ICCJ. Decizia nr. 1039/2011. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 15 septembrie 2006, pe rolul Tribunalului București, reclamantul G.C.D. a chemat în judecată pârâții M.V. și M.R.M., pentru ca în contradictoriu cu aceștia, comparându-se titlurile de proprietate ale părților și constatându-se prioritatea titlului reclamantului, să se dispună obligarea pârâților la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - apartament, situat în București.
Prin sentința civilă nr. 1718 din 21 decembrie 2007, Tribunalul București - secția a III - a civilă a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare introdusă de un singur coindivizar, excepție invocată de pârâți și, pe cale de consecință, a respins acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă.
Tribunalul a reținut că, în raport de dovezile existente, autorii reclamantului, C.E. și C.M. au dobândit în proprietate imobilul din litigiu, în baza actului de vânzare - cumpărare la Secția notariat a fostului Tribunal Ilfov și că, în cursul anului 1944 acest imobil a fost parțial distrus, însă la cererea proprietarilor a fost eliberată autorizația nr. 248 din 04 iulie 1945 de construcție prin care numiții C. erau autorizați să execute lucrări de reconstruire și de edificare a noii construcții în partea din spate a imobilului în litigiu.
Prin hotărârea nr. 1198/1998 modificată prin hotărârea nr. 1653/1998 ambele emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul C.G.M.B. s-a dispus restituirea în natură în proprietatea numiților V.L., C.P. și G.L.M. a imobilului compus din construcție corp A și corp B, iar prin procesul verbal de punere în posesie datat 20 august 1998 s-a restituit acest imobil mai puțin spațiile și terenul vândut de SC "H.N." SA prin contractul de vânzare - cumpărare din 4 octombrie 1996, contract de vânzare - cumpărare încheiat de autorii pârâților S.V. și S.E., în calitate de cumpărători cu vânzătoarea Primăria Municipiului București, obiectul contractului fiind reprezentat de apartamentul din litigiu.
în ceea ce privește pe reclamant, tribunalul a reținut că acesta este unicul moștenitor legal al defunctei G.L.M., în calitate de fiu, așa după cum rezultă din conținutul certificatului de moștenitor emis de B.N.P., însă, din actele existente la dosar se reține că autorii inițiali ai reclamantului sunt C.E. și C.M. care au avut ca moștenitori legali pe numiții G.L.M., C.P. și V.L., iar pe de altă parte, potrivit certificatului de moștenitor suplimentar emis de B.N.P. se constată că în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei G.L.M. se include doar cota indiviză de 1/3 din imobilul din litigiu, astfel că reclamantul nu a făcut dovada că este titularul unui drept de proprietate exclusiv în privința acestui bun imobil.
Curtea de Apel București - secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 503/A din 25 iunie 2008, a desființat această sentință și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, arătând că reclamantul - apelant a făcut dovada că în patrimoniul său se regăsește cota de 1/3 din imobilul în litigiu ce a aparținut autorului său și că, a nu primi acțiunea în revendicare a unui coproprietar motivat de faptul că restul coproprietarilor nu pot sau nu vor să i se alăture în această acțiune, înseamnă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 21 din Constituția României.
Decizia pronunțată de instanța de apel a fost infirmată prin decizia nr. 4442 din 02 aprilie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, instanță care a dispus casarea deciziei civile mai sus menționată și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe cu motivarea că instanța de apel trebuia să dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă apelantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora de a i se alătura în acțiunea în revendicare, hotărârea recurată nefiind conformă interpretării nuanțate dată de Curtea Europeană regulii unanimității în cauzele L. și D. împotriva României.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 9416/2/2009.
Prin decizia civilă nr. 262 din 21 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea apelului formulat de apelantul - reclamant G.C.D. împotriva sentinței civile nr. 1718 din 21 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București - secția a III - a civilă.
A fost desființată sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Prin apelul declarat la data de 26 martie 2008 și trimis spre rejudecare, reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul greșitei aplicări a regulii unanimității prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005, ale art. 480 C. civ., precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la cauza L. contra României.
Curtea a apreciat că această critică este întemeiată situație în care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele următoare:
în cauza L. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reținând, prioritar, că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și că poate conduce la restricții admise implicit, s-a mai arătat că această regulă jurisprudențială, aplicabilă și speței prezente, trebuie să fie clară, accesibilă și previzibilă și să urmărească un scop legitim, pentru ca în ipoteza în care se cere strângerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari să nu fie impusă reclamantului o sarcină disproporționată care întrerupe echilibrul just dintre preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moștenitorilor și dreptul reclamantului de acces la un tribunal, pentru a revendica cotele părți ale bunului indiviz. Aceleași aspecte au fost reținute și în cauza D. contra României în care s-a constatat încălcarea dreptului de acces la un tribunal ca urmare a aplicării regulii unanimității în acțiunea în revendicare, concluzionându-se că respectarea cerinței proporționalității mai sus menționată este atributul fiecărei instanțe în funcție de circumstanțele speței, astfel încât să nu se ajungă la situația în care regula unanimității să împiedice reclamantul să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunii lui din partea tribunalelor.
Or, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de apelantul - reclamant în cauză, acesta contestă și s-a aflat într-o dispută judiciară cu înșiși cei care se pretind moștenitori ai autorilor săi, respectiv cu persoanele care se pretind moștenitoare ale numitei V.L.M. și C.P., persoane reținute de instanța de fond ca având vocație la moștenirea rămasă de pe urma autorilor inițiali ai reclamantului - C.E. și C.M.
Prin urmare, atitudinea celorlalți coproprietari și confruntarea dintre aceștia și reclamantul din prezenta acțiune, reprezintă un obstacol de nedepășit pentru conservarea bunului, acțiune care, de altfel, ar fi în avantajul tuturor.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții M.V. și M.R.M. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței de fond.
Criticile aduse deciziei recurate sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează următoarele aspecte.
Greșit instanța a reținut că reclamantul își poate apăra cota de proprietate prin acțiunea în revendicare independent de voința celorlalți coproprietari.
Instanța nu a observat că decizia L. pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizează o situație de fapt și de drept diferite decât cea din prezenta cauză și tot astfel s-a ignorat faptul că regula unanimității este consacrată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în condițiile accesibilității și previzibilității ei, în condițiile în care reclamanta a revendicat întregul imobil.
Or, instanța de apel nu a analizat regula unanimității în raport de circumstanțele concrete ale cauzei și nu a stabilit deplin situația de fapt în raport de care s-ar putea reține că reclamantul putea formula singur acțiunea în revendicare, ci s-a limitat în a constata că impunerea regulii unanimității reprezintă o negare a dreptului de acces la instanță.
Instanța de apel trebuia să dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă apelantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora de a i se alătura în acțiunea în revendicare.
Instanța supremă a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanța de apel că în rejudecare analiza regulii unanimității se va face în funcție de principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului determinându-se după stabilirea împrejurărilor de caz dacă aplicarea acestora reprezintă o măsură disproporționată față de scopul legitim urmărit. în această situație, instanța de apel trebuia să analizeze regula unanimității conform deciziei instanței supreme și nu să admită apelul și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Hotărârea este nelegală deoarece din înscrisurile depuse suplimentar în apel nu s-a făcut dovada celor reținute prin decizia de casare în sensul imposibilităților obiective a reclamantului de a promova împreună cu ceilalți coproprietari acțiunea în revendicare ci dimpotrivă, dovedesc faptul că apelantul - reclamant încearcă prin acțiune să obțină bunul revendicat numai pentru sine, în dauna celorlalți coproprietari cu care se află în litigiu.
Instanța de fond a analizat corect situația de fapt și de drept expusă precum și probele administrate și a apreciat că este necesar a se soluționa cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii promovate de un singur coindivizar.
Prin acțiune reclamantul a revendicat imobilul în integralitatea lui, inclusiv a părți din imobil care a fost deja restituită moștenitorilor autorilor inițiali ai reclamantului, situație în care acțiunea fiind un act de dispoziție trebuia exercitată de toți coproprietarii, reclamantul fiind eventual titularul doar a unei cote ideale și abstracte din imobil.
Invocarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 de către apelant nu se constituie în excepție de la regulă deoarece se referă doar la procedura specială administrativă începută prin notificarea persoanei îndreptățite și nu la acțiunea în revendicare de drept comun.
în prezenta cauză ar fi trebuit să figureze ca părți G.C.D. (succesor al lui G.L.M., succesoare a lui V.L., fiica autorilor inițiali ai reclamantului pe nume C.E. și M.), C.P. ori moștenitorii lui (fiul reclamanților inițiali) precum și M.I. și M.R.A. (succesori ai numitei M.M. (succesoare a numitei V.L., fiică a reclamanților inițiali).
Or, acțiunea a fost promovată de reclamant, care potrivit certificatului de moștenitor din 13 septembrie 2006 deține doar 1/3 cotă indiviză din imobil și nu are caracter conservator.
Examinând recursul declarat de pârâți instanța reține următoarele:
Regula unanimității în materie de revendicare imobiliară consacrată jurisprudențial nu se poate constitui într-o limită extremă, de natură a-l împiedica pe reclamant să obțină examinarea temeiniciei acțiunii lui de către instanțe ori într-un obstacol insurmontabil privind orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.
Pe de altă parte, chiar dacă acțiunea în revendicare este considerată ca excedând actelor pur conservatoare, nu se poate reține inadmisibilitatea promovării ei de către un singur coproprietar fără a aduce atingere tocmai caracterului exclusiv și absolut al dreptului de proprietate, coproprietatea fiind limitată numai în raport cu ceilalți coproprietari nu și în raporturile cu terții.
Prin urmare, în mod corespunzător instanța de apel a valorificat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Lupaș și Descariu) reținând că nu s-ar putea impune reclamantului o sarcină disproporțională care constă în strângerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor proprietari, de natură a rupe echilibrul dintre preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moștenitorilor și dreptul reclamantului de acces la un tribunal în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, în speță, reclamantul se află în dispută judiciară cu cei care se pretind ei înșiși moștenitori ai autorilor săi (recunoscuți de instanța de fond ca având vocație la moștenirea rămasă de pe urma autorilor inițiali ai reclamantului (C.E. și C.M.).
în consecință, corect a reținut instanța de apel că atitudinea celorlalți coproprietari și confruntarea dintre aceștia și reclamantul intimat reprezintă un obstacol de nedepășit pentru conservarea bunului, acțiune care ar fi în avantajul tuturor.
Față de cele reținute, instanța în temeiul art. 312 C. proc. civ. a respins recursul formulat de pârâți, întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 3 C. proc. civ., instanța de apel examinând regula unanimității prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei, cu observarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului citată de recurenți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1082/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1037/2011. Civil → |
|---|
