ICCJ. Decizia nr. 6408/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6408/2010
Dosar nr. 1197/109/2008
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
La 17 martie 2008, reclamanţii Z.I. şi B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Piteşti, solicitând anularea dispoziţiei din 2008 şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie casă de locuit cu trei camere şi dependinţe situat în Municipiul P., jud. Argeş.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că mama lor, F.E., potrivit declaraţiei din 24 mai 1988, a acceptat să cedeze terenul statului, cu condiţia ca materialele rezultate în urma demolării construcţiei amplasate pe teren să-i fie restituite în vederea valorificării acestora pentru a compensa valoarea pierdută prin acceptarea celor două apartamente atribuite la schimb.
Prin sentinţa nr. 276 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis acţiunea, a anulat dispoziţia emisă de pârât şi a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul demolat. Prin aceeaşi sentinţă pârâtul a fost obligat să plătească reclamanţilor 400 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că imobilul, compus din teren în suprafaţă de 600 mp şi construcţie de 70 mp, situat în Piteşti, a aparţinut autoarei reclamanţilor, conform contractului dotal din 18 septembrie 1937 şi testamentului întocmit la 11 februarie 1957. Prin declaraţia din 24 mai 2008, înregistrată la Comitetul Executiv al Consiliului Popular Piteşti, autoarea reclamanţilor a consimţit la cedarea terenului pentru realizarea unor investiţii ale Ministerului de Interne şi la demolarea construcţiilor aflate pe teren cu condiţia recuperării materialelor rezultate în urma demolării în vederea valorificării acestora.
În baza declaraţiei martorului B.V., instanţa a reţinut că materialele rezultate în urma demolării casei nu au mai fost recuperate de autoarea reclamanţilor.
Tribunalul a reţinut totodată că, potrivit hotărârii din 21 august 1991 a Comisiei Judeţene Argeş, pentru terenul de 600 mp, autoarei reclamanţilor i-a fost atribuit în compensare, pe un alt amplasament un teren de 500 mp, fiindu-i repartizate şi două apartamente din fondul locativ de stat pe care ulterior aceasta le-a cumpărat.
În baza celor reţinute, tribunalul a constatat că acceptul autoarei cu privire la demolarea casei, în contextual preluării terenului de către stat în perioada comunistă a fost pur formal, că demolarea casei echivalează cu un act de preluare în fapt acesteia, fără respectarea niciunei formalităţi, motiv pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Piteşti.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 178/A din 14 decembrie 2009, a confirmat sentinţa tribunalului prin respingerea apelului pârâtului.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut, ca şi tribunalul, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru construcţia demolată.
Răspunzând criticii din apel potrivit căreia prin declaraţia din 24 mai 1988 autoarea reclamanţilor a consimţit la demolarea construcţiei în vederea executării unor lucrări de investiţii, instanţa a motivat că din conţinutul declaraţiei în discuţie nu rezultă că autoarea ar fi fost de acord cu demolarea casei şi în plus aceasta nu îmbracă forma autentică, nereprezentând un act de donaţie către stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, Primarul Municipiului Piteşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel în mod greşit au reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001. Precizează că potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. a)-lit. i) din Legea nr. 10/2001, imobilele construcţii care au fost demolate la cererea proprietarului nu intră sub incidenţa acestei legi.
Printr-o altă critică recurentul pârât susţine că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în sarcina sa nu se poate reţine culpa procesuală câtă vreme imobilul nu a fost preluat abuziv, ci a fost demolat la cerere, iar dispoziţia a fost emisă cu respectarea legii.
În faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri pentru clarificarea despăgubirilor primite pentru terenul în suprafaţă de 500 mp în litigiu, fiind comunicată de către Primăriei Municipiului Piteşti adresa în care se precizează că: „pentru terenul, situat în P., jud. Argeş, în suprafaţă de 500,00 mp, pe care se afla construcţia demolată, numitei F.E. i s-a reconstituit, în compensare, dreptul de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin hotărârea din 21 august 1991 a Comisiei Judeţene Argeş de Aplicare a Legii Fondului Funciar pentru aceeaşi suprafaţă de teren de 500,00mp, în zona Calea C.". În aceeaşi adresă se menţionează că terenul în suprafaţă de 500,00 mp, nu a fost atribuit şi în compensarea construcţiei demolate.
Analizând recursul pârâtului, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
Instanţa de apel a analizat hotărârea prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum şi a faptului că declaraţia din 24 mai 1988 nu are caracterul unui act de donaţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 800 şi art. 813 din C. civ., donaţia este un act solemn cu titlu gratuit, o liberalitate care presupune existenţa unui acord de voinţe. Or, declaraţia autoarei reclamanţilor din 24 mai 1988, înregistrată la fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Piteşti, nu îndeplineşte condiţiile unui astfel de act juridic.
Preluarea imobilului de către stat prin declaraţie de renunţare la dreptul de proprietate, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, este o preluare fără titlu valabil care nu poate fi reţinută ca donaţie astfel încât nu poate fi exclusă de sub incidenţa acestei legi.
De altfel, din adresa 6 iulie 1992 eliberată de R.E.G.O.C.O.M. R.A. P. rezultă că pe terenul ce a aparţinut autoarei reclamanţilor s-a edificat sediul Direcţiei de Politie, în condiţiile în care construcţia veche fusese demolată.
Din perspectiva celor reţinute mai sus, instanţa de apel în mod corect a reţinut caracterul abuziv al preluării imobilului şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Nefondată este şi critica vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Prevederile art. 274 din C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii.
Prin excepţie de la regula instituită prin art. 274 din C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
În înţelesul art. 274 din C. proc. civ., există o culpă procesuală a pârâtului care atrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât declanşarea litigiului a fost determinată de atitudinea acestuia care nu a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului.
Potrivit art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care dispoziţia administrativă prin care s-a soluţionat notificarea este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită, entitatea care a emis dispoziţia va adopta o poziţie procesuală raportată la probele din dosar.
În speţă, recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de poziţie procesuală, iar, în cadrul procesului, nu a putut determina respingerea cererii reclamantei, motiv pentru care pârâtul a devenit parte căzută în pretenţii, în accepţiunea art. 274 din C. proc. civ., şi va suporta cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces pe care reclamanta a doveit că le-a plătit până în această fază procesuală.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care recursul este nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurent, ca parte care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata-reclamantă ocazionate de soluţionarea recursului, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 600 RON, dovedit cu chitanţa din 1 noiembrie 2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului P. împotriva deciziei nr. 178/A din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul pârât să plătească intimatului reclamant Z.I. 600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6414/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6409/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
