ICCJ. Decizia nr. 6524/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6524/2010
Dosar nr. 3330/1/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la data de 14 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii S.N. şi O.S.I. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia să ridice lucrările existente de pe suprafaţa de teren de 265,06 mp ocupată cu parcajul, trotuarul şi carosabilul străzii M., iar, în subsidiar, să fie obligat să acorde în compensare alt teren de valoare egală cu cea a terenului ocupat de către acestea, sau despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a terenului ocupat la cotaţia zilei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 27 septembrie 2006, reclamanţii au formulat o cerere prin care au precizat cadrul procesual în sensul că solicita citarea în calitate de pârâţi, alături de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin întâmpinarea de la 20 noiembrie 2006, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât unitatea deţinătoare este Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Prin sentinţa civilă nr. 8346 din 20 decembrie 2006, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a anulat acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu acest pârât; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins, ca atare, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât; a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere având ca obiect acordarea unui teren în compensare sau despăgubiri, respingând ca atare acţiunea sub aspectul acestor capete de cerere. Cu privire la primul capăt de cerere, instanţa l-a respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1150 din 21 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, schimbată prin Decizia civilă nr. 52 din 02 februarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor (din prezenta cauză) terenul în suprafaţă de 400 mp situat în Bucureşti, sector 5; că, faţă de prevederile din Legea nr. 215/2001, Consiliul General al Municipiului Bucureşti este un organ deliberativ fără personalitate juridică, astfel că acesta nu are capacitate procesuală, precum şi că imobilul din litigiu poate aparţine Municipiului Bucureşti, aflându-se pe teritoriul acestei unităţi administrativ - teritoriale, astfel încât, nici Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are legitimitate procesuală pasivă, şi că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv sau acordarea de despăgubiri, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se poate face doar urmând procedura reglementată de acest act normativ, lucru pe care reclamanţii nu l-au respectat, fiind lipsit de relevanţă faptul că anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 acestora li s-a admis o acţiune în revendicare, arătând că lipsa lor de diligenţe i-a adus în situaţia de a li se restitui o suprafaţă de teren parţial ocupată de carosabilul şi trotuarul unei străzi.
Referitor la primul capăt de cerere, având ca obiect ridicarea lucrărilor existente pe suprafaţa de 265,06 mp, reprezentate de parcarea, trotuarul şi carosabilul străzii Sebastian, prima instanţă a reţinut că potrivit punctului III anexa 1 la Legea nr. 213/1998, acestea fac parte din domeniul public, ceea ce face ca cererea reclamanţilor să fie nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 860 din 08 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul reclamanţilor; a desfiinţat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere, şi s-a trimis cauza spre rejudecarea acestui capăt de cerere la instanţa de fond, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, cu motivarea că, în mod corect, prima instanţă, faţă de situaţia de fapt, a considerat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu-şi găsesc aplicabilitatea în cauză, în condiţiile în care reclamanţii nu au urmat procedura reglementată de acest act normativ, prin depunerea notificării la unitatea deţinătoare.
Pe cale de consecinţă, reclamanţii nu pot fi beneficiarii măsurilor reparatorii prin echivalent constând în bunuri, servicii, sau despăgubiri în condiţiile cerute de legea specială, iar acest lucru nu vine în contradicţie cu faptul că reclamanţii au obţinut retrocedarea terenului preluat abuziv în condiţiile dreptului comun, prin admiterea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că cererile reclamanţilor referitoare la acordarea unui teren în aceeaşi suprafaţă sau la acordarea de despăgubiri, vor fi analizate în contextul dreptului comun.
Referitor la acordarea unui teren în compensare, s-a reţinut că din răspunsul Primăriei municipiului Bucureşti rezultă că nu există terenuri în patrimoniul unităţii administrativ - teritoriale care să poată fi acordate în compensare şi, având în vedere că cedarea terenurilor în compensare este atributul exclusiv al Municipiului Bucureşti, instanţa a apreciat că nu poate impune acestuia printr-o hotărâre judecătorească o anumită modalitate de exercitare a atributului dispoziţiei juridice, fără să depăşească limitele puterii judecătoreşti şi să comită o ingerinţă în sfera administraţiei publice, excepţia inadmisibilităţii, sub aspectul acestui capăt de cerere, fiind în mod corect soluţionată.
Cu privire la celălalt capăt de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a terenului, instanţa a apreciat că apelanţii au înţeles să solicite aceste pretenţii în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., de la cel responsabil de producerea prejudiciului şi, aşa cum rezultă din Decizia civilă nr. 52/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, imobilul în litigiu a făcut obiectul unei preluări abuzive în baza Decretului nr. 121/1998, fiind expropriat pentru cauză de utilitate publică, fără însă a se plăti proprietarilor o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Instanţa de control judiciar a considerat că deşi reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren, din motive neimputabile lor, nu pot fi puşi în posesie asupra terenului în totalitate, datorită existenţei unor elemente de sistematizare care-l afectează, astfel că dreptul de proprietate poate fi restabilit prin recunoaşterea posibilităţii obţinerii despăgubirilor pentru suprafaţa ocupată de construcţii şi care nu poate fi retrocedată în natură de la Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care este cel răspunzător, din punct de vedere patrimonial, de exproprierea ilegală a terenului, el fiind cel care trebuie să plătească despăgubiri pentru suprafaţa de 265,06 mp care nu poate fi restituită în natură.
Această decizie a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 101 din 24 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În al doilea ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 283 din 27 februarie 2009, a admis cererea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat la plata sumei de 861.481,3 lei, cu titlu de despăgubiri către reclamanţi, reţinând că, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., având în vedere aspectele de drept dezlegate cu forţă obligatorie de către instanţa de casare, în temeiul dispoziţiilor art. 998 -999 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este cel răspunzător din punct de vedere patrimonial de exproprierea ilegală a terenului, aşa încât el este cel care trebuie să plătească reclamanţilor despăgubirile pentru suprafaţa de teren care nu poate fi restituită în natură şi a cărui valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză topografică efectuată în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 132 A din 22 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat apelantul la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimatul Şerban Nicolae, reţinând, în esenţă, că, în mod corect, instanţa de fond a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente în speţă şi la care face trimitere pârâtul prin motivele de apel.
Astfel, potrivit cu dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., tribunalul a respectat principiul disponibilităţii procesului civil şi a avut în vedere forţa obligatorie a deciziei de casare asupra problemelor de drept dezlegate irevocabil prin Decizia civilă nr. 860 din 08 iunie 2007 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, dând eficienţă, deopotrivă, şi dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Prin urmare, tribunalul ca şi instanţă de fond, de această dată, nu mai putea reveni asupra chestiunii prejudiciale a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nici asupra calificării juridice a acţiunii pe care aceeaşi instanţă de casare a acordat-o cererii ce a fost trimisă spre rejudecare instanţei de fond, căreia îi revenea sarcina stabilirii cuantumului despăgubirilor.
S-a mai reţinut că toate criticile reiterate în apel sunt de fapt critici aduse hotărârii de trimitere şi care au fost formulate, de altfel, şi pe calea recursului declarat împotriva acestei hotărâri, critici respinse prin Decizia civilă nr. 101 din 24 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru pârâtul Statul Român este nefondată, deoarece, pe de o parte, prin Decizia de casare s-a reţinut legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi obligaţia sa de plată în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., iar, pe de altă parte, în temeiul dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 reprezentarea Statului Român este asigurată prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind lipsit de relevanţă juridică răspunsul Municipiului Bucureşti cu privire la restituirea în natură a imobilului, conform Legii nr. 10/2001, incidenţa legii speciale în cauză fiind înlăturată.
Tocmai în virtutea rolului său activ instanţa de apel a calificat acţiunea şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond faţă de calificarea pe care a primit-o cererea nesoluţionată pe fond de către prima instanţă.
Curtea nu a primit nici critica privind prescripţia cererii în despăgubire, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., deoarece despăgubirile au fost solicitate în subsidiar de reclamanţi, numai dacă nu se pot ridica elementele de sistematizare care ocupă suprafaţa de teren şi dacă nu se poate acorda un alt teren în compensare, iar cu ocazia punerii în posesie a reclamanţilor în anul 2003 aceştia au cunoscut prejudiciul care rezultă din imposibilitatea de a se bucura de atribuitul posesiei bunului lor, precum şi pe autorul acestuia.
De asemenea, a fost apreciat ca nefondat şi ultimul motiv de apel.
Astfel, la termenul de judecată de la 02 februarie 2009, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 129 şi ale art. 315 C. proc. civ., tribunalul a pus în discuţia părţilor efectuarea unei expertize specialitatea construcţii, având ca obiect stabilirea valorii de circulaţie a terenului, iar pârâtul a arătat că nu solicită probe, astfel că, în aceste condiţii, critica privind efectuarea unei expertize pentru determinarea valorii imobilului la preţul actual al pieţei este pur formală.
S-a mai reţinut, că existenţa condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. a fost analizată de către instanţa de trimitere, astfel că nici această chestiune de drept nu mai putea fi reluată cu ocazia judecării fondului cererii de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului ocupat la cotaţia zilei, aspect în legătură cu care instanţa a înlăturat şi critica prin care se face referire la nemotivarea hotărârii pronunţată de instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, indicând ca temei al criticilor formulate art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel, în limitele caracterului devolutiv a apelului cu care a fost învestită, a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Decizia civilă nr. 860 din 08 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, invocată de către instanţa de apel ca motiv de necercetare a cauzei sub toate aspectele, este o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, devenind irevocabilă prin Decizia civilă nr. 101 din 24 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Instanţa de fond, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, avea a rejudeca cauza numai în ceea ce priveşte capătul 3 al acţiunii principale, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Prima instanţă a reţinut că instanţa superioară (Tribunalul Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 860 din 08 iunie 2007) a stabilit implicit valoarea despăgubirilor la care reclamanţii ar fi îndreptăţiţi, ca fiind de 861.481 Ron, deci peste 5 miliarde lei, şi de aceea a apreciat că instanţa competentă este Tribunalul Bucureşti conform art. 2 C. proc. civ., sens în care admite excepţia necompetenţei materiale şi declină cauza la Tribunalul Bucureşti.
Prin urmare, instanţa competentă să soluţioneze şi cel de-al 3-lea capăt al cererii principale a devenit tot Tribunalul Bucureşti, care a casat iniţial hotărârea instanţei de fond tocmai pentru judecarea acestui capăt de cerere, devenind din „instanţa superioară, de casare", „instanţă de fond".
În continuare, recurentul-pârât, după ce analizează modul de soluţionare a cauzei în primul ciclu procesual, arată că de vreme ce instanţa de apel invocă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 860 din 08 iunie 2007 pentru a respinge excepţia pe care pârâtul a înţeles să o susţină în faţa acesteia, ,,a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerul Finanţelor Publice, pentru Statul Român, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a terenului ocupat la cotaţia zilei, precum şi cheltuieli de judecată", nu a respectat unitatea acestui principiu, din moment ce a menţinut şi motivat chiar legitimitatea procesuală a pârâtului raportându-se la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
În speţă, dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 400 mp a fost deja reconstituit, în totalitate, pe calea acţiunii în revendicare de la posesorul neproprietar Consiliul General al Municipiului Bucureşti (Municipiul Bucureşti).
De aceea, în cadrul acestui litigiu, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, faţă de pretenţiile formulate cu privire la suprafaţa de 400 mp, întrucât nu a avut şi nu are nicio obligaţie de restituire, chiar şi pentru o parte din aceasta, respectiv pentru suprafaţa de 265,66 mp, ocupată de parcajul, trotuarul şi carosabilul străzii Mihail Sebastian.
Prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerul Finanţelor Publice, pentru Statul Român, motivat de faptul că, pe de o parte, aşa s-a stabilit prin Decizia de casare, iar, pe de altă parte, invocând disp. art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954.
Or, în cauză, calitatea de reprezentant al Statului Român revine Municipiului Bucureşti-unitatea administrativ teritorială ce a avut în patrimoniu întregul imobil în litigiu, şi care a emis, prin primarul general, Dispoziţia de restituire nr. 1792 din 16 octombrie 2001.
Mai mult, suprafaţa de 265,66 mp este afectată de elemente de sistematizare (parcarea, carosabilul şi trotuarul străzii S.), ce sunt incluse în domeniul public al Municipiului Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel a apreciat că toate criticile pe care le-a formulat prin motivele de apel sunt „critici aduse hotărârii de trimitere şi care au fost de altfel formulate şi pe calea recursului declarat împotriva acestei hotărâri, respinse prin Decizia nr. 101 din 24 ianuarie 2008", deşi, la o cercetare mai amănunţită a cauzei se poate constata că la acel moment s-a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar, în prezent, ceea ce se solicită este să se constate lipsa calităţii de reprezentant, pentru Statul Român, a Ministerului Finanţelor Publice.
Însă, instanţa de judecată poate pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care conduc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau prin întâmpinare, fiind datoare să le soluţioneze şi să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, [art. 129 alin. (1) şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ.].
În speţă, aceste obligaţii legale nu au fost îndeplinite nici de către instanţa de apel, cu atât mai puţin, de către instanţa de fond, astfel încât, deşi s-a solicitat suplimentarea probatoriului atât prin înscrisuri, cât şi printr-o expertiză tehnică de specialitate în vederea stabilirii situaţiei reale de fapt, instanţa de apel a respins cererile formulate.
De asemenea, s-a mai arătat că greşit instanţa de apel a înlăturat criticile cu privire la prescripţia dreptului de a mai formula o cerere în repararea pagubei pricinuite prin expropriere, precum şi ultimul motiv de apel, prin care s-a solicitat a se efectua o expertiză tehnică de specialitate, ocazie cu care se putea determina, pe de o parte, cuantumul prejudiciului, raportat la valoarea imobilului la preţul actual al pieţii, dar şi identificarea terenului rămas de restituit, stabilirea regimului juridic al terenului, a actualului deţinător, precum şi dacă elementele de sistematizare care afectează suprafaţa de teren rămas de restituit existau şi la data emiterii deciziei de retrocedare sau au fost edificate ulterior, situaţie în care acestea se pot ridica.
Criticile formulate de recurentul-pârât, aşa cum au fost expuse mai sus, permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că excepţia nulităţii recurentului invocată de intimatul-reclamant, prin apărătorul său, în sensul că motivele de recurs nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., este nefondată şi va fi respinsă în consecinţă.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de recurentul-pârât, ce se încadrează în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat pentru următoarele considerente :
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii!".
În speţă, recurentul-pârât a susţinut că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 129 alin. (1) şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a solicitat suplimentarea probatoriului atât cu înscrisuri, cât şi printr-o expertiză tehnică de specialitate, în vederea stabilirii situaţiei reale de fapt, însă instanţa de apel a respins aceste cereri, deşi era obligată să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală.
Invocând soluţionarea cererii de apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (1) şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ., pârâtul a susţinut că instanţa de apel nu a respectat principiul rolului activ al judecătorului în soluţionarea apelului declarat de acesta, întrucât nu a suplimentat probatoriul şi nu a efectuat o expertiză tehnică de specialitate, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, critică nefondată pentru cele ce succed.
Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Potrivit acestui text de lege, formularea în scris, prin motivele de apel, este necesară numai pentru acele probe care constituie apărări noi în instanţa de apel, iar nu şi pentru acelea care au format obiectul de discuţie la prima instanţă, întrucât aceste probe, fiind discutate deja, sunt cunoscute părţilor, iar în baza principiului devoluţiunii apelului, ele pot fi repuse în discuţie în a doua instanţă.
Invocarea dovezilor noi se face deodată cu motivarea în fapt şi în drept a apelului, iar când acestea sunt martori şi înscrisuri, cu aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 112 alin. (5) C. proc. civ., se va arăta numele şi domiciliul martorilor şi se va depune copii certificate de apelant de pe înscrisuri, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, deoarece numai astfel partea potrivnică este în măsură să cunoască probele şi să răspundă prin întâmpinare.
În ceea ce priveşte cererea de încuviinţare de probe noi, se constată că prin cererea de apel pârâtul a invocat ca dovezi noi „proba cu înscrisuri" şi efectuarea unei „noi expertize", fără să depună copii certificate de pe respectivele înscrisuri şi fără să solicite încuviinţarea acestor probe cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, care a fost la termenul din 11 ianuarie 2010.
Prin urmare, pentru administrarea de probe noi în apel, inclusiv a probei cu înscrisuri şi expertiză, se impune ca partea interesată să solicite încuviinţarea acestor probe, nefiind suficient pentru administrarea probelor invocate indicarea generică a acestora prin motivele de apel.
Or, câtă vreme pârâtul nu a depus copiile certificate de pe înscrisurile invocate ca probe noi şi nu a solicitat încuviinţarea acestei probe, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, se constată că nu este întemeiat motivul de recurs formulat de recurentul-pârât potrivit dispoziţiilor art. 304 alin. (5) C. proc. civ.
Critica formulată de recurentul-pârât, potrivit căreia Decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată, pe de o parte, pentru că, în dezvoltarea acestor critici nu se arată care sunt motivele contradictorii în motivarea deciziei recurate, iar, pe de altă parte, Decizia recurată este motivată în fapt şi în drept, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.
Critica formulată de recurentul-pârât, ce se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată.
Astfel, Decizia ce face obiectul prezentului recurs este pronunţată în al doilea ciclu procesual.
În primul ciclu procesual, problema de drept dezlegată, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin Decizia civilă nr. 101 din 24 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, constă în aceea că „este echitabil ca reclamantul să primească despăgubiri pentru porţiunea de teren ce nu o poate primi în natură", şi că „debitorul acestei obligaţii este statul prin reprezentantul său legal, aşa cum s-a dispus prin Decizia recurată, terenul fiind expropriat".
Prin urmare, dezlegările instanţei de recurs, cu privire la problemele de drept sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere.
Instanţa de apel, în primul ciclu procesual, prin hotărârea pronunţată, irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanţi, a stabilit că "Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în raport de capătul trei de cerere", stabilind astfel, implicit, calitatea de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român.
În al doilea ciclu procesual, instanţele de fond şi apel au fost obligate să respecte problemele de drept dezlegate prin hotărâre irevocabilă, în primul ciclu procesual, iar aceste probleme de drept nu mai pot face obiectul controlului judiciar în fazele de judecată subsecvente.
De aceea, soluţiile instanţelor de fond şi apel pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statului Român sunt legale.
Critica potrivit căreia greşit instanţa de apel a înlăturat criticile cu privire la prescripţia dreptului de a formula o cerere în repararea pagubei pricinuite prin expropriere este, de asemenea, nefondată.
Acţiunea în pretenţii promovată, în subsidiar, de reclamanţi, în temeiul art. 998-999 C. civ. şi care a făcut obiectul judecăţii în al doilea ciclu procesual, este o acţiune personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Or, în speţă, reclamanţii au cunoscut paguba ce rezultă din nerestituirea în natură a suprafeţei de 265,06 mp, cât şi pe cel care răspunde de ea, cu ocazia punerii în executare a deciziei civile nr. 52 din 2 februarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, la data de 26 septembrie 2003, iar prezenta acţiune a fost promovată în termenul de prescripţie de 3 ani, respectiv la 14 iunie 2006.
Faţă de considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 132A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6533/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6522/2010. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
