ICCJ. Decizia nr. 1486/2011. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1486/2011
Dosar nr. 520/46/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 320 din 21 decembrie 2006, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC E.G. SRL Piteşti, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. - S.A. şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Argeş, a modificat în parte Hotărârea nr. 11/2004 emisă de C.N.A.D.N.R., în sensul că a stabilit despăgubirile ce urmează a fi primite de reclamantă pentru suprafaţa expropriată la suma de 267068,802 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Hotărârea nr. 11 din 21 decembrie 2004 s-a aprobat acordarea de despăgubiri în cuantum de 528.718.451 lei pentru imobilul expropriat în suprafaţă de 2503,26 mp, proprietatea SC E.G. SRL.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie expropriatul, contestând suma stabilită ca despăgubire, în sensul că nu acoperă în întregime prejudiciul produs ca urmare a exproprierii.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1944, exproprierea se poate face pentru cauză de utilitate publică şi numai după o dreaptă şi integrală reparare a prejudiciului.
Astfel, o dreaptă şi integrală reparare a prejudiciului se poate realiza numai prin stabilirea preţului de circulaţie a terenului în funcţie de preţul zonei, de categoria de folosinţă a terenului, criterii ce au fost avute în vedere de către expertul cauzei cu prilejul efectuării raportului de expertiză, ca de altfel şi funcţiile economice ale activităţii desfăşurate pe teren.
Acţiunea a fost admisă în parte, întrucât cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă este mai mare decât cel acordat.
Apelul declarat de reclamanta SC E.G. SRL Piteşti a fost admis prin Decizia nr. 99/ A din 11 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate şi stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 848.398,87 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi decizie, apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca nefondat.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de către pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. a fost admis prin Decizia nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a înlăturat susţinerile recurentei referitoare la nerespectarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, raportul de expertiză tehnică întocmit în apel fiind semnat de cei trei experţi ce au format comisia constituită de instanţă, aceştia însuşindu-şi conţinutul raportului.
Instanţa a constatat a fi întemeiat motivul de recurs care vizează cuantumul despăgubirilor acordate, deoarece, în mod greşit, prin expertiza efectuată în faza de judecată a apelului, contravaloarea prejudiciului rezultat din diminuarea terenului care i-a rămas reclamantei în proprietate după expropriere la o suprafaţă ce-l face inutilizabil a fost calculată prin aceeaşi metodă de evaluare şi, în consecinţă, aceeaşi relaţie de calcul, rezultată din aplicarea aceloraşi coeficienţi, ca cea folosită pentru determinarea valorii terenului expropriat.
Or, după cum rezultă din art. 26 din Legea nr. 33/1994, legiuitorul a avut în vedere la edictarea acestei norme, doar evaluarea despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate pentru terenul expropriat, nu şi prejudiciul cu o cauză juridică diferită.
În cazul despăgubirilor cuvenite conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, prejudiciul suferit de persoana expropriată rezultă din pierderea dreptului de proprietate asupra bunului, pe când în cazul despăgubirilor solicitate pentru imposibilitatea utilizării terenului rămas în proprietatea persoanei expropriate, prejudiciul produs are drept cauză limitarea exercitării atributelor dreptului de proprietate din cauza diminuării suprafeţei terenului rămas.
Prin urmare, criteriile de evaluare a celor două categorii de prejudicii nu pot fi identice, aşa cum a considerat instanţa de apel.
Înalta Curte a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se efectueze un nou raport de expertiză prin care să fie evaluate despăgubirile rezultate din prejudiciul produs prin pierderea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren expropriate, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. S-a apreciat, totodată, că se impun stabilirea criteriilor de evaluare şi administrarea tuturor probele necesare pentru stabilirea despăgubirilor rezultate din prejudiciul produs ca urmare a diminuării suprafeţei rămase în proprietatea reclamantei până la o suprafaţă ce o face inutilizabilă.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 520/46/2009, iar cu ocazia rejudecării apelurilor, s-a dispus efectuarea unei expertize, în raport de îndrumările date prin Decizia de casare, expertiză ce a fost întocmită conform dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994.
Prin Decizia civilă nr. 170/ A din 02 decembrie 2009, Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile ambelor părţi şi a modificat sentinţa în sensul că a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 100.000 Euro, echivalentă în lei la data plăţii efective.
În considerentele deciziei, s-a reţinut că experţii au ajuns la concluzii identice cu cele ale expertizei efectuate în primul ciclu procesual, valoarea despăgubirilor la care au ajuns experţii fiind de 203.515 euro pentru suprafaţa de 2503,26 mp şi 25.407 euro pentru suprafaţa de 317,12 mp rămasă reclamantei, dar inutilizabilă. Experţii au calculat despăgubiri şi pentru o suprafaţă de 1700 mp, suprafaţă ce excede, însă, obiectului contestaţiei din cauză.
Instanţa a reţinut că suma acordată de expropriator, conform Hotărârii nr. 11 din data de 21 decembrie 2004, a fost de 528.718 lei, iar cea solicitată de reclamantă prin acţiunea formulată este de 100.000 euro, sumă ce nu a fost modificată niciodată în cursul procesului, conform dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
S-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora „Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată".
Pe acest temei şi în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, instanţa de apel a stabilit valoarea despăgubirilor în limitele pretenţiilor reclamantei, respectiv la suma de 100.000 euro, în echivalentul în lei la data plăţii efective.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9), neţinând cont de caracterul dispozitiv al acestora.
Astfel, nu se putea invoca din oficiu aplicarea acestor prevederi, cu atât mai puţin în căile de atac, modificarea acţiunii producându-se şi după primul termen de judecată, dată fiind neopunerea părţii adverse.
Or, reclamanta, încă din faza incipientă a procedurii de acordare a despăgubirilor pentru terenul expropriat, a contestat cuantumul acestora, în ambele cicluri procesuale parcurse în cauză, implicit modificând acţiunea introductivă în ceea ce priveşte cuantumul estimativ de 100.000 euro, în sensul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., aspect în legătură cu care pârâta nu a manifestat nicio opoziţie în cursul judecăţii în primă instanţă.
Ca atare, este inadmisibilă invocarea acestei neregularităţi din oficiu de către instanţa de apel, în calea de atac.
Deoarece prevederile art. 132 C. proc. civ. sunt edictate în favoarea pârâtului, acesta este singurul în drept a le invoca, în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., până la prima zi de înfăţişare sau până la închiderea dezbaterilor. Neinvocarea în termen de către pârât a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. atrage decăderea acestuia din dreptul de a le invoca.
2. Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în condiţiile în care Decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei; or, motivarea clară, convingătoare şi pertinentă a hotărârii constituie o garanţie pentru părţile din proces, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se asigură exercitarea controlului judiciar.
Decizia este nemotivată şi în raport de motivele de casare din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece trebuia să redea care este cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat şi pentru cel devenit inutilizabil.
3. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât instanţa de casare nu constatase că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. şi nici prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Astfel, instanţa de rejudecare nu putea face o altă interpretare a acestor dispoziţii legale, nesocotind dezlegările de drept câştigate.
4. Instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), nepunând în discuţia părţilor toate neregularităţile pe care le-a invocat din oficiu, direct în calea de atac, astfel încât Decizia recurată este nulă absolut.
5. Hotărârea recurată este nulă şi pentru argumentul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate de către reclamantă (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), respectiv cererea referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, motivată pe dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 33/1994, toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti, se suportă de către expropriator, acordarea acestora nefiind condiţionată de culpa procesuală prevăzută de art. 274 C. proc. civ.
De altfel, în primul ciclu procesual de judecare a cauzei în apel s-au acordat cheltuieli de judecată la solicitarea reclamantei.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile recurentei vizează, în esenţă, modul de interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. (motive de recurs 1 – 4), precum şi neanalizarea unui motiv de apel (motiv 5 de recurs), astfel încât susţinerile subsumate fiecăruia dintre aceste aspecte de nelegalitate urmează a fi cercetate împreună, în succesiunea logică impusă de raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia adoptată în cauză.
1. Verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. a fost făcută de către instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, în contextul prevederilor art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Ca atare, cercetarea aplicabilităţii normei procedurale nu poate fi realizată decât în contextul în care instanţa de apel a înţeles să plaseze dispoziţia procedurală.
În conformitate cu art. 27, „Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî; despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată".
Rezultă, din conţinutul normei citate anterior, că instanţa de judecată, după efectuarea expertizei prevăzute de 25 din legea specială, are obligaţia de a compara pretenţiile părţii cu rezultatul expertizei şi cu despăgubirile acordate de expropriator, ceea ce înseamnă că instanţa trebuie să verifice cuantumul sumei de bani solicitate de expropriat cu titlu de despăgubiri.
De altfel, pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. a învestit explicit instanţa de apel cu verificarea condiţiilor din art. 27 din lege, formulând un motiv de apel în acest sens, ce trebuia analizat ca atare cu ocazia rejudecării apelurilor după casarea dispusă prin Decizia nr. 7736 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest context, prin Decizia recurată s-a procedat în mod corect la verificarea cuantumului pretenţiilor reclamantei, constatându-se că această sumă de bani este chiar cea menţionată în cererea de chemare în judecată, în absenţa modificării explicite a acestui cuantum în cursul judecăţii în primă instanţă.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de rejudecare a apelurilor nu a aplicat reclamantei sancţiunea decăderii din dreptul de modificare a cererii de chemare în judecată, pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ., respectiv până la prima zi de înfăţişare, dimpotrivă, a constatat că suma de bani menţionată în cererea de chemare în judecată nu a fost modificată pe tot parcursul judecăţii în primă instanţă, iar această apreciere este corectă.
Făcând referire la dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu a avut în vedere, astfel cum pretinde recurenta, însăşi modificarea obiectului cererii, care este reglementată de art. 132 alin. (1), ci precizarea câtimii acestuia, ce nu reprezintă o modificare a cererii introductive, după cum prevede explicit art. 132 alin. (1) pct. 2.
O asemenea precizare ar fi trebuit formulată cel puţin sub forma unei declaraţii verbale a reclamantei cu privire la cuantumul exact al pretenţiilor, formulată până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă, care să fi fost consemnată ca atare în vreuna dintre încheierile de şedinţă întocmite de tribunal.
Or, atare declaraţie verbală nu există (cu atât mai puţin o cerere formulată în scris), nici măcar în încheierea de dezbateri de la termenul din 18 decembrie 2006, când tribunalul a rămas în pronunţare asupra cererii.
La acel termen, reclamanta, prin apărător, a contestat raportul de expertiză judiciară, prin care cuantumul despăgubirilor cuvenite fusese calculat la suma de 267.068,802 lei – instanţa respingând obiecţiunile astfel formulate - fără a preciza, însă, un alt cuantum al pretenţiilor decât cel arătat în cererea introductivă. Dimpotrivă, a pus concluzii de admitere a acţiunii astfel cum a fost formulată, ceea ce indică tocmai menţinerea pretenţiilor iniţiale.
La acel moment procesual, o dezbatere asupra câtimii pretenţiilor din perspectiva art. 27 din Legea nr. 33/1994 era superfluă, atât timp cât despăgubirile calculate de expert se situau sub nivelul celor 100.000 euro indicaţi în cererea de chemare în judecată, ce reprezintă un maximum al despăgubirilor pe care instanţa le poate efectiv acorda. Acest aspect a fost menţionat chiar în cuprinsul sentinţei civile nr. 320 din 21 decembrie 2006, arătându-se că cererea a fost admisă doar în parte, deoarece cuantumul despăgubirilor solicitate de către reclamantă este mai mare decât cel acordat, fără ca reclamanta să critice această constatare prin motivele de apel.
Prin motivele de recurs, reclamanta a susţinut că a modificat implicit cuantumul pretenţiilor în diferitele faze procesuale, după efectuarea expertizelor judiciare.
Aceste susţineri nu au suport, întrucât, după cum s-a arătat, precizarea câtimii obiectului cererii nu poate fi dedusă din alte acte procesuale efectuate în cursul căilor de atac, ci trebuie formulată expres, în condiţiile art. 132 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Pe de altă parte, în contextul legii speciale privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, persoana ce sesizează instanţa de judecată, nemulţumită fiind de cuantumul despăgubirilor acordate de către expropriator, are obligaţia să indice, prin cererea introductivă, cuantumul pretenţiilor, independent de calculul realizat de expertul judiciar pe parcursul judecăţii, care, urmare a comparării cu pretenţiile expropriatului, poate fi valorificat de către instanţa de judecată dacă sumele indicate de expert nu le depăşesc pe acestea, astfel cum dispune art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Reclamantul îşi poate însuşi concluziile expertizei sub aspectul cuantumului despăgubirilor, însă numai cu respectarea dispoziţiilor referitoare la precizarea câtimii obiectului, respectiv până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă. În cazul în care, în calea de atac a apelului, se procedează la efectuarea unei noi expertize, este posibilă valorificarea acesteia de către instanţă, însă cu stricta respectare a prevederilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, în limitele pretenţiilor expropriatului formulate în cursul judecăţii în primă instanţă.
Drept urmare, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a făcut aplicarea acestor dispoziţii legale, raportându-se la nivelul pretenţiilor din cererea de chemare în judecată, ce nu au fost modificate, sub aspectul câtimii, în cursul judecăţii în primă instanţă.
Instanţa de apel nefăcând aplicarea sancţiunii decăderii reclamantei din dreptul de precizare a cuantumului pretenţiilor, sunt nefondate motivele de recurs referitoare la caracterul normei reprezentate de art. 132 C. proc. civ., la regimul juridic al excepţiei tardivităţii modificării cererii, precum şi la nepunerea în discuţia părţilor a unei asemenea excepţii, atât timp cât, după cum s-a arătat, analiza cuantumului pretenţiilor reclamantei s-a realizat în contextul art. 27 din Legea nr. 33/1994, invocat de pârâtă prin motivele de apel.
Sunt nefondate şi criticile relative la încălcarea dispoziţiilor instanţei de casare, din perspectiva cerinţelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 132 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentei, prin Decizia de casare nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost dezlegată chestiunea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. şi nici măcar a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, neexistând, de altfel, nicio raţiune pentru această abordare.
Abia după casarea deciziei recurate în privinţa cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei - pentru motive ţinând de criteriile de evaluare – şi efectuarea unei noi expertize în rejudecare, se punea problema verificării pretenţiilor reclamantei, pentru a le compara cu rezultatul expertizei. Refăcând expertiza de specialitate, instanţa de rejudecare a trebuit să verifice incidenţa art. 27, răspunzând în acest sens şi motivului de apel al pârâtei C.N.A.D.N.R. cu acest obiect.
Constatând că sumele de bani calculate de expert – 203.515 euro pentru terenul de 2503,26 mp şi 25.407 euro pentru terenul de 317,12 mp – depăşesc suma de 100.000 euro solicitată de reclamantă, în mod corect, instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor efectiv acordate la nivelul pretenţiilor părţii, în aplicarea art. 27.
Contrar susţinerilor recurentei, Decizia de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, elemente esenţiale ale oricărei hotărâri judecătoreşti, cât timp a fost înfăţişat raţionamentul juridic conceput, în susţinerea soluţiei de menţinere a admiterii cererii, pe temeiul dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Este adevărat că instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care, comparând cele trei elemente prevăzute de art. 27, a acordat despăgubiri la nivelul maximal al pretenţiilor reclamantei de 100.000 euro, în loc de a respinge cererea de chemare în judecată ori de a respinge apelul reclamantei, însă această chestiune este lipsită de interes din perspectiva reclamantei, atât timp cât s-au acordat despăgubiri în conformitate cu pretenţiile din cererea introductivă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va constata ca fiind nefondate motivele de recurs relative la dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând neanalizarea, în rejudecarea apelurilor, a criticii reclamantei în legătură cu neacordarea în primă instanţă a cheltuielilor de judecată solicitate, Înalta Curte constată că nu are obiect, deoarece acest aspect a fost tranşat cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, prin Decizia de casare nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin Decizia nr. 99 din 11 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, motivul de apel formulată de reclamantă referitor la neacordarea, prin sentinţa civilă nr. 320 din 21 decembrie 2006 a Tribunalului Argeş, a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanţă, a fost admis, fiind obligată pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. la plata acestora, alături de cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în apel.
Prin Decizia nr. 7736 din 5 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat motivul de recurs al pârâtei C.N.A.D.N.R. S.A. pe aspectul cheltuielilor de judecată acordate în apel.
Întrucât Decizia de apel a fost casată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea ambelor apeluri, după cum reiese din considerentele deciziei de casare, rezultă că aprecierile instanţei de recurs au vizat doar cheltuielile acordate pentru faza judecăţii în primă instanţă, în sensul că, cererea de chemare în judecată fiind admisă, reclamanta este îndreptăţită la recuperarea lor, dată fiind culpa procesuală a pârâtei.
Dispoziţia referitoare la cheltuielile de judecată fiind distinctă de soluţia asupra cererii de chemare în judecată în cuprinsul dispozitivului deciziei de apel, casarea acestei decizii pentru motive legate de stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost parţială. Chiar dacă acest aspect nu a fost menţionat explicit în cuprinsul deciziei de casare, reiese fără echivoc din considerentele sale, respins fiind motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată.
Drept urmare, dispoziţia din Decizia de apel nr. 99 din 11 aprilie 2006 referitoare la cheltuielile de judecată din faza judecăţii în primă instanţă a intrat în puterea lucrului judecat, reprezentând titlu executoriu pentru suma de 1150 lei.
Este nerelevant că, în dispozitivul acelei decizii de apel, s-a dispus obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată de 2150 lei, calculate global pentru faza judecăţii în primă instanţă şi pentru apel, cât timp defalcarea pentru fiecare fază se regăseşte în considerentele deciziei, în care se arată că reclamanta este îndreptăţită la 1150 lei cheltuieli la fond, din care 250 lei onorariu de avocat şi 900 lei onorariu expert, considerentele reflectând soluţia redată în dispozitiv şi făcând corp comun cu acesta.
Executarea silită a Deciziei nr. 99 din 11 aprilie 2006 a Curţii de Apel Piteşti pe aspectul cheltuielilor de judecată de la prima instanţă poate fi realizată, în măsura în care nu se obţine executarea benevolă de către debitor, pe baza unei lămuriri a dispozitivului deciziei în acord cu considerentele, pentru precizarea explicită a sumei de 1150 lei cuvenite reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată pentru faza judecăţii în primă instanţă.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei pe acest aspect şi va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.G. SRL împotriva Deciziei nr. 170/ A din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind cofllicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1642/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 891/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
