ICCJ. Decizia nr. 1188/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1188/2011
Dosar nr. 8392/121/2009
Şedinţa publică din 14 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 122 din 22 ianuarie 2010 s-a respins ca nefondată cererea reclamantului Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative privind restrângerea dreptului la liberă circulaţie a intimatului C.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 23 noiembrie 2009 potrivit decretului Prefectului Romei, prin care s-a dispus îndepărtarea de pe teritoriul Italie interzicerea dreptului de a intra în acest stat pe o perioadă de 5 ani.
S-a menţionat în decretul respectiv cu încălcarea interdicţiei de reintrare se sancţionează cu închisoarea până la un an.
Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie „cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale din România şi acest stat".
În decretul emis de Prefectul Romei s-a consemnat că în anul 2007 pârâtul la data de 19 martie 2008 a fost arestat pentru furt in forma agravanta.
În declaraţia dată la data de 23 noiembrie 2009, la momentul revenirii în ţară, pârâtul a arătat că la data de 15 octombrie 2006 a ieşit din ţară cu destinaţia Italia, a locuit în Roma a muncit fără forme legale ca grădinar până la data de 19 martie 2009 când a fost reţinut de poliţia italiană pentru furt agravat şi a fost cercetat în stare de libertate, iar la da de 18 noiembrie 2009 a fost reţinut în baza deciziei Prefectului de Roma care a decis returnarea sa în România.
Faţă de aceste probe depuse la dosar instanţa nu poate reţine că în cauză s-a făcut dovada că pârâtul a comis vreo faptă care să se încadreze în textul legal invocat.
Pe de altă parte, ulterior datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetăţean român la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislaţiei naţionale care o reglementează, dar în concordanţă cu legislaţia comunitară.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Totodată, cerinţele restrictive în care poate fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la libera circulaţie, consacrat şi de art. 25 Constituţia României, sunt enunţate şi prin dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
Potrivit dispoziţiei constituţionale menţionate, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz pentru: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav" [alin. (1)], iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii [alin. (2)].
Instanţa de fond a reţinut astfel că măsura de returnare a cetăţeanului român dispusă de autorităţile statului italian nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie urmând a se aprecia de către instanţa naţională prin raportare la situaţia concretă a cetăţeanului în cauză.
În cauză s-a apreciat împrejurarea că pârâtul a fost judecat pe teritoriul Italiei pentru comiterea unei infracţiuni de furt dar nu poate constitui un motiv suficient al îngrădirii libertăţii de circulaţie, câtă vreme în cauză nu există dovezi că pârâtul ar persista în săvârşirea unor fapte penale, pentru a se putea reţine că prin conduita sa, acesta reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, de natură a aduce atingere ordinii publice, securităţii publice ori sănătăţii publice a statului din care a fost returnat.
În raport de aceste considerente instanţa apreciază că prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulaţie, astfel cum solicită reclamanta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii restrictive.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti iar prin Decizia civilă nr. 100 din 8 aprilie 2010 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat apelul reţinându-se următoarele considerente:
În raport cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a persoanelor cu pacte şi tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
Astfel dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoane care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit legislaţiei europene, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, încă conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţeanului Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică.
In alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, şi art. 6 din Tratatul Uniunii Europene statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Constituţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene, nu interzice României, dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine apelanta.
Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar au prioritate şi sunt obligatorii pentru judecătorul naţional.
În cauză, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă, nu s-a dovedit pericolul pentru ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică.
Intimatul pârât C.M., a fost returnat din Italia, în baza Decretului Prefectului de Roma, prin care s-a reţinut că a avut un comportament ce constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi s-a aplicat interdicţia de a reintra pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de la 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Ori, faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE , care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie a intimatului pârât s-ar ajunge la o dublă sancţionare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor Direcţia pentru evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de date din Ministerul Administraţiei şi Internelor solicitând modificarea şi în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Se învederează astfel că instanţa de apel şi cea de fond au făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
În opinia recurentei măsura restrictivă se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian prin nerespectarea obligaţiei de încadrare în muncă cu respectarea formelor legale, fiind încălcate astfel şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 248/2005 astfel cum au fost modificate şi completate prin OUG nr. 5/2006.
Se mai susţine că dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac parte astfel din dreptul intern.
Recurenta mai susţine că instanţele nu au avut în vedere dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 şi a Decretului Prefectului de Roma.
Recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Restricţionarea liberului acces de circulaţie a persoanelor poate fi dispusă doar în situaţiile limitativ şi expres prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE şi anume pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică.
Art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ 3 cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii (respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice).
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea siguranţa sau sănătatea publică, urmând ca aceasta să fie aplicată cu prioritate.
Astfel reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul Statelor Membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiei acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Deşi de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui Stat Membre, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare, ca făcând parte integrantă cu rang de prioritate din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, în pofida unei eventuale preexistente a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adaptării ulterioare a unei legi incompatibile.
Astfel din perspectiva celor expuse şi a dispoziţiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE şi a stării de fapt invocată de reclamant, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind incidente astfel dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 100/A din 8 aprilie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1191/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1187/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
