ICCJ. Decizia nr. 655/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 655/2010
Dosar nr. 4691/1/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul S.G. a chemat în judecată Statul Român pentru a fi obligat la plata sumei de 84.500 Euro cu titlu de daune materiale şi morale, datorate pentru o condamnare nelegală.
Prin sentinţa nr. 2376 din 15 septembrie 2006, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantului S.G. formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Reclamantul a fost lipsit de libertate în perioada 28 ianuarie 2004 – 16 aprilie 2004, în baza sentinţei penale nr. 266 din 27 ianuarie 1997 a Judecătoriei Timişoara.
Prin decizia penală nr. 174/A din 16 aprilie 2004, Tribunalul Timişoara a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii, ca urmare a desfiinţării sentinţei penale.
După rejudecarea cauzei, prin sentinţa penală nr. 2561 din 6 octombrie 2004, Judecătoria Timişoara a încetat procesul penal, deoarece fapta a intrat sub incidenţa prescripţiei speciale.
Prin decizia nr. 558/A din 11 decembrie 2006, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant, reţinând că reclamantul nu se află în nici una din situaţiile vizate de art. 504 C. proc. pen., deoarece încetarea procesului penal s-a datorat prescripţiei.
Recursul declarat de reclamant a fost admis prin decizia nr. 7607 din 9 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş.
Instanţa supremă a reţinut că lipsirea de libertate s-a produs după ce a intervenit prescripţia răspunderii penale, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
După rejudecare, prin sentinţa nr. 3399 din 22 octombrie 2008, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, să plătească reclamantului echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 4.500 Euro cu titlu de daune materiale şi a sumei de 8000 Euro cu titlu de daune morale.
Tribunalul a reţinut că problema incidenţei dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. a fost stabilită de Înalta Curte şi că reclamantul a suferit un prejudiciu material de 4500 Euro, reprezentând salariul de 800 Euro lunar în perioada februarie – aprilie 2004, prima pentru concediu şi sărbători de iarnă.
În ceea ce priveşte daunele morale, tribunalul a constatat că suma de 8000 Euro reprezintă o dezdăunare rezonabilă, având în vedere atitudinea reclamantului, care a fost dat în urmărire generală şi a manifestat dezinteres faţă de procesul penal.
Prin decizia nr. 72/A din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelurile declarate de reclamant şi pârât.
Instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 315 C. proc. civ., problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare şi că Tribunalul Timiş a stabilit un just echilibru între dispoziţiile art. 5 şi art. 13 C. proc. pen. şi situaţia particulară a reclamantului atunci când a determinat cuantumul despăgubirilor.
Instanţa de apel a mai reţinut, că, deşi s-a constatat intervenită prescripţia, reclamantul nu a solicitat continuarea procesului penal pentru a dovedi că este nevinovat, motiv pentru care nu se poate reţine argumentul că a fost calificat drept infractor de colegi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul S.G. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul – reclamant a arătat că ambele hotărâri sunt nelegale, deoarece nu s-au raportat la criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Reclamantului nu i se poate imputa lipsa de interes în derularea cauzei penale, de care nu a avut cunoştinţă, din moment ce nu a fost legal citat şi nici faptul că nu a cerut continuarea procesului penal, pentru că prezumţia de nevinovăţie funcţionează şi în privinţa sa.
Recurentul a mai arătat că lipsirea de libertate s-a produs după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale şi că nici una dintre hotărâri nu face referire la eroarea judiciară.
Suma acordată cu titlu de daune morale nu reprezintă o satisfacţie echitabilă, având în vedere perioada de deţinere, faptul că a fost încarcerat când se ducea la înmormântarea mamei sale, suferinţele familiei şi eforturile necesare găsirii unui loc de muncă, precum şi faptul că a fost dat în urmărire generală şi calificat drept infractor.
Pârâtul Statul Român a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece suma acordată cu titlu de daune materiale este nedovedită, iar cea acordată cu titlu de daune morale nu se justifică.
Astfel, suma primită cu titlu de venituri nu se coroborează cu declaraţiile fiscale ale reclamantului, iar lipsa unei hotărâri penale de achitare exclude acordarea daunelor morale.
A mai arătat recurentul că reclamantul nu a solicitat continuarea procesului penal şi că a manifestat dezinteres faţă de cauza sa.
Ambele recursuri sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Astfel, în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, se constată că potrivit art. 315 C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe este obligatorie pentru judecătorii fondului.
Faţă de acest principiu şi având în vedere considerentele deciziei de casare a instanţei supreme, prin care s-a reţinut că art. 504 C. proc. pen. este aplicabil şi că reclamantul are dreptul la acordarea daunelor materiale şi morale, sunt vădit lipsite de fundament criticile recurentului Statul Român, referitoare la nelegalitatea acordării daunelor morale, în lipsa unei hotărâri de achitare.
Nu pot fi reţinute nici aspectele invocate de acest recurent privitoare la cuantumul daunemol materiale, deoarece criticile formulate nu se referă la aspecte de legalitate, ci la modul în care instanţele au făcut aprecierea probelor.
Or, aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs după abrogarea pct. 10 şi 11 din art. 304 C. proc. civ.
Nefondate sunt şi criticile formulate de reclamant în recursul declarat.
Conform dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.
Legiuitorul român nu a stabilit criterii stricte pentru cuantificarea consecinţelor produse asupra persoanei ori familiei. Acestea rămân întotdeauna la aprecierea judecătorului chemat să aplice legea, care va avea în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia faţă de sine şi în societate, etc.
Un mecanism similar de analiză este adoptat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabileşte cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, “statuează în echitate”.
Se constată că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au fost preocupate de principiul echităţii în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale şi au avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, precum şi situaţia specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condiţiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor.
Chiar dacă, faţă de decizia de casare a instanţei de recurs este lipsit de relevanţă faptul că reclamantul nu a solicitat continuarea procesului penal, instanţele nu au greşit atunci când au reţinut lipsa de interes a reclamantului faţă de cauza penală în care a fost cercetat.
Din înscrisurile aflate la dosar, rezultă faptul că reclamantul cunoştea că este în atenţia organelor de cercetare penală, deoarece în referatul de terminare a urmăririi penale este menţionat că acesta a fost depistat în autoturismul ce se pretinde că ar fi fost sustras şi a dat declaraţii cu privire la fapta ce i se imputa.
Or, lipsa de interes a reclamantului faţă de situaţia juridică în care s-a aflat a fost de natură a influenţa evoluţia procesului penal, şi, pe cale de consecinţă cuantumul sumei ce i se cuvine cu titlu de despăgubire morală.
Faţă de cele ce preced, ambele recursuri se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul S.G. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – D. G. F. P. Timiş împotriva deciziei nr. 72/A din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 705/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 578/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
