ICCJ. Decizia nr. 6753/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6753/2010
Dosar nr. 6217/3/2006
Şedinţa publică din 15 decembrie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1291 din 30 octombrie 2006, a respins excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul C.S. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, având ca obiect obligarea acestuia din urmă să declare de utilitate publică lucrările de deschidere, aliniere şi lărgirea străzilor din sectorul 1 Bucureşti.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, prin înscrisurile depuse la dosar, s-a probat dreptul existent în patrimoniul reclamantului, de proprietate asupra unui teren de 2.400 m.p., situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, identificat, însă, fără număr poştal şi arteră de circulaţie. În acest titlu de proprietate se menţionează limitele şi vecinătăţile proprietăţii lui C.S., astfel cum sunt acestea arătate în titlul anterior al vânzătorilor M.P. şi M.L., respectiv în titlul de proprietate din 01 martie 1994 eliberat de Comisia municipiului Bucureşti şi S.A.I. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în baza Legii nr. 18/1991.
La data cumpărării terenului, cumpărătorul C.S. a declarat, în faţa notarului, că are cunoştinţă de situaţia juridică şi de fapt a imobilului, dobândind în condiţiile care rezultă din actele de proprietate prezentate de vânzători (titlul de proprietate emis în baza Legii fondului funciar şi procesul verbal de punere în posesie), dar şi din certificatul de sarcini din 11 septembrie 1997 eliberat de Judecătoria sectorul 1 Bucureşti.
Reclamantul invocă faptul că, Consiliul General al municipiului Bucureşti, prin hotărârea din 1995 de aprobare a PUZ Străuleşti, aduce atingere dreptului său de proprietate în sensul că a impus anumite retrageri şi aliniamente ale unei construcţii noi, edificate în baza autorizaţiei de construire din 10 iunie 1998, iar pe terenul său s-au creat anumite artere de circulaţie.
Această situaţie de fapt nu este dovedită. Prin înscrisurile depuse la dosar nu se probează, în mod deplin, proprietatea reclamantului sub aspectul întinderii dreptului, a limitelor şi vecinătăţilor, prin raportare la poziţia actuală topografică a celor trei artere de circulaţie. În acest sens, în autorizaţia de construire se face vorbire de o retragere de la aliniament, însă aceste retrageri nu pot fi interpretate în sensul că, pe distanţa acelor metri liniari, obligatoriu a fi liberi până la limita proprietăţii, s-a deschis o stradă, ci doar că municipalitatea impune anumite condiţii de edificare a construcţiilor, astfel încât acestea să corespundă unei arhitecturi urbane stabilite printr-un plan de urbanism general.
Pe de altă parte, deoarece nu s-au depus la dosar planurile de urbanism general şi planurile de urbanism zonal ale şoselei Străuleşti, nu se poate verifica susţinerea reclamantului în sensul că aceste artere se suprapun cu o parte a terenului deţinut în proprietate, în limita a 920 m.p.
De asemenea, hotărârea Consiliului este anterioară datei de dobândire a imobilului, reclamantul putând fi, astfel, diligent la momentul cumpărării, pentru a cunoaşte regimul juridic al bunului cumpărat.
În ceea ce priveşte situaţia juridică, Tribunalul a constatat că autorizaţia de construire este emisă în favoarea unei societăţi comerciale SC C.I.E SRL Brăila, fără a se face vreo menţiune sub aspectul proprietăţii terenului. Cum actul administrativ al municipalităţii, autorizaţia de construire, valorează titlu de proprietate pentru construcţie, cum art. 492 C. civ. instituie o prezumţie legală de dobândire a proprietăţii construcţiei edificate pe un teren de către proprietarul acelui fond şi având în vedere faptul că în autorizaţia de construire nu se face menţiune de un alt regim juridic al terenului, Tribunalul a considerat că proprietatea imobilului a suferit modificări sub aspectul regimului juridic, astfel încât cererea proprietarului fondului de a se declara de utilitate publică o parte a terenului, fără a se cunoaşte sub ce titlu s-a transmis folosinţa în favoarea societăţii comerciale SC C.I.E SRL Brăila, nu poate fi primită.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 112 A din 16 februarie 2010, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant C.S., a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea reclamantului.
A fost obligat Consiliul General al municipiului Bucureşti să declare de utilitate publică, conform art. 7 Legea nr. 33/1994, lucrările de deschidere, aliniere şi lărgire a străzilor care au afectat suprafaţa de 518,46 m.p. teren, aferentă imobilului din Bucureşti, sector 1, suprafaţă identificată în raportul de expertiză întocmit, în cauză, de expert I.I., completat, schiţa anexă 3.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1997, reclamantul C.S. a dobândit prin cumpărare, de la M.P. şi M.L., proprietatea terenului intravilan situat în Municipiul Bucureşti, sectorul 1, în suprafaţă totală de 2400 m.p., identificat prin schiţa anexă la contract.
Solicitându-se autorizaţie de construire şi certificatul de urbanism pe numele SC C.I.E SRL Brăila, a fost eliberată, de Primăria sectorului 1, autorizaţia de construire din 10 iunie 1998, pentru construirea pe acest teren a două imobile identice, cu destinaţie „locuinţă”, împrejmuire teren şi amenajări incintă, cu amplasamentul conform certificatului de urbanism din 24 februarie 1998.
Prin acest certificat de urbanism, se stabilesc următoarele condiţii tehnice pentru construirea imobilelor de mai sus: „în conformitate cu prevederile PUZ-ului - avizat de către Primăria Municipiului Bucureşti. cu avizul din 07 decembrie 1994 şi aprobat de Consiliu Local al Municipiului Bucureşti cu hotărârea din 11 mai 1995, anexa 1, pe terenul respectiv se poate construi (...) în perimetrul construibil determinat de următoarele retrageri: 5 m. faţă de aliniamentul propus al străzilor spre laturile Nord şi Sud ale lotului şi 10 m. faţă de aliniamentul propus al străzii spre latura Est”.
Prin raportul de expertiză efectuat în prezentul dosar, de către expertul I.I., a fost identificat şi delimitat pe schiţele anexă, pe de o parte, terenul cumpărat de către reclamantul C.S. de la vânzătorii M.P. şi M.L., prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat mai sus, precizându-se că această suprafaţă este întocmai cea pe care au dobândit-o, în proprietate, vânzătorii M.P. şi M.L., prin titlul de proprietate din 1994 şi procesul-verbal din 1992, delimitându-se, totodată, şi conturul imobilului în prezent, deci, după edificarea construcţiilor şi împrejmuirilor conform cu autorizaţia de construcţie şi certificatul de urbanism. Expertul a concluzionat că, faţă de limitele terenului dobândit de reclamantul C.S. în proprietate, limitele actuale ale terenului, delimitat prin împrejmuire (gard), au fost retrase pe laturile Nord, Est şi Sud, suprafaţa actuală a terenului delimitat prin gard şi aflat în stăpânirea propriu - zisă a reclamantului fiind doar de 1881,54 m.p, diferenţa de 518,46 m.p până la suprafaţa de 2400 m.p, dobândită în proprietate de reclamant, fiind ocupată de stradă şi trotuar. Suprafeţele astfel în discuţie au fost marcate de expert pe anexele la raportul de expertiză şi completările la acest raport, în final, fiind relevate în anexa nr. 3 depusă la dosar.
Curtea a constatat, de asemenea, că, din raportul de expertiză şi din înscrisurile menţionate mai sus, rezultă că, la momentul cumpărării de către reclamant a terenului, zona era fără construcţii şi căile de acces nu erau amenajate, căile de acces (stradă şi trotuar) fiind amenajate propriu-zis ulterior edificării, de către reclamant, a construcţiilor.
Prin adresa din 14 decembrie 2009 se atestă, de către Primăria Municipiului Bucureşti, că imobilul proprietatea reclamantului din sector 1 este inclus în zona de studiu reglementată prin PUZ, sector 1, aprobat cu Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 13 aprilie 2006, prin care se reglementează şi profilele străzilor propuse.
Dar, esenţial rămâne raportul de expertiză efectuat în cauză care arată, în mod expres, că suprafaţa de 518,46 m.p, proprietatea reclamantului conform contractului de vânzare-cumpărare din 1997, este afectată de căile de circulaţie publică, vecinătăţile actuale ale terenului la Nord, Sud şi Est, fiind astfel de căi de circulaţie (străzi şi trotuare).
Rezultă, aşadar, cu certitudine, din probele administrate, că reclamantul este proprietarul unei suprafeţe de teren din care o parte - anume suprafaţa de 518,46 m.p. - a fost ocupată efectiv prin căi de circulaţie pietonală şi auto amenajate de municipalitate.
Rezultă, totodată, cu certitudine faptul că amenajarea propriu-zisă a acestor căi de circulaţie a fost făcută ulterior dobândirii, de către reclamant, a proprietăţii terenului, chiar dacă această amenajare era proiectată, de către municipalitate, încă din anul 1995, conform Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 1995, la care face referire certificatul de urbanism eliberat în anul 1998.
În aceste condiţii, a rezultat indubitabil că suprafaţa de 518,46 m.p. teren proprietatea reclamantului a fost afectată de lucrări de utilitate publică, rămânând irelevant că nu s-a obţinut, din partea Primăriei Municipiului Bucureşti, o confirmare expresă a acestei situaţii, de vreme ce această situaţie a afectaţiunii pentru lucrările de utilitate publică reprezintă o situaţie de fapt care a fost constatată personal de expert şi, de altfel, a fost menţionată şi în certificatul de urbanism din 2008, în care se indică necesitatea retragerii aliniamentelor proprietăţii.
Potrivit art. 2 şi 3 Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor”, iar „instanţele judecătoreşti competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”.
Totodată, potrivit art. 7 şi 8 din acelaşi act normativ, „utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local”, iar „declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei”.
În final, art. 9 şi 10 reglementează că cercetarea prealabilă pentru lucrările de interes local se face de către comisii numite de delegaţia permanentă a consiliului judeţean sau de primarul general al municipiului Bucureşti şi că cercetarea prealabilă va stabili dacă există elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susţin necesitatea lucrărilor şi nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum şi încadrarea în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii. Rezultatul cercetării prealabile va fi consemnat într-un proces-verbal ce se va înainta Guvernului sau, după caz, consiliului judeţean, respectiv Consiliului Local al Municipiului Bucureşti.
În cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, ocuparea terenului proprietatea reclamantului prin amenajarea unor lucrări de interes public a fost deja făcută, în fapt, fiind, de altfel, inclusă în PUZ-ul local, fără ca organele administraţiei publice locale sa procedeze la efectuarea procedurilor legale impuse în acest caz în vederea exproprierii.
De aceea, constatându-se că dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat printr-o „expropriere” de fapt, iar paratul nu efectuează şi demersurile legale în acest sens, cererea reclamantului care vizează tocmai obligarea paratului la efectuarea acestor demersuri, pentru punerea de acord a situaţiei de fapt cu legea şi pentru ca, în final, reclamantul sa fie în măsură să beneficieze de dreptul la despăgubiri pentru dreptul sau de proprietate astfel încălcat, este perfect întemeiată, în condiţiile art. 1073 C. civ. şi ale Legii nr. 33/1994.
Este incorectă aprecierea instanţei de fond, în sensul că, de vreme ce hotărârea Consilului General al Municipiului Bucucreşti din 1995, de aprobare a PUZ Străuleşti, este anterioară dobândirii, de către reclamant, a terenului, acesta n-ar mai putea invoca afectarea proprietăţii sale întrucât ar fi putut depune diligenţe la momentul cumpărării pentru a cunoaşte regimul juridic al bunului cumpărat şi, de vreme ce a cumpărat în aceste condiţii, şi-a asumat situaţia juridică şi de fapt a terenului.
O astfel de idee, a unei presupuse culpe a reclamantului, nu poate justifica, legal, sancţionarea acestuia cu pierderea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren în discuţie sau cu punerea în imposibilitate de a invoca încălcarea dreptului său de proprietate, neexistând nici un temei legal pentru un asemenea raţionament.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1997, vânzătorii M.P. şi M.L. erau proprietarii întregului teren de 2400 m.p. şi aceştia nu pierduseră proprietatea suprafeţei de teren de 518,46 m.p. în discuţie, nefiind expropriată această suprafaţă de teren anterior vânzării, astfel că reclamantul a dobândit, la rândul lui, proprietatea întregului teren, împreună cu drepturile accesorii, printre care şi dreptul de a reclama încălcarea proprietăţii sale prin ocuparea parţială a terenului, de către municipalitate.
Autorii reclamantului au dobândit terenul anterior hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti 1995, evident, în patrimoniul lor s-a născut şi dreptul de a-şi apăra proprietatea faţă de încălcările aduse acesteia, iar aceste drepturi s-au transmis şi către reclamant.
A mai considerat Tribunalul în mod absolut irelevant, în economia cauzei, că, de vreme ce autorizaţia de construire a fost eliberată pe numele unei societăţi comerciale şi în contextul art. 492 C. civ., aceasta ar însemna că proprietatea imobilului a suferit modificări sub aspectul regimului juridic, astfel încât cererea reclamantului nu poate fi primită şi pentru că nu se cunoaşte sub ce titlu s-a transmis folosinţa în favoarea societăţii comerciale.
În cauză, nu s-a probat că terenul nu ar mai fi, la acest moment, în proprietatea reclamantului C.S., astfel că toate aceste discuţii făcute de Tribunal sunt absolut neavenite. Este irelevant cine este proprietarul construcţiei edificate pe acest teren, de vreme ce în discuţie este dreptul de proprietate asupra terenului şi nu asupra construcţiei, după cum este irelevant care ar putea fi raporturile juridice dintre reclamantul C.S. şi SC C.I.E SRL Brăila, de vreme ce proprietatea asupra terenului aparţine reclamantului.
În ce priveşte motivarea Tribunalului legată de neprobarea întinderii proprietăţii reclamantului şi a ocupării unei părţi din teren prin arterele de circulaţie, această situaţia fost surmontată prin probele administrate în apel, astfel cum s-a analizat mai sus.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive:
În mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul reclamantului şi a obligat Consiliul General al municipiului Bucureşti să declare de utilitate publică, conform art. 7 Legea nr. 33/1994, lucrările de deschidere, aliniere şi lărgire a străzilor care au afectat suprafaţa de 518,46 m.p. teren, aferentă imobilului din Bucureşti, sector 1.
Incorect a reţinut instanţa de apel faptul că amenajarea propriu-zisă a acestor căi de circulaţie a fost făcută ulterior dobândirii de către reclamant a proprietăţii terenului; rezultă foarte clar faptul că aceste amenajări erau proiectate de municipalitate încă din anul 1995, când, de altfel, s-a şi aprobat hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 1995.
Reclamantul a dobândit dreptul de proprietate ulterior, respectiv în anul 1997, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1997.
La momentul achiziţionării ar fi trebuit să fie diligent şi să cunoască situaţia juridică a terenului, lipsa de diligenţă nejustificând aplicarea retroactivă a unor dispoziţii ce prevăd aplicarea lor pe anumite etape şi în anumite condiţii.
Aplicarea retroactivă a Legii nr. 33/1994 ar lipsi de eficienţă prevederile acesteia, cum ar fi propunerile de expropriere, întâmpinările ce pot fi depuse, înregistrarea întâmpinărilor şi consemnarea ofertelor de despăgubire, cu respectarea termenelor, şi altele.
O eventuală problemă a aplicabilităţii prevederilor Legii nr. 33/1994 s-ar fi pus în anul 1995, în ceea ce priveşte pe foştii proprietari ai terenului de la acel moment, M.P. şi M.L..
De altfel, potrivit art. 22 Legea nr. 33/1994, se impune citarea tuturor persoanelor care pot justifica un interes legitim cu privire la imobilul propus a fi expropriat; or, din baza de date rezultă că există un proces de revendicare pentru imobilul din sector 1, din istoricul de adresă rezultând că imobilul în litigiu poartă, în acest moment, denumirea de G.B..
Astfel, toate procedurile prealabile exproprierii ar rămâne fără conţinut în condiţiile aplicării retroactive a legii de mai sus.
Recurenţii au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, nu se poate reţine, contrar susţinerilor recurenţilor, că instanţa ar fi procedat la o aplicare retroactivă a Legii nr. 33/1994, în speţă, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 1 C. civ. şi ale art. 15 alin. (2) Constituţia României.
Principiul neretroactivităţii legii civile reprezintă regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi celor anterioare, trecute.
Aplicarea retroactivă a legii presupune, astfel, aplicarea legii unor situaţii anterioare şi contravine principiului enunţat mai sus.
În speţă, nu se poate constata că Legea nr. 33/1994 s-ar fi aplicat retroactiv, nu numai raportat la momentul la care instanţa de apel a considerat că au fost executate lucrările ce afectează terenul reclamantului (şi anume după data cumpărării imobilului, de către acesta, în anul 1997), dar şi faţă de momentul pe care înşişi recurenţii îl consideră relevant în soluţionarea cauzei, respectiv data emiterii hotărârii Consiliului General al municipiului Bucureşti din 1995.
După cum rezultă fără dubiu, ambele momente se plasează ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, publicată în M. Of. din 2 iunie 1994, astfel încât nu se poate constata aplicarea retroactivă a acestei legi în cauza de faţă.
Au mai susţinut recurenţii că, în mod greşit, instanţa a reţinut că executarea amenajărilor ce vizează terenul reclamantului au avut loc ulterior cumpărării imobilului, de către acesta, din moment ce ele erau aprobate anterior, în anul 1995 şi, ca atare, problema aplicării Legii nr. 33/1994 ar fi putut fi, eventual, pusă doar în legătură cu autorii părţii, vânzătorii M.P. şi M.L..
Momentul executării lucrărilor respective a fost stabilit de instanţa de apel în urma probelor administrate în cauză, astfel cum s-a redat în precedent, şi nu mai poate fi pus în discuţie deoarece tinde la schimbarea situaţiei de fapt raportat la dovezile administrate.
Or, în prezent, examinarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate nu mai poate fi realizată de prezenta instanţă faţă de structura actuală a recursului, care nu mai cuprinde motivul de casare ce permitea aceasta, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. în forma veche şi abrogat prin art. I pct. 112 O.U.G. nr. 138/2000.
Pe de altă parte, în mod corect, Curtea a considerat că nu are relevanţă data aprobării acestor lucrări de către municipalitate, anterioară cumpărării imobilului, de către reclamant, şi nici absenţa diligenţelor din partea acestuia privind situaţia juridică a imobilului, faţă de hotărârea din 1995 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Astfel, aşa cum a reţinut şi Curtea, important este că reclamantul nu se poate bucura de dreptul său de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren pe care a cumpărat-o în anul 1997, o parte din teren fiind afectat de lucrările executate de pârâţi, care, însă nu au întreprins demersurile legale, potrivit Legii nr. 33/1994, pentru a le declara de utilitate publică şi, ulterior, pentru a plăti despăgubirile cuvenite proprietarului aflat în această situaţie.
Aceasta echivalează, cum, de asemenea, a constatat, în mod corect, şi Curtea, cu o „expropriere” în fapt, care trebuie sancţionată cu admiterea acţiunii reclamantului şi obligarea pârâtului Consiliul General al municipiului Bucureşti de a declara de utilitate publică lucrările ce afectează suprafaţa de teren de 518,46 m.p., de care reclamantul nu poate beneficia faţă de intervenţia municipalităţii.
Deşi a executat acele lucrări, pârâtul menţionat nu a procedat şi la declararea lor ca fiind de utilitate publică, încălcându-şi, astfel, obligaţia stabilită în acest sens, prin art. 7 alin. (1) din Lege.
Faptul că aprobarea lucrărilor respective a avut loc în anul 1995, anterior cumpărării bunului de către reclamant, nu are nicio relevanţă în soluţionarea favorabilă a acţiunii formulate de acesta deoarece efectele executării amenajărilor respective se produc în prezent, când titular al dreptului de proprietate pentru terenul afectat este reclamantul, iar nu autorii săi.
Prin urmare, este firesc ca acesta să încaseze, în final, despăgubirile aferente porţiunii de teren pentru care nu se mai poate bucura de atributele dreptului său de proprietate, ceea ce presupune parcurgerea întregii proceduri pentru expropriere şi, în prealabil, declararea utilităţii publice a lucrărilor respective.
De altfel, potrivit art. 8 Legea nr. 33/1994, înscrierea lucrărilor în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea lor, reprezintă o condiţie pentru declararea utilităţii publice, în consecinţă, şi pentru admiterea acţiunii.
În ceea ce priveşte atitudinea reclamantului, care, în opinia recurenţilor, ar fi trebuit să se intereseze de situaţia juridică a imobilului şi, în aceste condiţii, ar fi putut afla de aprobarea lucrărilor respective, nu are relevanţă, cum, în mod corect, a constatat Curtea.
Reclamantul a dobândit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren cumpărată, în mod legal, şi fără ca aceasta să fi fost expropriată anterior cumpărării, pentru a se pune, eventual, problema calităţii de titulari ai dreptului de proprietate pentru întregul teren în persoana vânzătorilor şi a valabilităţii transferului dreptului în discuţie către reclamant.
Prin urmare, nu interesează lipsa diligenţelor invocate de recurenţi în persoana reclamantului, deoarece asemenea demersuri nu ar fi avut niciun efect atât timp cât vânzătorii, titulari ai dreptului de proprietate pentru întregul teren, au transferat dreptul de proprietate către reclamant.
În realitate, recurenţii susţin că reclamantul ar fi trebuit să se abţină de la cumpărarea întregului imobil, ceea ce nu are suport juridic din moment ce, la momentul dobândirii imobilului, de către acesta, nu exista niciun impediment legal la vânzare.
Pe de altă parte, o soluţie contrară celei reţinute de instanţa de apel ar contraveni şi art. 480, art. 481 C. civ., art. 44 Constituţia României şi art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, toate aceste texte de lege garantând şi protejând dreptul de proprietate legal dobândit.
Or, a lipsi, fără despăgubiri, pe proprietar de o parte din bunul său, astfel cum intenţionează să procedeze recurenţii, prin susţinerile formulate, reprezintă tocmai încălcarea textelor enunţate mai sus, nu are fundament legal şi, ca atare, nu poate fi admis.
Cât priveşte, incidenţa art. 22 Legea nr. 33/1994, acest text de lege vizează o altă etapă decât cea care formează obiectul litigiului de faţă, şi anume exproprierea propriu-zisă, care este ulterioară declarării utilităţii publice a lucrărilor executate de municipalitate.
Ca atare, dispoziţia legală nu este aplicabilă în speţă; în măsura în care se va constata existenţa şi a altor titulari ai dreptului de proprietate sau altui drept real pentru terenul în litigiu, urmează ca aceste aspecte să fie avute în vedere în soluţionarea cererii de expropriere, dacă este cazul.
De altfel, susţinerile privind existenţa unor alte persoane interesate în ceea ce priveşte terenul în litigiu reprezintă simple afirmaţii, bazate pe supoziţii legate de schimbarea de denumire a arterei pe care se află situat terenul şi a unui proces în revendicare, recurenţii neindicând, în mod concret, care ar fi aceste persoane şi în ce ar consta interesul lor legitim de a sta în proces.
Pe de altă parte, şi în ipoteza în care susţinerile recurenţilor sub acest aspect s-ar dovedi întemeiate, admiterea acţiunii formulate de către reclamant, indiferent că este sau nu singurul titular al dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, nu afectează drepturile sau interesele unor eventuali alţi titulari, ci le profită. Astfel cum s-a arătat deja, declararea utilităţii publice a lucrărilor executate de municipalitate pe terenul în discuţie este o condiţie pentru expropriere şi, în final, pentru încasarea despăgubirilor, de către cei îndreptăţiţi.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, analizate mai sus, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 112 A din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6754/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6750/2010. Civil. întoarcere executare. Recurs → |
|---|
