinii de competenţă, instanţa avea posibilitatea şi obligaţia, la cererea părţii, de a evalua limitele despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, care li se vor acorda în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată, sens în care a decis şi instanţa de apel.

Pe de altă parte, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 13 lit. a) din Capitolul III, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are, ca principală atribuţie, emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire.

Ca atare, nivelul despăgubirilor stabilit potrivit expertizei încuviinţate de instanţă nu este definitiv, acesta urmând a fi determinat de Comisia centrală.

Prin urmare, nu se poate considera că, prin soluţia adoptată de instanţa de apel, au fost nesocotite prevederile legii noi indicate în cererea de recurs [art. 16 alin. (1), alin. (2), alin. (7), alin. (8) din Titlul VII, Capitolul V, Legea nr. 247/2005; art. 29 din Legea nr. 10/2001) şi nici atribuţiile Comisiei centrale.

De altfel, art. 16 alin. (8) din Lege se referă la o situaţie care nu este incidentă în speţă, şi anume la măsuri reparatorii prin echivalent propuse în condiţiile art. 6 alin. (4) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001 republicată, şi anume pentru utilaje şi instalaţii evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate sau pentru construcţii demolate. Cum deja s-a arătat, prin decizia recurată, s-a respins cererea reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii pentru utilajele aferente imobilului pretins, iar construcţiile pentru care s-a dispus obligarea pârâtei la efectuarea propunerii de despăgubiri nu reprezintă imobile demolate, ci bunuri deţinute de pârâta SC I. SA.

Cât priveşte încălcarea art. 29 din Legea nr. 10/2001, recurenta nu a arătat argumentele pentru care instanţa de apel ar fi procedat la încălcarea acestui text de lege, astfel încât prezenta instanţă nu a avut în vedere şi această susţinere, care se circumscrie unui simplu enunţ al textului de lege, iar nu într-o veritabilă critică de nelegalitate.

2. Nici susţinerile referitoare la evaluarea imobilului, prin expertiză, care ar viza o valoare tehnică, iar nu valoarea de piaţă, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, cu consecinţa încălcării criteriului de evaluare prevăzut în art. 29 din Legea nr. 10/2001, nu sunt întemeiate.

Răspunzând la obiecţiunile formulate în apel, în acest sens, de către pârâtă, expertul a explicat că suma stabilită pentru imobilul în litigiu reprezintă valoarea de piaţă a bunului, iar nu valoarea tehnică, respectându-se, astfel, criteriul legal.

De asemenea, în raport, se precizează, pe lângă caracteristicile tehnice ale imobilului, elemente care nu ţin de aceste caracteristici, ci reprezintă coeficienţi de corecţie privind amplasarea în zonă, individualizarea în cadrul zonei şi cei în funcţie de raportul cerere şi ofertă a pieţei imobiliare şi care determină valoarea finală a bunului.

În plus, faptul că expertul nu a avut în vedere tranzacţii încheiate pentru imobile asemănătoare din zona şi cu destinaţia celui în discuţie a fost determinat de inexistenţa unor asemenea acte juridice la data expertizei, după cum a arătat acesta în răspunsul la obiecţiunile formulate de pârâtă.

Or, inexistenţa unor asemenea tranzacţii nu poate fi un impediment la stabilirea valorii de circulaţie a imobilului, calculată prin alte metode, întrucât ar însemna ca reclamanţii, în absenţa oricărei culpe, să nu poată cunoaşte, cel puţin estimativ, întinderea dreptului lor la despăgubiri, ceea ce ar afecta, în final, dreptul lor de acces la justiţie, recunoscut de lege şi de documentele internaţionale, sub toate aspectele cu care aceştia au învestit instanţa de judecată (art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Prin urmare, nu se poate constata că expertul nu ar fi stabilit valoarea de piaţă a imobilului, încălcând, astfel, dispoziţiile legale în materie privind limitele despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.

3. Criticile privind nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, de către reclamanţi, nu mai pot fi analizate de această instanţă faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, prin abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 din C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Or, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor, C.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 1942, transcris în data de 21 septembrie 1942, în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Ialomiţa, fiind preluat de la acesta, în temeiul Legii nr. 119/1948, potrivit certificatului din 17 februarie 1994 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Călăraşi şi procesului verbal de inventar din 14 iunie 1948 întocmit de Comisia de naţionalizare.

Cum dovada dreptului de proprietate în persoana autorului reclamanţilor asupra imobilului în litigiu a fost reţinută, în fapt, de Curte, potrivit probelor menţionate mai sus, recurenta nu mai poate susţine cu succes, în această fază procesuală, faptul că nu s-ar fi probat acest drept.

4. Nici motivul de recurs referitor la greşita stabilire a cheltuielilor de judecată, în sarcina recurentei, nu este fondat.

Art. 274 din C. proc. civ. prevede, expres, că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească aceste cheltuieli.

Or, pârâta a pierdut procesul în apel, astfel încât obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către adversarul care a obţinut o soluţie favorabilă este întemeiată.

Pe de altă parte, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală, iar, în speţă, aceasta subzistă deoarece pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a se pronunţa asupra notificării ce i-a fost adresată încă din 4 octombrie 2001, până la sesizarea instanţei şi nici ulterior.

Cât priveşte dovedirea cheltuielilor de judecată în cuantumul stabilit de instanţa de apel, această chestiune supune dezbaterii tot probele pe care se întemeiază cererea privind acordarea cheltuielilor respective, ceea ce nu mai este posibil pentru argumentele prezentate la motivul 3 de recurs.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a textelor legale în materie deja analizate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod.

În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 din C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata sumei de 900 RON cheltuieli de judecată în recurs, către intimaţii reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei din 10 noiembrie 2010 emisă de C.I.A. „P.A.”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 615 A din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii reclamanţi.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 6413/2010. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 6391/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 6387/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6388/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6389/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6391/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs