ICCJ. Decizia nr. 6511/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6511/2010
Dosar nr. 39934/3/2007
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 788 din 3 iunie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis în parte cererea principală şi cererea conexă modificate şi precizate formulate de reclamantul M.G.G. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi T.D. şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să restituie în natură reclamantului imobilul construcţie şi teren aferent situat în Bucureşti, iar pentru spaţiile vândute, respectiv apartamentele nr. 3, 4, 5 şi 6, a obligat acelaşi pârât să emită dispoziţie de restituire în echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă, nefiind întrunite dispoziţiile art. 1201 C. civ., întrucât acţiunea formulată de reclamantul M.G.G. în contradictoriu cu S.C.A.V.L. Berceni şi C.L. şi soluţionată irevocabil prin sentinţa nr. 881 din 3 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a avut ca obiect anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi revendicarea imobilului şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481, art. 996, art. 948, art. 1803 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar pretenţiile reclamantului din prezenta cauză se încadrează în limitele Legii speciale nr. 10/2001.
La termenul din 6 noiembrie 2008 prima instanţă a respins admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de pârâta T.D. prin care a solicitat ca în dispoziţia de restituire în natură a imobilului să figureze şi ea drept coproprietar al imobilului, în calitate de soţie supravieţuitoare a lui R.T., fiul soţilor E. şi D.T.
T.D. a mai intentat şi o acţiune în revendicare a imobilului, ce face obiectul dosarului nr. 16670/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în care M.G.G. a formulat cerere de intervenţie principală prin care a solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea statului şi să i se restituie acest imobil în natură.
Cererea de intervenţie a fost disjunsă, iar la termenul din 26 septembrie 2009 prima instanţă a dispus conexarea acesteia la prezenta cauză.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamantul a formulat notificarea în termenul legal, iar imobilul în litigiu a fost dobândit în cote egale de soţii E. şi D.T. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 41651 din 8 noiembrie 1928. Aceşti soţi mai deţineau un imobil în str. V. nr. 111, tot în cote egale, conform actului de vânzare cumpărare nr. 18473/1919, iar în urma unui act de schimb intervenit între ei în anul 1933, imobilul a revenit în totalitate lui D.T.
Prin actul dotai autentificat sub nr. 26230/1933 D.T. a constituit acest imobil drept dotă fiicei sale dintr-o căsătorie anterioară, D., la căsătoria acesteia cu dr. C. D.T. şi-a schimbat numele, ulterior, în M., în urma unei alte căsătorii.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului 92/1950, poziţia 4827, de la M.D., care figura cu 13 apartamente la adresa din calea S. nr. 34.
M.D. a întocmit un testament autentificat sub nr. 5060/1997 la BNP L.L. şi E.C. prin care a lăsat întreaga avere mobilă şi imobilă reclamantului, iar după decesul acesteia, înregistrat la 2 mai 2001, s-a emis certificatul de legatar universal nr. 130 din 21 august 2001 în favoarea reclamantului.
Din aceste probatorii instanţa a reţinut calitatea de proprietar al imobilului, la data naţionalizării, a autoarei reclamantului, D.M., precum şi calitatea de unică persoană îndreptăţită la restituire a reclamantului şi s-a dispus restituirea în natură, către acesta a apartamentelor nevândute, iar pentru cele înstrăinate a fost obligat celălalt pârât la emiterea dispoziţiei de restituire prin echivalent: conform dispoziţiilor Legii 247/2005.
Susţinerea reclamantului de a se stabili în concret cuantumul despăgubirilor a fost respinsă întrucât modalitatea de stabilire în concret şi de acordare a acestor despăgubiri este prevăzută de Titlul VII al Legii 247/2005.
Împotriva sentinţei au formulat apeluri reclamantul şi pârâţii.
In motivarea apelului reclamantului s-a susţinut că soluţia instanţei de fond este contrară celor dispuse prin Decizia în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a solicitat să-i fie acordate despăgubirile în cuantum de 2.215.260,21 lei, conform evaluării efectuate de expertul numit în cauză.
Pârâta T.D. a arătat în motivarea apelului că actul dotai întocmit în anul 1933 a fost abrogat prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954, iar actul de schimb intervenit între soţii E. şi D.T. este ilegal întrucât dispoziţiile art. 1307 C. civ. interzic vânzarea între soţi.
A mai arătat că D.T. a fost căsătorit de două ori, prima oară cu T.E., căsătorie din care a rezultat un fiu, T.I., născut la 25 martie 1910 şi decedat la 13 iulie 1995 şi o fiică, T.D. devenită M.
T.I. nu a avut moştenitori şi nu şi-a manifestat dorinţa de a participa la revendicarea imobilelor autorilor săi.
Din cea de-a doua căsătorie cu E.T. a rezultat un fiu, T.R., născut la 6 martie 1920 şi decedat la 12 decembrie 2003, iar pârâta T.D. este soţia supravieţuitoare a acestuia.
La succesiunea lui D.T., decedat în anul 1953, au venit soţia acestuia E.T., fiica T.D. devenită M. şi fiul T.R.
Pârâta T.D. a mai susţinut că are dreptul la o cotă de 18/24 din imobilul în litigiu ca soţie a lui T.R.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut în motivarea apelului greşita analiză a probatoriului administrat în cauză. De asemenea, prima instanţă nu a clarificat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului şi nu a stabilit situaţia juridică a imobilului, respectiv dacă acesta este liber.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 141 A din 24 februarie 2010 a respins apelurile. In considerentele deciziei au fost reţinute toate argumentările primei instanţe, iar în plus, referitor la apelul pârâtei T.D., instanţa de control judiciar a constatat că imobilul a intrat în patrimoniul D.M. prin actul dotai şi în lipsa unui act juridic de retransmisie a rămas în patrimoniul acesteia până la preluarea de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. „In consecinţă, apelanta nu are nici un drept asupra imobilului, iar evenimentele anterioare actului dotai cu privire la succesibili sunt nerelevante.
In ce priveşte actul dotai s-a reţinut că acesta nu a fost abrogat în sine prin Decretul nr. 32/1954. Dispoziţiile acestui act normativ au abrogat doar prevederile din codul civil referitoare la regimul dotai, care după data intrării în vigoare a Decretului nr. 32/1954 nu mai aveau aplicabilitate. De asemenea, s-a reţinut că art. 1307 C. civ. nu are incidenţă în speţă.
Criticile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti au fost respinse reţinându-se că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită, iar situaţia juridică a imobilului a fost pe deplin stabilită, fiind identificate apartamentele libere, care au fost restituite în natură, precum şi cele înstrăinate, pentru care s-a dispus acordarea despăgubirilor conform legii speciale.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantul şi pârâta T.D.
In recursul reclamantului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa trebuia să precizeze cuantumul despăgubirilor acordate, respectiv suma de 2.215.260,21 lei conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză. Neprocedând în acest mod instanţa a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale deciziei în interesul legii 20/2007.
Pârâta T.D. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. arătând că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul acestuia pronunţând astfel o hotărâre nelegală. Instanţa nu ţinut cont de faptul că actul dotai a fost abrogat de art. 49 din Decretul 32/1954 şi nu s-au avut în vedere nici dispoziţiile art. 1307 C. civ. care interzic vânzarea între soţi. Ca atare, actul de schimb nu este valabil, iar T.D. nu putea să transmită fiicei sale D. decât cota de 1 /2 din imobil. Pârâta a solicitat să se constate că deţine o cotă de 18/24 din imobil.
Recursurile nu sunt fondate.
Referitor la recursul reclamantului este de menţionat că în cuprinsul art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii sau dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) - şi notificările care nu erau soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor însoţite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Din interpretarea acestui text rezultă, implicit, că după intrarea în vigoare a Legii 247/2005 instanţele de judecată nu mai sunt abilitate să stabilească cuantumul despăgubirilor, acesta urmând a fi stabilit de Comisia Centrală potrivit procedurii speciale reglementate de art. 13 din capitolul III Titlul VII al legii.
Trebuie menţionat faptul că nedeterminarea valorii măsurilor reparatorii de către instanţă nu echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa va constata doar îndreptăţirea la acordarea acestor măsuri. Pe de altă parte, împotriva deciziei ce se va emite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanşa controlul judecătoresc, de data aceasta în baza Legii contenciosului administrativ, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 19 din Legea 247/2995. In acest mod este întrunită exigenţa dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării complete, în fapt şi în drept, de către o instanţă care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de acest articol.
Nu se poate reţine critica potrivit căreia instanţa a nesocotit dispoziţiile obligatorii din Decizia în interesul legii nr. 20/2007. In dispozitivul acestei decizii s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Prin soluţionarea fondului unei cauze în sensul legii speciale se înţelege stabilirea calităţii procesuale a reclamantului, respectiv aceea de persoană îndreptăţită la restituire, identificarea imobilului preluat abuziv, întinderea dreptului reclamantului precum şi modalităţile de restituire în funcţie de situaţia juridică a imobilului. In speţă, instanţa a stabilit, pe baza probatoriilor administrate, că reclamantul este singura persoană îndreptăţită la restituire şi, în raport de situaţia juridică a imobilului, a dispus restituirea în natură a apartamentelor nevândute, iar pentru cele înstrăinate potrivit Legii 112/1995 a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005.
De asemenea, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să procedeze la emiterea dispoziţiei de restituire în natură şi de propunerea a acordării despăgubirilor.
Faptul că în dispozitivul hotărârii nu a fost precizat cuantumul acestor despăgubiri nu poate conduce la concluzia nesoluţionării fondului cauzei astfel cum susţine recurentul, din moment ce legea specială stabileşte numai competenţa Comisiei Centrale pentru determinarea despăgubirilor şi acordarea lor efectivă.
In ce priveşte recursul pârâtei, dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea 10/2001 statuează expres că au dreptul la restituirea imobilelor, doar moştenitorii foştilor proprietari care au fost deposedaţi abuziv, precum şi succesibilii acestor proprietari care prin cererea de restituire sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii.
Din probele administrate în cauză a rezultat cu certitudine că imobilul în litigiu a fost preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950 din proprietatea D.M., decedată în anul 2001. Succesiunea de pe urma acesteia a fost dezbătută tot în anul 2001, când s-a emis certificatul de legatar nr. 130 în care apare ca legatar universal reclamantul M.G.G.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, calitatea reclamantului de succesor al defunctei proprietare era deja stabilită prin acest certificat de legatar universal care nu a fost anulat până în prezent printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Faptul că D.M. şi-a testat întreaga avere în favoarea reclamantului înseamnă că aceasta a înţeles să înlăture de la moştenire, respectiv să exheredeze indirect, pe toţi moştenitorii săi legali, în cazul de faţă pe fratele său vitreg, T.R., care nefiind moştenitor rezervatar poate fi exheredat fără limite.
Este puţin probabil ca D.M. şi T.R. să nu se fi cunoscut, astfel cum a susţinut pârâta pe parcursul derulării procesului. Din contra, T.R., prin notificarea formulată, a solicitat restituirea în natură doar a spaţiilor comerciale de la parterul imobilului asupra cărora tatăl său şi-a rezervat un drept de uzufruct prin actul dotai, ceea ce denotă faptul că avea cunoştinţă despre acest act şi despre existenţa surorii sale vitrege căreia i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului.
Aspectele invocate în motivarea recursului referitoare la nulitatea actului de schimb intervenit între autorii defuncţilor D.M. şi R.T. precum şi abrogarea dispoziţiilor legale privind regimul dotal sunt irelevante întrucât privesc aspecte anterioare intrării imobilului în proprietatea D.M. şi pot fi dezbătute, eventual, într-un proces de partaj după autorul D.T.
Or, în cauza de faţă, astfel cum a statuat legiuitorul prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoană îndreptăţită la restituire se poate stabili numai în raport de proprietarul imobilului de la data preluării abuzive de către stat.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.G.G. şi de pârâta T.D. împotriva deciziei nr. 141 A din 24 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6522/2010. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 6403/2010. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
