ICCJ. Decizia nr. 489/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 489/2010
Dosar nr. 8691/1/2007
Şedinţa publică de la 28 ianuarie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 5706 din 14 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de SC S. Perla Vlăsiei şi de Primăria Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 531 din 30 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Împotriva acestei decizii, recurenta SC S. Perla Vlăsiei a formulat contestaţie în anulare prin care a solicitat anularea deciziei pronunţate de instanţa de recurs, rejudecarea cauzei şi admiterea recursului formulat.
În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea arată că:
1. Dezlegarea dată de instanţa de recurs, este rezultatul unei erori materiale.
Astfel, instanţa, din eroare a considerat, în privinţa certificatului de calitate de moştenitor prezentat de reclamanta T.K., că acesta îndeplineşte cerinţele Convenţiei de la Haga din anul 1961 şi că acest certificat ar face dovada, pentru intimata-reclamantă, a calităţii de succesor a proprietarului tabular al imobilului în litigiu.
Eroarea constă în faptul că, în mod nelegal, certificatul de calitate de moştenitor nu a fost eliberat de către un notar public, aşa cum prevede legea, ci de către un avocat din New York.
Cel care avea de fapt calitatea de a elibera un certificat de calitate de moştenitor, respectiv notarul public, nu a făcut altceva decât să confirme susţinerile avocatului prezent în faţa sa.
În consecinţă, câtă vreme prin decizia Înaltei Curţi se consideră că apostila a fost aplicată certificatului de calitate de moştenitor eliberat de un notar public, când, în realitate, aceasta a fost aplicată declaraţiei prezentate de un avocat în faţa notarului public, hotărârea pronunţată este rezultatul unei erori materiale.
2. Instanţa nu a cercetat în totalitate motivele de casare pe care se întemeia recursul contestatoarei.
Astfel, prin motivele de nelegalitate invocate în recurs se arată şi faptul că, utilizând aceleaşi mijloace şi aceleaşi înscrisuri care nu întrunesc cerinţele prevăzute de lege, intimata-reclamantă a reuşit să obţină modificarea numelui fostei proprietare în C.F. nr. 1547 Timişoara, din E. în E.T.
Acest demers a fost posibil printr-o simplă declaraţie pe propria răspundere, care face obiectul cercetării penale, aşa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei.
În declaraţiile sale, aceasta susţine că ar fi singura moştenitoare a defunctei sale bunici, când, în realitate, din certificatul medical de deces rezultă că decesul defunctei S.E. a fost anunţat de către fiul acesteia T.S., fiind imposibil astfel ca T.K. să fie singura moştenitoare.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Prin urmare, art. 318 C. proc. civ. reglementează în prima sa teză admisibilitatea contestaţiei în anulare atunci când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este „rezultatul unei greşeli materiale”.
În ceea ce priveşte noţiunea de „greşeală materială”, legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli comise de instanţă prin confundarea unor date materiale. Eroarea produsă trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii iar nu în legătură cu modul în care instanţa a înţeles să interpreteze un text de lege sau o probă administrată, căci altfel s-ar ajunge pe această cale la judecarea din nou a aceluiaşi recurs.
Din această perspectivă, nu se poate considera că interpretarea dată de instanţa de recurs în privinţa stabilirii naturii juridice şi a legalităţii unui înscris prin care s-a probat în cauză calitatea de moştenitor a uneia dintre părţi, poate fi calificată ca o eroare materială în sensul art. 318 C. proc. civ.
Calificarea înscrisului prezentat ca fiind un certificat de calitate de moştenitor valabil emis a avut ca temei interpretarea şi aplicarea de către instanţă a unor dispoziţii legale în materie, forţa probatorie recunoscută acestui înscris nefiind rezultatul unor aspecte formale ale judecăţii, astfel încât admiterea contestaţiei în anulara, în temeiul art. 318 teza 1 C. proc. civ., nu poate fi dispusă.
2. Potrivit art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
În temeiul acestor dispoziţii legale se susţine că instanţa de recurs nu ar fi analizat motivul de recurs prin care de arata că, „uzând acte care nu întrunesc cerinţele legale, reclamanta a obţinut modificarea C.F. nr. 1547 Timişoara în care s-a menţionat că numele proprietarei este E.T. în loc de E., aşa cum figura în respectiva carte funciară cu motivarea că acest prenume ar fi rezultat din certificatele de naştere, de căsătorie şi deces al respectivei proprietare şi, bineînţeles certificatul de calitate de moştenitor, fără a de depune la dosar un act legalizat şi apostilat din care să rezulte schimbarea numelui din E. în E.T.”.
Înalta Curte apreciază însă că aceste susţineri nu pot fi calificate ca reprezentând un motiv de recurs distinct, ci se constituie în argumente aduse în sprijinul criticii de nelegalitate întemeiată pe lipsa dovedirii în cauză a calităţii de moştenitoare a reclamantei.
Or, instanţa de recurs a analizat critica de nelegalitate menţionată, neavând obligaţia să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin un motiv de casare sau de modificare.
Aceasta deoarece, a doua teza a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte, întrucât aceste argumente trebuie subsumate motivului de casare sau de modificare pe care se sprijină, putând fi analizate unitar, printr-un raţionament juridic comun.
Prin urmare, analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a avut în vedere toate criticile formulate de recurente care s-au constituit în motive de recurs. În consecinţă, nu se poate susţine în temeiul art. 318 teza 2 C. proc. civ., că a existat o nepronunţare asupra unui motiv de recurs care, deşi a învestit în mod legal instanţa de control judiciar cu analiza lui, a fost omis a fi analizat prin hotărârea a cărei anulare se cere.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 318-320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC S. Perla Vlăsiei SRL împotriva deciziei nr. 5706 din 14 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 578/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1857/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
