ICCJ. Decizia nr. 780/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 780/2010
Dosar nr. 306/36/2008
Şedinţa publică de la 10 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 34 din 15 ianuarie 2002, SC E. SA a respins notificarea nr. 3156 din 9 noiembrie 2001 adresată de B.E. care a solicitat restituirea în natură a imobilului „Vila C.” şi a terenului aferent în suprafaţă de 369,67 mp, situate în oraşul Eforie Nord, cu motivarea că persoana juridică notificată este o societate comercială privatizată şi că în raport de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, reclamanta are a de adresa, pentru obţinerea despăgubirilor băneşti, Prefecturii Constanţa, conform art. 36 alin. (2) din aceeaşi lege.
Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2002, reclamanta B.E. a solicitat anularea dispoziţiei mai sus arătată şi obligarea pârâtei SC E. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
În motivarea cererii reclamanta a susţinut că terenul revendicat, în suprafaţă de 369,67 mp şi „Vila C.” au fost dobândite în proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat, sub nr. 23021 la data de 26 august 1933, că au fost trecute abuziv în proprietatea statului, prin naţionalizare, şi că, deşi, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 248 din 6 aprilie 2001, a admis acţiunea sa şi a dispus ca imobilul să fie retrocedat, totuşi pârâta, prin decizia contestată refuză restituirea bunului.
Prin sentinţa nr. 1044 din 4 septembrie 2003, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta B.E. şi continuată de moştenitoarele acesteia B.E.M. şi B.M.E. şi a obligat pe pârâta SC E. SA Eforie Nord să le restituie în natură imobilul reprezentând „Vila C.” şi terenul în suprafaţă de 179,58 mp, aferent construcţiei, situat în oraşul Eforie Nord, fără număr, identificat prin expertiza întocmită de expert tehnic M.E.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de chemare în garanţie pentru lipsa calităţii procesuale pasive a A.P.A.P.S. şi a Ministerului Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut şi motivat că titlul statului asupra imobilului nu este valabil deoarece naţionalizarea a fost dispusă fără respectarea identităţii între proprietarul imobilului şi persoana vizată de măsura luată, situaţie în care sunt inaplicabile prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul reglementând doar situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Instanţa a reţinut şi că nu poate fi primită apărarea pârâtei referitoare la inadmisibilitatea restituirii în natură a imobilului, întrucât dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă deoarece privatizarea societăţilor comerciale prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sau a părţilor sociale aparţinând statului nu a reprezentat o înstrăinare a bunurilor imobile.
Prin decizia nr. 344/C din 7 aprilie 2004, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC E. SA Eforie Nord, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut şi că, în raport de prevederile art. 1557 C. civ. şi art. 68 C. proc. civ., nu pot fi primite apărările privind nulitatea cererii de chemare în judecată, formulată de mandatarul reclamantei şi, respectiv, nulitatea procurii datată 5 decembrie 1997, întrucât contractul de mandat nu a încetat prin decesul mandantei iar moştenitorii acesteia au înţeles să ratifice actele făcute de mandatar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E. SA Eforie Nord, invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin încheierea din 16 martie 2005 instanţa de recurs a luat act de împrejurarea că denumirea pârâtei s-a schimbat în SC T.H.R.M.N. SA cu sediul în Eforie Nord.
Prin decizia civilă nr. 2347 din 14 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, cu majoritate de voturi, a admis recursul declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord (fostă SC E. SA Eforie Nord), a casat decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă.
În motivarea deciziei instanţa a constatat că recursul pârâtei se priveşte a fi fondat, cu consecinţa casării şi reluării judecăţii la aceeaşi curte de apel, pentru că nu au fost stabilite pe deplin două împrejurări de fapt, în scopul aplicării corecte a legii.
Anume, instanţa de recurs a statuat că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanta şi-a întemeiat demersul său judiciar de recuperare a imobilului, compus din teren şi construcţie, pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23021 din 26 august 1933 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat (filele 5-6 fond).
Or, din studiul actului, instanţa a constatat că reclamanta a dobândit în temeiul contractului menţionat doar dreptul de proprietate asupra terenului de 369,67 mp (lotul nr. 73), înscrisul nemenţionând existenţa vreunei construcţii.
Întrucât critica din recurs referitoare la lipsa unor dovezi concludente cu referire la dobândirea în proprietatea reclamantei a construcţiei a constituit în acelaşi timp şi motiv de apel şi cum instanţa de apel nu a răspuns la atare critică şi întrucât nu este clar în proces când şi în ce condiţii reclamanta a dobândit (a edificat) construcţia, instanţa de recurs a apreciat că se impune reluarea judecăţii pe acest aspect.
Totodată, instanţa de recurs a reţinut că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanta a afirmat că pârâta SC E. SA a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 248 din 6 aprilie 2001 (dosar nr. 8741/1999) a Tribunalului Constanţa să-i lase în deplină proprietate şi posesie, printre altele, Vila C. şi terenul aferent din oraşul Eforie Nord, însă că pârâta, prin decizia contestată în litigiul de faţă, refuză să-l restituie.
Instanţa de recurs a constatat că, din lectura amintitei sentinţe (filele 14-16 dosar de fond), rezultă că reclamanta a triumfat în acţiunea în revendicarea imobilului promovată pe drept comun.
Ca atare, instanţa de recurs a apreciat că se impune ca în rejudecare să se verifice dacă această sentinţă este definitivă şi irevocabilă, deoarece, în caz afirmativ, dacă reclamanta este beneficiara unui titlu executoriu cu referire la nemişcător, este de discutat admisibilitatea demersului ulterior întreprins conform Legii nr. 10/2001, pentru acelaşi bun, sau dacă, dimpotrivă, este doar o chestiune de executare a acelui titlu executoriu constituit în cadrul acţiunii în revendicare.
Instanţa de recurs a apreciat ca fiind nefondate celelalte critici formulate de pârâtă referitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată sau la neîndeplinirea unor condiţii legale la întocmirea notificării ca, de altminteri, şi cele relative la valabilitatea titlului statului, pentru considerentele expuse pe larg în decizie.
Prin decizia civilă nr. 71 din 5 martie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că prin raportul de expertiză întocmit în cauză de ing. M.E., care nu a fost contestat de pârâtă, lucrare care a avut în vedere planul de parcelare al S.A.T. întocmit în anul 1930, lotul de teren nr. 73, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă, datat 26 august 1933, a fost localizat în zona în care este situată Vila C.
Totodată, instanţa a constatat că la poz. 234 din Anexa la Decretul nr. 92/1950, figurează ca fiind naţionalizat pe numele H.B., soţul reclamantei iniţiale, E.B., un „imobil complect” din Eforie.
Aşa fiind, instanţa a constatat că pentru terenul ce se identifică cu lotul nr. 73, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu un act translativ de proprietate, încheiat în anul 1933, şi respectiv că, pentru construcţia edificată pe acest teren, în favoarea sa operează prezumţia relativă de proprietate instituită prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât se subînţelege din menţiunea înserată în anexa la decretul de naţionalizare că statul a preluat nu numai un teren ci un imobil complet, adică un teren şi o construcţie.
Instanţa a reţinut şi că pârâta nu a răsturnat prezumţia menţionată, în speţă nefiind administrată vreo probă din care să rezulte că statul ar fi preluat prin naţionalizare doar terenul iar construcţia ar fi fost edificată ulterior preluării, cu menţiunea că, urmare a verificărilor efectuate, nu s-au găsit menţiuni în evidenţele fiscale şi cele de la Arhivele Naţionale, care să fie edificatoare sub aspectul analizat.
Totodată, instanţa a reţinut că în rejudecare nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate prin apel întrucât, prin decizia de casare, Înalta Curte a dezlegat, cu caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere, chestiunile referitoare la caracterul abuziv al preluării imobilului prin naţionalizare şi la lipsa valabilităţii titlului statului.
Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 27, în redactarea în vigoare la data formulării notificării, 9 noiembrie 2001, instanţa de apel a reţinut că se impune restituirea în natură a imobilului naţionalizat – teren şi construcţie – cu menţiunea că nu este relevant sub acest aspect împrejurarea că societatea pârâtă era sau nu privatizată integral la data apariţiei legii.
Totodată instanţa de apel a reţinut că judecata acţiunii în revendicare a imobilului în litigiu nu a fost finalizată, ci este suspendată în dosarul nr. 117/36/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta susţine că instanţa de trimitere nu s-a conformat deciziei de casare, care impunea administrarea de probe în legătură cu faptul dobândirii sau al edificării construcţiei de către reclamanta iniţială, B.E., ci doar s-a rezumat să constate că atâta timp cât reclamanta deţinea în proprietate terenul naţionalizat se poate prezuma că ea era şi proprietara construcţiei edificate pe teren.
Sub acest aspect, al dovedirii proprietăţii asupra construcţiei, pârâta apreciază că sunt relevante considerentele deciziei potrivit cu care „nici registrul de rol fiscal aflat la Primăria Oraşu lui Eforie şi nici evidenţele aflate în păstrarea Arhivelor Naţionale nu au conţinut date care să fie edificatoare cu privire la chestiunile în dispută”.
Pârâta susţine, totodată, că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că îi revenea sarcina de a răsturna prezumţia de proprietate asupra construcţiei de care ar beneficia reclamanta.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea când hotărârea instanţei de apel „este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.”
În justificarea criticii de nelegalitate pârâta susţine că instanţa de apel nu s-a conformat deciziei de casare, care impunea completarea probatoriului cu dovezi referitoare la dreptul de proprietate asupra construcţiei în litigiu, şi că a reţinut greşit incidenţa în speţă a prezumţiei potrivit cu care orice construcţie edificată pe un teren este presupusă a fi făcută de proprietarul acelui teren cu cheltuiala sa şi că este a sa, până la proba contrară.
Or, verificând lucrările dosarului se constată că, în rejudecare, instanţa de apel s-a conformat deciziei de casare, în sensul că a dispus completarea probatoriului în limitele permise de dispoziţiile procedurale, critica formulată de pârâtă sub acest aspect nefiind de altminteri, dezvoltată în concret, cu referire la datele dosarului, ci formulată în termeni generali, caz în care nu poate fi analizată.
Totodată, verificând conţinutul hotărârii recurate se constată că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia nu pe prezumţia invocată de pârâtă, prevăzută de art. 492 C. civ., ci pe prezumţiile instituite prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Anume, prin dispoziţia art. 24 alin. (1), legiuitorul a stipulat că „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.”
Potrivit alin. (2) al articolului menţionat, „În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.”
Soluţia s-a impus a fi adoptată de legiuitor în complinirea dificultăţii prezentării unor de înscrisuri probatorii referitoare la existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind perioada de timp care cade sub incidenţa acestui act normativ, 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Or, în mod corect instanţa de apel, în aplicarea prezumţiilor menţionate a statuat că atâta timp cât în anexa la actul de naţionalizare s-a consemnat că se naţionalizează „un imobil complect” şi nu doar o suprafaţă de teren, se poate prezuma că dreptul de proprietate al persoanei indicate, soţul reclamantei iniţiale, se întindea atât cu privire la teren cât şi cu privire la construcţia existentă pe teren la momentul naţionalizării şi care, în mod necontestat, se identifică cu cea existentă în prezent, a cărei vechime de circa cca. 65 de ani a fost confirmată prin menţiunile raportului de expertiză întocmit de ing. C.V. (în dosar nr. 8741/1999).
Concluzia s-a impus justificat şi de faptul că în speţă, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nu au fost administrate probe contrare, în scopul răsturnării prezumţiei, de către pârâta SC Turism, H.R.M.N. SA, parte litigantă care a contestat pe parcursul judecăţii întinderea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la construcţia existentă pe terenul proprietatea sa, cerinţă impusă de dispoziţiile legale menţionate.
Aşa fiind, cum hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte, în raport de limitele investirii, urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA împotriva deciziei nr. 71/C din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1246/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 705/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
